Soarele era aproape de sfârșitul călătoriei lui zilnice și parcă se mai odihnea, obosit, pe vârful unui deal când fu răpus în cele din urmă și se lăsă să alunece lăsând în urma lui umbrele întunericului. Seara se împrăștie imediat ca o ceață, cu țârâit de greieri și fâlfâit ascuns de aripi.
Era din nou vară. Timpul nu se oprise în loc, câmpiile continuau să se-mbrace în culori, dealurile delimitate în fâșii, ca trasate cu o linie invizibilă de culturile oamenilor, se arcuiau însuflețite peste sate. Puteai auzi și simți murmurul vieții oriunde ai fi privit.

Se liniștiseră însă spiritele zilei, când Ana simți o durere acuțită în josul burții, care devenise între timp proeminentă și îi îngreuna orice mișcare. Citea o carte și uitase să se mai ridice să-și mai dezmorțească corpul. Subiectul cărții o făcu uitată de lume ca de obicei și o tristețe blândă o învăluise.
A stat o clipă. Era pregătită în ultimul timp cu modul violent prin care găsea de cuviință să anunțe copilul ei că e acolo, în adâncul ei. Și de câte ori îl simțea, se obișnuise să-i răspundă. Întâi în gând, apoi în șoaptă, întâi sfioasă...mai apoi cicălitoare.
"-Ce s-a întâmplat micuțule? Ești indispus pesemne. Cu ce te-am supărat? Oare ce culoare au ochii tăi? Și ce muzică ți-ar plăcea să asculți? Mie îmi place mult muzica și dacă ai să fii fată ar fi frumos să-ți placă dansul...Dansul e ...o plutire, e sentiment, e frumusețe...Dar dacă ești băiat...cine știe . Eu , cea pe care o simți în sângele tău, sunt mămica ta, sunt cam deprimată ce-i drept dar în rest...n-am nimic cu nimeni. După ce te vei naște tu, nu voi mai fi singură."
Bolborosea pe unde o apuca vremea, dacă ar fi auzit-o cineva, când râzând cu chipul limpede, când certând duios cine știe ce închipuire, ar fi zis că ceva e în neregulă cu ea. Și cum ar fi putut fi?
Și totuși, Ana era împăcată. Reușise să-și întărească credința-n sinele ei și considera că nimic pe lume nu se naște fără un scop. Poate ăsta e scopul ei...să răzbească singură, să transforme o greșeală stupidă într-un gest nobil.
Cine putea ști?

Durerea se repetă brusc, mai acută și-i simți fiorii pe șira spinării.
"Nu e în regulă, nu e încă momentul."
Până se hotărî să traverseze întunericul , să ocolească casa pentru a ajunge unde stăteau părinții ei fața-i era palidă, ochii înspăimântați și inima pornise deja să-i bată ca o tobă în tâmple.
-Mamă trebuie să ajung la spital! șopti către maică-sa cu vocea pierdută.
Maică-sa deja se așezase în pat, ziua de vară e lungă și istovitoare, petrecută cu tot felul de treburi, iar acum se uita la televizor la știri. A sărit făcându-și cruce și s-a îmbrăcat în grabă mare.
-Cum Ană că nu-i timpul, ai mai avea aproape o lună.
Ana se făcuse covrig lângă ușă. Picături de sudoare îi apăruseră pe frunte și sclipeau în lumina becului.
-Nu știu, mă doare.
-Mă duc la țața Florica să dau telefon.
Ei n-aveau telefon dar se vorbise din vreme cu vecina de peste drum, să sune de la ea când va fi să fie.
-Costică, mă omule, pe unde mai umbli noaptea, vino că-i e rău fetii, strigă femeia cu glas strident.
Taică-su apăru din întuneric cu furca în mână.
-Ce-aveți?
-Ana...o doare burta.
Bătrânul, rămas singur, se apropie de fiică-sa și-o mângâie cu mâinile lui bătucite.
-Ce-i Ană?
-Mă doare rău burta tată.
-Las' că se duce mă-ta la țață-ta Florica și te duce la spital. Fata tatii...mi-a blestemat Dumnezeu lumina ochilor.
Începu să plângă și Ana simți că inima ei se face mică, mică și uscată ca o stafidă. Își privi tatăl răpus de mila ei și lacrimile remușcării țâșniră parcă din ochii încrâncenați de durere.
Și-l amintea cum venea din fabrică mirosind a fier, cu privirile tulburi de lumina sudurii, cu două sticle de lapte în geanta lui mare și neagră . Ea nu putea adormi seara dacă el era schimbul doi...Îl aștepta ascultând cântecele mamei ei care cosea broderii cu flori și fluturi și când auzea cheia țâșnea din pat sărindu-i în gât.
-Zgâtie mică, iar nu te-ai culcat. Hai ia-ți porția de lapte.
Uneori aducea și altceva, portocale sau ciocolată, el nu făcea asemeni colegilor lui care mâncau la serviciu cadourile primite foarte rar.

Un firicel cald de sânge se prelinse încet din nas ajungându-i pe buze. Nu se înspăimântă însă, știa că dacă se supăra rău, o năpădea sângele.

Salvarea sosi relativ repede și-ntre timp maică-sa îi încropi în grabă bagajele de spital.
Fratele Anei se ținuse de cuvânt și-ntr-o după-amiază plecase de acasă îmbrățișând-o pe soră-sa și încurajând-o cu povești despre un viitor liniștit și sigur. Le-a spus părinților că pleacă pentru o lună cu ziua, într-un sat vecin și-a pus-o pe Ana să promită că nu le va spune adevărul decât după ce va ajunge el în Italia. Iar ea plângându-i pe umăr i-a promis . Înainte însă, acesta i-a dat aproape toți bănuții de pe vițelul crescut de el, să aibă la doctori. Și-acum, datorită lui, Ana și-a pus în geantă banii amintindu-și îngrijorată că trecuse deja o săptămână și nu știa nimic de Dănuț.
La spital a fost consultată de doctorul de gardă și trimisă la sala de nașteri.
A vrut să se schimbe în cămașa ei de noapte dar i s-a interzis ..." nu e sterilă" și i s-a dat în schimb un halat vechi, decolorat și ros de multiplele spălări.
În acel salon în care a fost condusă de infirmieră, două femei gemeau, zvârcolindu-se de durere. Ana uitase de ea privindu-le. Erau obosite, desfigurate și sângele li se prelingea de-a lungul picioarelor. A intrat o asistentă corporentă și le-a privit cu răceală.
-Ce faceți atâta gălăgie, hai care din voi vine să vedem dilatația?
Cea de lângă patul Anei se împletici după asistenta grasă ieșind din salon. Dar nu dură mult și se întoarse descurajată ținându-se cu mâinile de burtă și plângând fără lacrimi.
-Nu-i gata? întrebă cealaltă care se opri între timp din gemut.
-N-am cât trebuie...mai aștept. Mi-au mai făcut o injecție.
-Cât ai dat?
-Cincizeci de mii.
Vorbeau între ele și părea că n-o observă pe Ana care, sfioasă, a intervenit.
-De când sunteți aici?
Amândouă erau de dimineață.
-Și de ce n-ați născut? întrebă ea nedumerită.
Dar nu mai apucară să-i răspundă că moașa se întorsese deja.
-Ce-i cu tine fetiță?
-Mă durea burta tare și-am crezut că...
-Hai să vedem despre ce e vorba.
Ana tremura înfricoșată, neștiind nimic despre locul unde urmau să meargă. Sala de nașteri era mică, două mese hidoase acopereau aproape tot spațiul, în rest un pat, un dulap în care zări în fuga ochilor multe fiole de diferite mărimi și o anexă așezată lângă acele mese, în care străluceau amenințător instrumentele specifice: bisturiu, forceps, feșe, foarfece. Răceala metalului pe care se așezase, dezbrăcată jumate, o simți până-n oase.
-Coboară, nu ești de naștere. Du-te la salonul douăzeci, următorul etaj.
Ana-și luă bagajul și plecă bucuroasă că cel puțin o zi avea să scape de acel coșmar.
În salon era întuneric, celelalte viitoare mămici dormeau deja iar ea căută în priviri un pat liber și se îndreptă spre el pe vârfuri, chinuindu-se să nu facă gălăgie.
Se întinse în pat și privi spre geamurile mari, fără perdele, cu gândul la cele două femei pe care le lăsase jos. Se întrebă speriată dacă e atât de dureros pe cât părea din ceea ce văzuse, fenomenul fizic al nașterii. Dar se consolă singură cu gândul că ...au născut atâtea femei și n-au murit, n-avea să moară chiar ea...
Somnul o prinse greu ca de obicei și adormi în cele din urmă. Numai buzele mai murmurau cine știe ce cântec, poveste, întrebare sau nedumerire...