Teoreticianul avusese cu Ana o singură discuție în afara temei procesului, tot atunci în septembrie când, într-o dimineață, după ședința de la tribunal, se opriseră la o cafenea, în pasajul Vila Gros.
El comandase o cafea, iar ea luase un ceai.
Era încă foarte proaspătă în mintea lui amintirea despărțirii de mama sa. Se împlineau două luni de la acel dureros moment și el făcuse o scurtă evocare a celei care însemnase atât de mult pentru el.
Fusese iubit și încă era iubit și de alte câteva ființe apropiate — își încheiase el patetic evocarea — dar numai una, doar una, îl ridicase pe el la rang de zeu.
Iar acea neasemuită ființă fusese mama...

Ana căutase imediat să-l consoleze cu ideea că trebuie ca lucrurile să evolueze spre o împăcare sufletească.
Pornind de la natura deosebită a legăturii lui afective cu mama sa — își expusese ea considerațiile — existau toate șansele continuării, chiar dacă din lumi diferite, a comunicării sub diverse forme: visuri, amintiri, gânduri provenind din afara ființei proprii și, de ce nu, presimțiri.
Cineva, acolo, Sus, are grijă de cei cu gânduri bune și-i ajută să și le împlinească... — conchisese ea.
Dar lui, atât îi trebuise...

După părerea lui, acolo, Sus, nu era nimeni.
Sau, mai bine zis, nimeni cu asemenea preocupări.
De mic copil constatase asta, când, în contradicție cu ce îi tot spunea în special bunica lui, dar și mama sa, că Dumnezeu pedepsește pe cei răi și răsplătește faptele bune, observase că nici pe departe nu era așa. În realitate, pe zi ce trecea, i se întărea convingerea că puterea Celui de Sus era mult supraestimată, din moment ce cam încurca borcanele, lăsându-i pe cei răi să facă rele în voie, nestingheriți, aceștia nemanifestând nicio reținere sau teamă față de sancțiunile care, conform celor propovăduite de cei mari, ar fi trebuit să apară, dar, uite, că nu mai apăreau.
Pe de altă parte, într-un mod de-a dreptul revoltător, același Unic Distribuitor de Dreptate îi punea pe cei buni în cele mai dificile situații. Uneori, chiar în situația de a muri, tineri fiind.
Nu era ceva drept. Admitea posibilitatea existenței Perfecțiunii, dar cu o condiție: manifestările Sale să se ridice la nivelul exigențelor impuse de o asemenea calitate. Altminteri, nu se justifica nicicum supranumele de Atotputernicul.
Iar explicațiile cu Judecata de Apoi — aceea în care fiecare va da socoteală în fața Lui — nu-l mulțumiseră, ci dimpotrivă, îl îndârjiseră, căci mai degrabă se vedea el îndreptățit să ceară cândva socoteală Celuilalt. Așa că, sfârșise încă de pe atunci, din copilărie, prin a nu crede.
Nevoia lui de certitudini și dovezi concrete depășea cu mult nevoia de o iluzorie protecție, venită de undeva dintr-o zonă neidentificată precis, aparținând neantului.

Mai apoi, în timpul studenției, își însușise cu satisfacție teoria Divinității întâlnită la un filozof al cărui nume nu-l mai reținea. Acela parcă-i ghicise gândurile și, filozof fiind, într-un mod sintetic care-i stârnise deopotrivă admirația și invidia, exprimase ceea ce lui i se păruse că știa dintotdeauna, doar că nu avusese abilitatea lingvistică să găsească formularea.
Spunea filozoful: „Nu Dumnezeu l-a creat pe Om după chipul și asemănarea Sa, ci Omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea lui.”
Și, pentru a se face mai credibil, filozoful emitea ipoteza că dacă animalele ar fi capabile să gândească, fără îndoială că și-ar crea și ele propriul lor Dumnezeu.
Nu-și mai amintise atunci ce animal alesese filozoful pentru exemplificare așa că-n expunerea sa în fața Anei se oprise la un animal blând, inofensiv, poate nu cel mai reprezentativ exemplu pe plan intelectual — ceruse el o dispensă, înainte să nominalizeze, predictibil, oaia. Reprezentarea unui Dumnezeu al oilor ar lua, potrivit teoriei, întruchiparea unui berbec.
Nu mai știa prea clar nici dacă filozoful se referise și la celălalt personaj de natură divină, cel denumit Satana, prin care se întregește simbolizarea celor două concepte de bază care guvernează viața unui om: Binele și Răul. Ar fi trebuit filozoful să remarce, dacă s-ar fi referit la asta, (oare s-o fi referit?!) că Dumnezeu și Satana sunt două entități de aceeași esență, să spunem divină, dar cu semne contrarii, unul cu plus, celălalt cu minus.
„Se cheamă că dacă n-ai de-a face cu niciunul dintre ei ești la punctul zero, cel de echilibru, neutralitate perfectă, echidistanță...” — glumise el.
Din acel moment avea să speculeze ideea în stilul său umoristic.

„Iar faptul că simbolizează Binele și Răul e de natură să consolideze ideea că ambii sunt creația Omului. Îi putem supune pe amândoi unei sumare analize. Scopul celor doi este identic: să-și atragă de partea sa, fiecare, cât mai mulți adepți. Pentru asta folosesc aceeași strategie infailibilă și se strecoară cu dibăcie, în cele mai diverse momente, în sufletul Omului. Sunt și chestiuni care îi separă, definindu-le clar personalitatea fiecăruia, iar părțile distinctive apar tot în exprimarea oamenilor. În timp ce Dumnezeu poate oferi, vezi expresia "i-a dat Dumnezeu gândul cel bun", sau poate lua, ca-n sintagma "i-a luat Dumnezeu mințile", diavolul întotdeauna ia și nu cu măsură, ci cu totul, "l-a luat dracul". De regulă, Dumnezeu acționează prin interpuși gen Sfântul Duh sau diverși îngeri, apelând la metode diafane. Dracul, în schimb, preferă implicarea directă, făcând uz cel mai adesea de mijloacele din dotarea sa anatomică. Mă refer îndeosebi la coadă — adaptată să se vâre în cele mai inaccesibile cotloane ale sufletului omenesc, dar să nu uităm și de ochi, care circulă sub formă travestită de emisiuni monetare, zăpăcind lumea de tot. Altă deosebire: doar câteva substitute de nume — și alea cam lingușitoare — pentru Dumnezeu, o multitudine de denumiri, care de care mai pitorești, sub care se ascunde Satana. Dacă vrei, pentru personajul cu coarne, aș putea să exemplific.”

Se izbise de refuzul categoric al Anei, care, deși din gesturi, fusese suficient de sugestiv.

„Apoi, Dumnezeu este șeful suprem în aria sa angelică, în timp ce în vastele teritorii aflate sub stăpânirea dracilor avem de-a face cu o diavoliță-șefă... sigur ai auzit de ea... Mama-Dracului. Referitor la asta, ar mai fi o chestiune. Dumnezeu pare cam misogin. Așa lasă impresia, că doar... știi asta, nu vezi nici picior de femeie în jurul său. O fi considerând cumva că femeia este lucrul dracului? Și apoi dacă îngerii sunt unisex, sau mai bine-zis, fără pic de sex, cum s-or înmulți ei, oare? Probabil că printr-o minune dumnezeiască. În iad, însă, lucrurile sunt clare, explicabile. Prezența atâtor drăcoaice înfocate asigură o regenerare demografică, ca să zicem așa, în draci.”

La aceste ultime cuvinte, pe el aproape că-l pufnise râsul. Ar fi mai continuat tot așa, dar, surprinzând mimica Anei, se oprise. Și din spuse și din râs.
Se vedea cu ochiul liber că șarja lui umoristică nu prea avusese efectul scontat. Ceva din expresia ei îi transmitea un mesaj clar de dezaprobare.
Se grăbise să încheie pe un ton semiserios, formulând o ipoteză folosită deseori, cum că, până la urmă, dacă se va dovedi că el a greșit, pus în situația confruntării cu Cel în care el n-a crezut, nădăjduiește că va scăpa, în cel mai rău caz, cu o muștruluială.
Mai spuse că miza pe asta pentru că, mai mult ca sigur, se va ține seama de atitudinea lui din timpul vieții sale pământene de a fi respectat, în cele mai multe dintre cazuri, poruncile biblice.

Poate că aceste din urmă vorbe o mai îmbunaseră, pentru că Ana, parțial cu compasiune, (el era doar în postura de oaie rătăcită) parțial ca un subiect propus spre meditație și poate și cu un firicel de îndemn spre convertire, adusese în discuție ideea unei alte reprezentări a lui Dumnezeu decât cea pe care o vedem îndeobște pe icoane. Acel Dumnezeu care sălășluiește în noi și care, atunci când îi simțim prezența, ne face să fim mai buni, mai înțelepți, mai iertători...