Într-o noapte, deasupra lumii, a satului și a câmpului, s-a așternut primăvara. A venit pe neașteptate, ca și acea iarnă fără rost, care-l prinsese pe Mitruț pe drumuri. Încă de la-nceput s-a pornit cu vânt încins, neobișnuit pentru acea vreme. Puțina zăpadă căzută în acel an se topise de mult, iar speranțe de ploaie nu se iveau. Cu fiecare zi trecută, satul își umplea drumurile și curțile de praf, iar pomii înfloriseră sărăcăcios, zbătându-se într-o culoare murdară. Pridvoarele erau pustii. Oamenii începuseră să pună porumbul acelei primăveri. Mitruț se mutase la moară. Bătuse scânduri în uși și-n ferestre și părăsise casa rămasă de la bătrân, cu gândul să nu se mai întoarcă niciodată în ea. La început a făcut gard nou proprietății căreia îi devenise stăpân cu acte; un gard înalt, cu ulucii bătuți alăturat și cu trei rânduri de sârmă ghimpată trase pe deasupra. Apoi, își înălțase o magazie mare cât o gară. Într-una din despărțituri și-a așternut o saltea, să aibe unde să se întindă noaptea. Poarta o ținea tot încuiată, ca la curtea veche, cu toate că avea oameni care-i săpau pământul cu cazmaua, înfigând în urma lor, la distanțe egale, butuci de vie altoită. Seara le plătea cinstit, îi scotea în drum, încuia în urma lor, apoi mai trecea încă o dată într-un fel de inspecție grăbită, ca și când i-ar fi fost teamă de vre-un om străin ascuns peste noapte în averea lui. Vorbea rar și nu se-ntâlnea cu nimeni, afară de oamenii care-i munceau în curte. Într-o Duminică, pe la mijlocul primăverii, s-a dus prin împrejurimi să tocmească niște meșteri pentru casă. Satul îl privea cu o curiozitate ascunsă. Se-ntrebau de unde putea să aibă Mitruț atâția bani. Desigur, vreo moștenire de la bătrân. Nimeni nu îndrăznea, însă, să-și arate curiozitatea pe față. După ce a dărâmat moara, vându fierăria unui țigan potcovar; din tot ce fusese, oprise doar roata de la motor. O dăduse de-a dura cu vreo șase oameni, până-n mijlocul curții, și acolo a rămas, ca semn al trecutului. Străinii aflați în trecere prin sat, se opreau în mijlocul drumului admirându-i gospodăria. Consătenii îl mai înjurau din când în când, necunoscându-i taina. Nu-i ajungeau înjurăturile la urechi? Nu-l interesau? Și asta era o taină. Nu oprise pe nimeni să-l înfrunte pentru obrăznicie. Spre sfârșitul verii se mutase într-o casă nouă, cum nu se mai pomenise prin acele locuri. Îl tăiase la gust pe Jan Mladinovici. Conacul acestuia era o cocioabă umilă pe lângă ce ridicase el în acel capăt de sat. Când pleca după țigări, intra în prăvălie, dădea bună ziua și, dacă mai erau și alți oameni acolo, le asculta cuvintele, așa cum asculți bătaia vântului, cu ochii-n pământ, cufundat în gânduri. Pentru el, mulțimea aceea se transformase într-un fel de dihanie, cu un singur suflet. Nu iubise oamenii niciodată. Simțea o adevărată fericire că aici, unde se mutase, n-avea nici măcar un vecin. În fața curții era drumul, în spate începea câmpul, iar într-o parte și-ntr-alta fiind vale, nu-și înălțase nimeni casă până atunci.
Rar de tot, și asta mai mult în copilărie, din cauza singurătății, Mitruț Daminescu simțea un fel de frig în suflet. Drumurile la Arad se isprăviseră. Despre mănăstirea din Toc și despre starețul ei nu-i plăcea să-și amintească. Þinea în permanență doi oameni în curte să-i muncească, dar nici cu ei nu era mai darnic la vorbă. Doar caii și-i îngrijea singur. N-avea încredere să-i dea pe mâna nimănui.
Singur, fără să ceară împrumut, nu dădea un capăt de ață la nimeni. Avea impresia că minunea aceea de casă i se cuvenea de mult, că atât ea cât și tot pământul în mijlocul căruia fusese înălțată sunt rodul muncii lui, fără nici un ajutor; nici măcar de la Dumnezeu. De la o vreme gândurile lui semănau cu firele unui ghem încâlcit. Visul vieții i se realizase și nu-și mai dorea aproape nimic. Câteodată se trezea dimineața buimac de atâta ședere. Simțea un fel de ceață pe ochi, ca și când ar fi avut capul plin cu fum. Atunci nu deschidea nimănui. Își făcea cafea ca cei de la oraș, fuma țigări scumpe și scotocea restul de bani rămas după toate cheltuielile de până atunci. După toată frământarea din iarna trecută, acum se simțea împăcat. Dar, dacă pe de-o parte, era mulțumit de ceea ce făcuse, pe de alta însă, blestema totuși singurătatea în care i se scurgeau zilele și nopțile. În unele seri își ascundea necazul într-o damigeană de vin; nu fiindcă astfel s-ar fi simțit ușurat, dar așa își mai umplea mintea cu amurg. Mitruț privea la propria lui dramă ca la o piesă de teatru pe care n-o înțelegea. Obosit de tăcerea care-l înconjura, începu să regrete că nu păstrase moara. Zgomotul ei, continua mișcare a lumii, acea forfotă permanentă l-ar fi obligat să uite într-un fel că în tot satul și pe tot pământul nu are pe nimeni de-un sânge cu el. Îi veni în minte să-nfieze un copil, dar renunță ușor. De bună seamă că nu se gândise dacă exista pe lume un tată, oricât de sărac, care să-și dea pruncul unui smintit, cum era el considerat de oameni. Încet, încet venise toamna. Mitruț îmbătrânea văzând cu ochii. Privea ore întregi roata morii aruncată în mijlocul curții. Maxilarele deveniseră dreptunghiulare, umbla neras zile în șir, iar gura ștearsă și uscată dispărea în figura palidă și brăzdată cum dispar desenele de pe o batistă murdară. În sat mergea tot mai rar. Uneori, la câte o rugă, strânși în fața birtului, sătenii se trezeau vorbind, așa, într-o doară:
- O mai fi trăind stăpânul porții încuiate cu cheia?…
- Mai dă-l în mă-sa, suma de obicei răspunsul. Și fără a se mai gândi la el, oamenii îl lăsau să mucezească în tăcere și în singurătate.
Renunțând la înfierea unui copil, Mitruț își făcuse în minte o socoteală exactă: “ Bag un străin în casă, îi las moștenire și, mâine-poimâine mă trezesc că-mi aduce tot familionul, să-i hrănesc ca pe milogi și când se face mai mare, caută să scape de mine. Mă aruncă pe drumuri ca pe un smintit sau mă internează la Mocrea cu acte în regulă. S-au mai văzut asemenea grozăvii. Cosmina n-a băgat-o pe cumnată-sa, ca să-i rămână ei averea lui bărbatu-său?… Cosmina!… Ce-o mai fi făcând?… S-o mai fi măritat?… De ce să se mărite?… Belea îi lipsește ei pe cap acuma?… Acu’ n-o mai ia nimeni nici de frumusețe, nici pentru pământ.
Fiecare om se gândește cum să scape de ale lui, nici vorbă să se mai încarce cu ale altuia pe rol… Secetă, cote, nu mai ai poftă de făcut avere!…”
În acea noapte de sfârșit de răpciune, Mitruț se gândi în voie până târziu, la posibilitatea de a o aduce pe Cosmina lângă el, de a o face nevasta lui, stăpâna casei și a curții, stăpâna sufletului său și a tot ce avea să mai agonisească în continuare. Dimineață se bărbieri cu atenție, își perie hainele, dădu fuga în sat cumpărându-și o pălărie nouă și, pe la amiază, înhămă caiii și porni către Ilteu. În buzunarul pantalonilor vârâse câteva monezi. Nu opri la poarta lui Andrei bătrânul, decât după ce trase două țuici, ca să prindă curaj. Când struni caii, pe prispa casei își văzu dragostea din tinerețe și inima începu să-i bată cu putere, ca la flăcăii veniți în pețit. Femeia îl cercetă pe sub sprâncene cu o curiozitate diavolească. Se ridică de la locul ei – stătuse într-un fotoliu împletit cu dibăcie din nuiele – și înaintă spre poartă, fără să iasă din curte. În mână avea o carte între paginile căreia ținea un deget ascuns. Când văzu acest obiect nefolositor pentru el, Mitruț se pierdu definitiv. “A devenit cărturăreasă; înseamnă că-i dă mâna!…”
- Numai în trecere sau de-a dreptul la noi, domnule Daminescu?
Uitase cum îl cheamă, ori avea de gând să-l țină la distanță, cum făcuse taică-său cu multă vreme în urmă?
- De-a dreptul la dumneavoastră. Vru să mai spună ceva, dar nu-și găsi vorbele. Pot să trag în curte?… Mă tem de vreo mașină. Ãsta din dreapta se cam sperie și-mi face căruța praf.
- Vai de mine, cum să nu?… Un moment, să strig omul.

“Are slugi; bravo!”, gândi Mitruț. Cosmina răsuci capul și strigă cu un glas ca de clopot spart: “Vasile, deschide porțile să intre dumnealui!”. În scurt timp se ivi o umbră de om, mai curând o arătare cu ochi și cu mustăți și Mitruț putu să bage căruța pe troscotul verde al grădinii.
- Ia hățurile din mâna domnului, nu te mai zgâi în drum, se răsti femeia întorcând fața către el. Mă bucur că te văd. Ce mai faci?
Abia acum gâsi de cuviință să-i întindă mâna spre a fi sărutată . Neobișnuit cu astfel de gesturi, Mitruț o ținu o vreme într-a lui, privindu-i unghiile lungi și roșii, apoi o lăsă să cadă ca pe o cârpă.
- Poftim pe terasă, mai spuse ea fără să-l privească.
“La prispa asta nenorocită îi spune ea terasă? se întrebă el în gând. Păi atunci, terasele mele cum dracu’ s-or mai fi numind?” O urmă cuminte, cercetându-i pe ascuns formele corpului. “Trăiești bine, Cosmino! Te ai îngrășat de nu te mai cuprind fustele…”, constată el. Cu toate surprizele neplăcute oferite de femeia iubită, figura lui se luminase de bucurie, ca o mobilă veche pe care cade soarele.
Îl invită să ia loc în fotoliul de nuiele, pentru ea aducând un scăunel tapițat. Câtva timp femeia rămase pe gânduri, abătută poate de sosirea lui. Apoi, uitând de el, cu sufletul ciugulit de câte o întrebare ca de ciocul unei păsări cenușii, începu să-l privească. Mitruț își pironise ochii spre cer, stând așa ca și un pește în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gândire sau mișcare, cu fața în sus. Cosmina îl examina cu o curiozitate de muscă plictisită. “Ãsta după mine a venit!…”, spuneau privirile ei. “Să-l vedem ce are!… Bărbat de lepădat nu-i; mai bine cu el decât singură. Oricum, e mai acceptabil decât nenorocitul ăsta pe care-l țin în curte cu destule sacrificii. “
- Ce noutăți îmi spui, domnule Daminescu ? Am auzit că ți-ai făcut o casă pe cinste!
“S-a interesat. Asta-i bine!”, gândi el, coborându-și ochii din cer asupra pulpelor ei puternice. Când dădu cu ochii de roșul dat pe unghiile de la picioare, oftă. “Boieroaică te-ai mai făcut, Cosmino! Ce dracu, nu ți-e rușine ? La anii tăi ?!…”
- Ce noutăți ?!… Am venit să te iau la mine, își făcu el curaj.
- Zău!?… Femeia izbucni într-un hohot de râs, care-l dezarmă din nou. Și cum de-ți veni o astfel de idee ? Te-ai gândit mult ?
- Prea mult, nu. Dar ce mi-am zis : tu ești văduvă, eu singur, merită să băgăm în plug ! și oftă.
- Sigur că da. Și ce-mi oferi ?
- Tot ce am.
- Și ce ai, mă rog frumos ?!
- Dacă te interesează, vino să vezi ! Dacă o să fiu mulțumit de tine, rămâi stăpână după ce mor eu. Ce zici, mergi?
Lui Daminescu îi crescuse încrederea în sine. În schimb, la auzul acestor vorbe, femeia tresări. Nu poate ști nimeni însă, la ce se gândea ea în acele clipe.
- Chiar azi ?
- D-apoi, când ?! Peste o sută de ani ?
- Să mă mai gândesc.
- Și tu ai nevoie de gândit ?!
Femeia nu-i răspunse. Oricum ar fi fost, de ceva timp tot avea nevoie. De când i se prăpădise soțul, la multe lucruri se gândise ea, în afară de faptul că Mitruț ar putea veni într-o bună zi la poarta ei, s-o ceară de nevastă. Iar acum, venită așa deodată, propunerea o amețise ca o băutură tare. Îi cerea să nu se gândească. Să-l accepte sau să-l refuze ? Poate că dacă îl refuza, știindu-l cât e de căpos, nu se va mai întoarce niciodată. Nu putea spune că-l iubește; nu-i mai văzuse chipul de la nunta ei. Auzise vorbindu-se de el ca despre un om care face avere. Asta mai ales de când Mitruț se mutase pe fosta proprietate călugărească. Se ridică de la locul ei și dădu scurt din cap. Se uită țintă la el, apoi se așeză din nou.
Doar cu oră în urmă, când l-a văzut oprind căruța în fața casei, Cosmina l-a simțit obosit și de prisos, ca o frunză uscată toamna, uitată pe un ram gol. Să se dea pe mâna acestui bărbat?… De când rămăsese văduvă, își îngrijea trupul cu grija cu care muzicantul își îngrijește instrumentul cu care cântă, și nu și-l oferea decât atunci când credea că-i necesar. Altceva și-ar fi dorit. Visa un bărbat care s-o scoată din praful acestui sătuc dintre munți, care s-o ducă la Arad sau în oricare alt orășel mai ca lumea, și să-i dea ocazia de a deveni o doamnă fără griji și necazuri. Își dădea perfect seama că nu mai este nici tânără, nici frumoasă ca să tenteze. Dar cu banii obținuți din vânzarea averii rămase de la soțul ei, reușea să ducă o viață tihnită. Chiar în fața casei, frunzele mlădioase și mișcătoare ale unui nuc se unduiau sub apăsarea vântului, apoi se-ndreptau la loc și se zbuciumau ca niște valuri. Femeia se ridică pentru a doua oară și dispăru în casă. Când reveni pe “terasă”, purta pe o tavă de inox două cești cu cafea și o zaharniță.
- Servește, Mitruțule, o cafea și lasă gândurile pentru altă dată. Am auzit că-ți merge bine.
- Nu mă pot plânge. Uite, făcu el scoțând o monedă de aur din buzunar. Femeia țâșni în sus, ca împinsă de-un resort.
- Cocoșei ?
- Nu știu cum le spune și nici nu mă interesează. Important e că mi-au adus fericirea.
- Și ai multe ?
- Destule ca să putem trăi liniștiți. Ești singură, Cosmino…
- Asta-i adevărat; dar nevoie de bani nu am.
- Nu pentru bani te cer!…
- Dar ?…
- Nu simți nevoia să împarți cu cineva singurătatea asta?…
Privindu-i din drum, i-ai fi crezut doi oameni care s-au întâlnit din întâmplare și care nu știu ce să-și spună. Mitruț băgase bănuțul în buzunar, uitând acolo și mâna care-l adusese la lumină. Se juca printre monezi cu degetele, obținând un sunet zglobiu. Cosmina însă nu băgase în seamă acest zgomot, scotocind în minte, cam cu pripeală ce-i drept, cam cum se va aranja în casa acestui om sau cum îl va părăsi atunci când se va ivi prilejul și multe alte gânduri de care nu este bine să pomenim. Se uita la el atribuindu-i cele mai neobișnuite însușiri cu putință. Banii ei se vor înmulți, iar ea va citi nestingherită zile și nopți în șir, își va îngriji trupul sau va călători unde și când o să-i vină în minte. Era păcat să-l refuze. Sorbea din cafea și continua să-l privească.
- Ce spui, Cosmino, mergi ? Vreau să intri în curtea mea pe lumină.
Mitruț se aplecă spre ea și o atinse pe umăr. Femeia tresări ca mușcată de șarpe. Strânse totul din tavă și intră în casă unde rămase vreme îndelungată. Când ieși, Mitruț Daminescu rămase uimit. Era altă femeie.
Era o adevărată doamnă. Buzele roșii va focul sclipeau pe obrazul ei pudrat, ușor umbrit de borurile unei pălării cu voaletă. Îl privi, îngăduitoare cum se frământă și îi întinse valiza pe care o avea în mână. Răsuci cheia în ușă și coborî demnă scara ce dădea în curte. Mitruț o urma prostit, ca o slugă care-și petrece stăpâna la gară. Înainte de a se sui, Cosmina îl prinse de braț și-i șopti:
- Nu vreau să regret că am plecat. Mi-am luat schimburi doar pentru o săptămână. Dacă ne-nțelegem, îmi iau și restul. Dacă nu… Desenă o cruce în aer și zâmbi. Apoi, întorcând capul către curte, porunci cu glas de matroană, umbrei numită Vasile: Eu plec pentru câteva zile la domnul Daminescu. Dacă mă caută cineva, îi explici unde mă poate găsi. Ai grijă ce faci pe-aici ! Apoi se sprijini de umărul lui Mitruț, se urcă în căruță instalându-se comod în leagănul din față, și-i spuse simplu: Eu sunt gata; putem merge.
Caii porniră în trap întins, lăsând în soare o urmă de praf înecăcios. Mitruț ar fi dorit să-i mai vorbească tovarășei sale de drum, dar își simțea gura uscată de parcă ar fi supt piatră acră. Se minuna văzând-o lângă el .când intră în sat făcu un ocol și, cu toate că nu era Duminică, nici vreo altă sărbătoare, trecu prin fața căminului cultural, doar-doar l-o vedea careva care să dea zvonul. “Daminescu s-a însurat cu Cosmina lui Andrei din Ilteu. Eu l-am văzut când o ducea acasă !…” Vorbele astea ar fi fost de ajuns pentru a face satul să se uite peste uluci. Dar nu-i ieșea nimeni în cale, iar Mitruț murea de ciudă. Ce lucru ciudat e inima omului, iar aceea a femeii îndeosebi ! Pe cei doi drumeți nu-i unea nici un sentiment și totuși, mergeau unul lângă celălalt, ea zâmbitoare, el tăcut și-ncruntat, hotărâți să rămână împreună, poate pentru totdeauna. Ajunși la intrarea în sat, un vânt îi întâmpină încurcându-se în frunzișul plopilor și trăgând să moară. Peste sat amurgul topea culorile, amestecându-le.
Despre primele lor nopți și zile, nu se pot spune prea multe amănunte. Cosmina a acceptat să fie nevasta lui, cu o singură condiție: să treacă pe numele ei casa. Mitruț se împotrivi cu încăpățânare. Îi era imposibil să renunțe la tot ce avea dintr-o dată. Nu putea concepe ca el să se transforme din Daminescu stăpânul, în Daminescu bărbatul stăpânei. Cosmina nu se dădu bătută. Se pregăti de plecare cu meticulozitate, ca și când ar fi plecat din casa ei adevărată, folosind gesturi de regret pentru că-l părăsea. “Tot ce am îți aparține! Așa mi-ai spus când m-ai adus aici, Mitruț! Mi se prăpădește gospodăria ca să am grijă de a ta și după aia, când ți s-o urî cu mine, îmi arăți poarta și rămân pe drumuri.” Mitruț făcea niște semne cu palma, semne care pentru ea n-aveau nici un sens. Se pare că prin ele voia să spună: “N-ai nici o grijă, nu sunt eu așa de câine la suflet!”
- După ce mor eu ești stăpână. Nu mai am pe nimeni.
- Cine știe ce moștenitori uitați de tine apar și vin cu pretenții. Dacă am un act legal nu mă poate alunga nimeni.
- Așa e!…
Așa că a trebuit să facă hârtii care să consfințească numele noului proprietar al morii călugărilor, din ziua în care el nu va mai fi. Când a înțeles că de acum înainte el nu va mai fi decât un “om de curte“, femeia și-a aninat un zâmbet pe buze, ca o fluturare ciudată; l-a privit drept în ochi, disprețuitoare și scârbită. Da, da, Mitruț și-o va aminti toată viața. Poate că și el își dăduse seama de greșeala făcută; dar deocamdată nu-i spusese nimic, iar din trăsăturile feței lui nu puteai citi vreun gând.
De-un timp Cosmina se mutase într-o cameră separată, de unde nu ieșea cu orele, făcându-și socoteli neînțelese pentru el, deocamdată. Vorbeau rar, povestind despre alții sau amintindu-și întâmplări legate de viața lor înainte de această “căsătorie” pripită. Ca și până atunci, în lume ieșeau rar și niciodată împreună. Pentru Mitruț oamenii erau ca banii și nu aveau considerație din partea lui, decât dacă se adunau câte o sută la un loc. Venise toamna. Ploua plicticos zile și nopți la rând. Picura de pe acoperiș și se auzea zgomotul înnăbușit al apei lovind pe uluci. Cu fiecare zi Mitruț înțelegea tot mai bine greșeala făcută. Femeia pe care și-o adusese în casă nu se putea numi nici nevastă, nici amantă. Când își părăsea camera, îl striga cu același ton cu care-i dădea porunci omului rămas să păzească moștenirea părintească din satul vecin. Uneori, când plictisită de gânduri și obosită de ședere îl chema la ea să mai schimbe o vorbă, Mitruț se așeza pe un scaun lăturalnic, cu un fel de teamă în priviri. Picioarele încălțate în bocanci le ținea împletite în jurul celor ale scaunului, ferindu-le de privirea ei, la fel ca oamenii de la țară intrați întâia oară în casă străină.

- La primăvară, ce gânduri ai ?
- Stai s-o apucăm întâi…
- Doar nu ți-o fi venit poftă să pleci și tu din lumea asta?!
- Fiecare la vremea lui, Cosmină !…
- Știi ceva ? Mai bine gândește-te în ce băgăm banii; să găsim o afacere rentabilă… Altfel, i-am strâns degeaba.
- Care bani ?!
- Banii tăi !
Aici discuția se frângea, așa cum se frâng crengile pomilor iarna, când dă chiciura. Mitruț îi bănuia gândul. Aurul pe care i-l arătase când o adusese în casă, o năucise. De bună seamă ea îl socotea stăpânul unei averi fabuloase, pe el, care din câți găsise în cutia de tinichea, nu-i mai rămăseseră decât câteva monede. Se temea de ziua în care Cosmina îi va cere să-i arate și restul de bani. Din această cauză, când discuția ajungea la “banii tăi”, el se ridica grăbit, aducându-și aminte:
Am uitat să dau apă la cai !…
Aceste vorbe erau spuse cu mâna pe clanță. Femeia nu-l împiedica niciodată să facă acest lucru, iar el, când ieșea afară, scotea caii din grajd și-i aducea la fântână, îndemnându-i să bea, de teamă că ea îl pândește de după perdele să vadă dacă a mințit-o sau nu. Rămânea în ploaie mult timp, apucându-se de lucruri fără rost. Când se întorcea noaptea în casă, ea nu-l mai striga, iar el era mulțumit peste măsură de acest final nesperat. Dar adevăratul chin al lui Mitruț începea abia când se băga în așternut. Aproape în fiecare noapte, îi apărea în vis chipul bătrânului: “ Nu era mai bine, Mitruțule, să nu fi dat niciodată peste nenorocita aia de cutie ?…” se ridica în capul oaselor, cu gând să ucidă vedenia și, spre norocul lui, aceasta dispărea singură îndată ce chinuitul deschidea ochii. Își aprindea o țigară oftând și încerca iar să adoarmă. Chipul lui Grigoriu Daminescu se schimba și, în fața ochilor lui închiși, dansa zâmbetul șiret al părintelui Agapie: “ M-ai înșelat la preț fiule și aurul a fost fals !…” Tresărea și, băgând mâna sub pernă, încerca cu dinții tăria unei monede de aur. Îl înjura în gând pe călugăr și-și aprindea o nouă țigară. L-ar fi înjurat tare, ar fi urlat la el, dar se temea să nu-l audă nevasta, care nu-i știa aceste două taine. Când adormea în sfârșit, mintea-i obosită alcătuia chipul Cosminei; al Cosminei de altă dată, nu al celei de acum, chipul femeii din cauza căreia dăduse în patima jocului de cărți. “Pentru ce m-ai luat de nevastă, Mitruț ?…” îl întreba umbra din vis. “Pentru că mi-ai fost dragă.” “Și-acum nu-ți mai sunt ?…” Și-n somn se temea să-i răspundă. Undeva, intuia că cea care vorbește nu e femeia care stă închisă în camera ei cu orele. Voia s-o mângâie, dar chipul dispărea, lăsând ca semn al prezenței doar glasul, identic cu cel de astăzi. “Știi ce ? Mai bine gândește-te în ce băgăm banii !”
- Care bani ? sărea el din pat. Apoi deschidea fereastra, respirând aerul curat al nopții. Își freca fața cu palmele și tușea înnăbușit. Târziu, se dezmeticea și rămânea în amorțire înaintea ferestrei. Simțea o amărăciune în gură și un gol în suflet. Când își făcea cruce și se pregătea pentru adevăratul somn, satul începea să se trezească.
Înaintea Crăciunului, Cosmina îi spuse că pleacă la Arad, să facă niște cumpărături. Ninsese, dar nu era drum de sanie. Se pregăti să o conducă la gară.
- Bani, nu-mi dai ? l-a întrebat ea, privindu-l țintă în ochi.
- N-am !
- Cum, n-ai ?…
- Așa !…
- O nevastă ca mine se ține cu cheltuială, Mitruț !…
Mitruț nu-i răspunse. Văzându-l că tace, Cosmina continuă pe un ton între lingușire și poruncă:
- Dă-mi vreo două, trei monezi, să am la mine. Știu eu să le fac bani, n-ai grijă !…
Simțind că-l cuprinde un tremur ciudat, Mitruț dispăru din fața ei și, în scurt timp îi întinse femeii trei monede.
- Mai ai ?
- De ce mă-ntrebi ?…
- N-am dreptul ?
- Nu !
Privirile lor se încrucișară pentru o clipă, înfruntându-se bărbătește, fără să-ți dai seama care era de fapt, adevăratul învingător. Poate că amândoi, nu erau în realitate, decât niște învinși. Nu se știe.
- Dacă plec și nu mă mai întorc ? îi aruncă ea peste umăr.
- N-ai decât !… La revedere!
Mitruț Daminescu se minuna singur de răspunsurile pe care i le dădea acestei femei, despre care nu putea spune că nu și-o dorise. Și nici nu-și putea da seama dacă aceste răspunsuri erau gândite în întregime. Bunăoară, dacă într-adevăr își dorea plecarea ei definitivă sau ele îi veneau în minte fără să vrea, tot așa cum fără voința lui, se schimbă iarna în primăvară. Totuși, era mulțumit că într-un fel îi dispăruse acea teamă neclară simțită mai ales în clipele în care vorbea cu ea. Poate că dacă s-ar fi aflat la ea (cu toate că o astfel de căsătorie, Cosmina Andrei n-ar fi încheiat), de mult i-ar fi arătat poarta. Cu inima ei și cu gândul de înavuțire care o înnebunea, ar fi fost capabilă să-l pună să vândă tot. Oare ce ar fi făcut atunci?…
- Te porți urât cu mine de la o vreme și nu-nțeleg de ce!…
Mitruț înțelegea dar, oricât s-ar fi străduit, ei nu i-ar fi putut explica.
- Când să mă întorc…?
- Când vrei.
Ieșindu-și din sărite, Cosmina se năpusti asupra omului din fața ei, apucându-l de reverul îngust al hainei.
- Vrei să scapi de mine?
- N-am spus asta…
- Dar o s-o spui curând.
- Prevezi tu asta ?
- Da !
- N-am ce să-ți fac; din câte îmi dau seama, tu mă obligi să fac asta.
- Mitruț, nu eu am venit după tine ! M-ai adus aici, dă-mi tot ce-mi trebuie !
- Îți lipsește ceva ?
- Bani !
- Þi-am spus că n-am !…
- Aurul !…
- Nici aur nu mai am.
- Cât de proastă mă socotești, ca să crezi că iau de bună minciuna asta?
- Dar, măi femeie, de ce nu-nțelegi că ăsta-i adevărul?!…
- Ãsta-i adevărul ? Atunci ne despărțim !
- Bine !…
- Dacă zici că-i bine, atunci fă-ți bagajul și părăsește-mi casa !
- Casa ta ? strigă Mitruț. După gesturi aveai impresia că vrea s-o lovească. Femeia hohoti scurt.
- Uiți că am acte ?…
De data asta izbucni în râs Daminescu.
- În două zile n-o să mai ai.
Cosmina își dădu seama că a greșit. Mitruț se aprinsese atât de tare, încât se smucise din strânsoarea ei și trântise cu ușile, ieșind în goană pe scările din față. Fără să-ntârzie nici o clipă, țâșni pe urmele bărbatului și-l prinse lângă căruță, gata de plecare.
- Unde te duci, ești nebun ?!… N-am voie să glumesc ? Ai uitat că mă conduci la gară ?
- Du-te singură. Și dacă nu te grăbești, poți să mă aștepți până mă întorc cu alte acte !… Promit să nu întârzii mult. Cine știe ce-ți mai trece prin minte ?!
- Tu chiar vorbești serios ?
- Da ! Pentru simplu motiv că mă tem să nu glumești tu într-o zi cu adevărat !
- Ascultă, Mitruț, dacă mă duc și te reclam că ai aur ?…
Mitruț rămase înțepenit, cu privirea fixă și, după ce scăpă un oftat, își aprinse o țigară, privind capul femeii de lângă el. Sub genele aplecate înșelător distingea flacăra vie a ochilor ei negri. Și Cosmina îl privea; în clipele acelea avea un fel ciudat de a zâmbi, doar cu buzele. Ochii n-aveau nici o legătură cu ele, fiind preocupați să-l iscodească.
- Va să zică, te-am adus în casă fiindcă n-aveam dușmani !… se trezi Mitruț gândind cu voce tare și se rezemă cu spatele de căruță. Mi se urâse singur !… Aveam nevoie de un tovarăș de viață… Bun tovarăș mi-am găsit ! Vorbea rar, aruncând cuvintele la intervale lungi și, așa cum stătea, cu ochii ațintiți în pământ, părea că răscolește într-o grămadă de vorbe, cum ai răscoli într-o grămadă de gunoi.
Nereușind să-l rețină, Cosmina îl urmări cu înfrigurare cum deschise porțile, cum scoase căruța în drum, cum închise porțile la loc și cum plecă, fără să-și ia cel puțin rămas bun. Situația în care se afla în acele clipe, i se părea fără posibilitate de rezolvare. Se-ntoarse în camera ei, își aprinse o țigară (Mitruț nici nu o bănuia că fumează), își făcu o cafea și se-ntinse, așa îmbrăcată, pe deasupra cuverturii care acoperea patul. Știa perfect că era singura vinovată pentru această situație. Dacă nu l-ar fi ținut la distanță, Daminescu și-ar fi dat și sufletul, numai ca ea să fie mulțumită. Trebuia găsită calea prin care omul plecat să renunțe la planul lui. Acum nu mai putea să-l oprească. Mitruț părăsise satul de mai bine de-un ceas.
Nu-l putea ajunge și, chiar dacă printr-o minune, să spunem că l-ar fi ajuns, nu știa ce să născocească să-l înduplece să renunțe și să se-ntoarcă. Singurul lucru pe care se mai putea miza era ca el, după o vreme, încântat de dragostea pe care ve trebui să i-o ofere, să meargă iar la tribunal și s-o lase moștenitoare adevărată. Ce va face însă, dacă previziunile ei nu se vor împlini ?… La această posibilitate nu avea curajul să mediteze.
Tot drumul până la tribunal, Mitruț nu se gândi la nimic. Frigul acelui început de iarnă nu l-a simțit, așa că din cauza drumului n-a avut motive de supărare. Dar nici pricini de bucurie n-a avut, iar când a tras căruța lângă tribunal, pe fața lui nu se putea citi nimic. Intră în clădire cu gând să găsească vreo cunoștință cu care să se sfătuiască. Dar se așeză pe o bancă, doborât brusc de o oboseală cumplită, privind culorile murdare ale pereților. Simțea că se înnăbușă. Focul care-i cuprinsese inima cu puțin timp în urmă se mistuia încet, în fâlfâiri scurte, rămânând undeva în adânc, ca un bob de jar care arde. Mitruț rămase în coridorul acela rece și neprimitor, rătăcit printre oamenii care se perindau, cu treburi ori fără, neopriți de nimeni, până i se făcu frig. Nu l-a întrebat nimeni cu ce necazuri se afla acolo, pentru că pe nimeni nu interesau necazurile lui. Plecă din tribunal și se opri la casa lui Ion Toma, prietenul la care petrecuse atâtea nopți la jocul de cărți.
- Mai bine facem o partidă, îl îndemnase gazda. Ce vrei tu să faci e floare la ureche. Într-o jumătate de oră ai terminat. Dacă vrei, merg eu cu tine la domnul avocat Popescu. Mă servește imediat.
Toma cunoștea pe dinafară sufletul musafirului și pe deasupra îl și bănuia cu buzunarele pline de bani. Era păcat să piardă ocazia. Mitruț nu l-a refuzat. Nu mai jucase de mult. De când se mutase Cosmina în casa lui, nu mai venise la oborul de la Arad, cu toate că ea nu-l oprise. S-a așezat tăcut la masă, pierzând multe partide, dar nu se necăji. Timpul a trecut pe lângă ei fără să-i stingherească. Când s-au ridicat, cu picioarele amorțite de ședere, lampa cu abajur din sticlă încă ardea, cu toate că soarele lumina de mult încăperea. Mitruț micșoră fitilul și o stinse. O dâră de fum negru, subțire și prelungă s-a înălțat către tavan și, deodată, mirosul de petrol ars se împrăștie în odaie.
- Mergi cu mine la tribunal, să vorbești cu avocatul ? întrebă Mitruț.
- Dacă vrei, merg…
Dintr-un ciudat îndemn al îngâmfării, când se văzu cu actul în mână, Mitruț vru să-i întindă o monedă de aur judecătorului, dar se răzgândi. Plăti timbrele, ieși și, înainte de plecare, se adresă omului cu care jucase cărți.
- Când ai vreme și drum pe acolo, vino și pe la mine, să bem o țuică și să-ți arăt casa !...
Și dădu bici cailor, nemaiașteptând răspunsul. Căruța porni uruind pe drumul înghețat al acelei dimineți târzii de Decembrie. Un fel de zâmbet îi lumina chipul. Prin minte îi umblau tot felul de gânduri și vorbe pe care i le va spune Cosminei, îndată ce va intra pe poartă. Din oră în oră, ca și când ar fi umblat după tabacheră, scotea din buzunarul de la piept actul care-l consfințea din nou, proprietarul de drept al morii călugărilor. Puțin înaintea serii, descuie poarta și băgă căruța în curte. Apoi, înaintea grajdului, mângâie caii pe grumaz, își aprinse o țigară și, sfârșindu-și treaba, privi pe furiș în direcția geamului camerei. Înăuntrul casei era beznă peste tot și Mitruț rămase o clipă împietrit: „O fi plecat la ea acasă!?...”, gândi el, făcând primul pas. „Poate că e mai bine așa!”. Dacă regreta ceva în urmă probabilei plecări, era faptul că nu-i va mai putea râde în nas.
- Ați venit, conașule?
Ivirea neașteptată a femeii pe care o angajase la bucătărie, o dată cu venirea Cosminei, îi tulbură gândurile.
- De unde și până unde îți veni să-mi zici „conașule”?! se supără el, aproape fără pricină. Răspunsul acesta retezat îi dădu un fel de satisfacție copilărească. Ce face cucoana?
- Zace la dumneaei în cameră.
- Las’ că-i trece! Tu mai ai ceva treabă?
- Să vă pun masa de seară.
- Altceva?
- Nimic…
- Bine, poți să mergi acasă. Masa o să ne-o punem singuri, dacă ne-o răzbi foamea. Și de mâine, poți rămâne la dumneata acasă.
- Și conița?...
- Conița o să-și facă singură ce-i place; dacă-i convine, dacă nu…
Femeia îl privea speriată.
- Are să-ți mai plătească ceva? Nu-i dădu timp să răspundă și continuă tot el. Þine aici banul acesta de aur. Păstrează-l pentru nepoții tăi. O să le prindă bine, o să vezi.
Ea îl privea năucă, neîndrăznind să întindă mâna către darul ce i se oferea. Se uita la Mitruț cum te uiți la un nebun despre care știi că e periculos.
- Ia-l, nu te teme, îi mai spuse el, apucând-o ușor de mână. Uite, îți dau două monede; ți le dăruiesc pentru copiii și pentru nepoții tăi. Dacă mai ai ceva de primit, vii mâine. Astea de azi ți le dăruiește stăpânul averii: Mitruț Daminescu. Să mă ții minte și tu, și ăi de-or veni după tine.
O conduse până la poartă, încuie în urma ei și se apropie de casă. La intrare își scutură bocancii, tropotind mai mult decât ar fi trebuit, în speranța că femeia va ieși din camera ei să-l întâmpine.
Cosmina îl aștepta și ea, străduindu-se să pară liniștită. De la intrarea lui în curte, îl urmărise dindărătul perdelei. Asistase la toată discuția de afară, fără să înțeleagă ce spune, dar bănuind vorbele după mișcarea agitată a brațelor. Îl aștepta în picioare, neștiind ce-o să-i spună în clipa în care va fi față-n față cu el. Simțea inima bătându-i tot mai repede, în gât parcă-i sărise o minge, iar în ochi îi jucau firicele subțiri, subțiri, dar multe. Buza îi era ușor ridicată, ca într-o strâmbătură de dispreț. Stătea cu spatele la ușă, așteptându-l să intre. Era sigură că o să vină la ea, poate fără să bată la ușă, așa cum se obișnuise, dar cu siguranță va veni. Rămase așa un timp îndelungat. Într-un târziu, o rază de lună străbătându-i geamurile, se opri pe tablourile de pe perete, iar ochii femeii urmară fără să vrea dâra de lumină ce se alungea domol. De jur împrejur se țesea tăcere, iar tăcerea asta o speria.
În odaia lui, Mitruț Daminescu adormise îmbrăcat…