poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-20 | | S-a trezit dimineață, deși era duminică, însă își simțea inima cumva , strânsă aiurea în ghearele incertitudinii. Trebuia să ajungă în oraș. -Mamă, azi trebuie să mă întâlnesc cu Adi, îmi dai bani de autobuz? -Nici să nu aud! E un pierde-vară, l-am ghicit de cum l-am văzut prima dată. Nu se cuvine să te duci tu la el, dacă era interesat venea. -Dar mamă... S-ar putea să fi lucrat, îi zise fata, gândindu-se în mintea ei la ce spusese mamă-sa. Avea dreptate. Ar fi putut veni. Miercuri se hotărâse întelegerea. Înțelegere se numea când părinții băiatului trebuiau să se cunoască cu părinții fetei și să hotărască detaliile nunții. Și, în cea perioadă, undeva la doar câțiva ani după revoluție, încă mai era valabil acel obicei, mai ales în acea zonă de est a țării. Toate aceste amănunte i se păreau ei lipsite de importanță, deplasate și inutile. S-au cunoscut, s-au plăcut, de ce ei, părinții, nu-i puteau lăsa să hotărască singuri? Cu gândurile răvășite și cu o idee ivită deodată, se intersectă cu fratele ei care ieșise somnoros și se pregătea să se spele turnând apa dintr-o găleată în lighean. -Mergi cu mine în oraș? -De unde bani? -Mergem pe jos. -Ai înnebunit! Sunt douăzeci de kilometri dus și alți douăzeci întors. -Dar tu ai zis că ai mai venit pe jos când ți-ai cheltuit banii de drum la film. -Da, dar tu nu reziști să mergi atâta drum. -Adică cum? Cine aleargă mai repede dintre noi doi? -Tu, dar... -Cine face mai multe flotări? -Ana, nu poți. -Hai să vedem. -Oricum nu te lasă mama. -Dar nu-i spunem mamei, îi spunem că mergem în comună la ceilalți. -Ești nebună, tu... -Mă duc singură. -Merg cu tine, cum să te las singură? Ana s-a îmbrăcat în fugă cu aceleași haine pe care le lua mereu când se ducea în oraș. Dar era ținută sport și acum avea nevoie să fie îmbrăcată comod. -Să vă întoarceți până după-amiază. Trebuie să vă odihniți, mâine știți că ne-a rămas Dealul Măriei de cules, a mai apucat mamă-sa să strige din urma celor doi. -Da mamă. Odată pornită pe drumul pietruit de țară, într-un moment al zilei când soarele încă nu răsărise bine ci abia mijise printre coroanele dese ale salcâmilor de pe marginea drumului , sufletul Anei devenise deodată prea mare, prea greu pentru trupul ei firav și-n timp ce picioarele-și făceau datoria ,aruncându-se înainte într-un ritm alert, el sufletul, o împiedica să respire normal, îi urcase undeva în coșul pieptului și-i bloca respirația. Au tăiat drumul peste șes. Soarele se vedea după dealurile satului, lumina lui începând treptat să coloreze împrejurimile peste care toamna , tăcută își întinsese regatul efemer. Pădurea, pictată parcă în joacă în toate culorile de un artist nevăzut, se etala clară, ca-ntr-o vedere ce-o trimiți celor dragi, iar casele, viu colorate râdeau acelui soare vitreg și-i cântau toamnei cu hornurile lor din care fumul ieșea ca din niște fluiere uriașe. Îi plăcea Anei la țară. Era liniște și toate erau la locul lor și cu menirea lor. Dar sufletul ei era agitat, mintea ei care încă mai credea că în Univers fiecare e unic, nu putea accepta monotonia unei vieți la țară. Și-și jurase în gând atunci când soarele-i pârjolise pielea iar coada sapei îi umflase mâinile de bătături să nu rămână așa. Mai ales că auzise și de la televizor că soarele îmbătrânește pielea... Și era adevărat. Uite, Vasilica lui mătușa Anica era mai tânără ca ea și era zbârcită toată pe la ochi, iar mâinile le avea ca de bărbat. Sau Ramona lu'Anton mirosea toată a cal și oricât s-ar fi spălat n-avea să scape niciodată de porecla "călăreața" pe care i-o pusese băieții din sat. Ea n-o să fie așa. S-a născut și a copilărit într-un oraș mare, are o mamă deosebită care i-a insuflat de mică dragostea pentru cărți, pentru artă, pentru frumos. Roua căzută peste câmp dis-de-dimineață i-a udat adidașii și le-a dat o culoare nedemnă, culoarea prafului de la țară. Dar n-avea ce face, soarele o să-i usuce și n-o să se mai cunoască, își zise ea cu ochii împrăștiați peste zări. Ușurința cu care au ajuns în satul vecin i-a dat Anei mai mult curaj. -Uite vezi, te-ai plâns degeaba. Dacă am făcut jumătate de oră și deja am ajuns aici. -Da, dar de aici tu vezi că nu mai poți merge peste câmp? -De ce? -Păi uite, mai încolo Racova se întinde peste câmp și nu e pod să-l treci. De aici până-n satul vecin trebuie să mergem pe șosea. Nu prea o încânta ideea. Pe șosea treceau mașini, șoferii făceau glume proaste când vedeau fete tinere... Au ajuns însă și-n satul vecin cântând "Compact" și "Pasărea Colibri". În acel sat se născuse mama lor și-i știau sătenii. -Mergeți la bunici, nu? Duceți-vă maică, că ne-am întâlnit cu bunic-tu în dealul bisericii, cred că pe voi vă aștepta. Îi plăcea Anei tare mult satul maică-sii. Mai ales iarna când se așternea zăpada și înghițea toate zgomotele, înafară de biciurile flăcăilor care se pregăteau pentru urătura de Anul Nou. Dialectul folosit de acei săteni era unic iar ei, semănau parcă toți unul cu altul, aceiași ochi alungiți și albaștri, același păr blond, blond și tuns la rotund. Își ziceau răzeși și erau renumiți pentru fermele lor de vaci. Parcă o îndemna și acum sufletul să treacă pe la ei, ar fi întâmpinat-o sigur bucuroși, dar îi era frică să-i zică lui frate-su. Dacă odată ajuns o să vrea să rămână acolo? Și-și înghiți nodul din gât cu ochii căutând spre capătul drumului, acolo unde o aștepta iubirea ei. Deși simțea în suflet cum nesiguranța și nerăbdarea jucau parcă zgomotoase o horă tropăind și agitând-o. Celelalte două sate le-au străbătut fără să mai cânte, vorbind despre tot felul de nimicuri. Picioarele începuseră să o doară iar tălpile ei sufereau în adidașii deveniți incomozi. Dar n-o să se plângă de-atât. Au ajuns în oraș în timpul amiezii. -Ne întâlnim tot aici la patru fără un sfert, i-a spus băiatul. -Bine. Lumea ieșise la plimbare și Ana, mărind ritmul pașilor, în timp ce-i privea în treacăt, simți o tristețe legată de liniștea cu care mergeau ei pe stradă, de hainele lor frumoase, de firescul în care-și trăiau viețile. Ea era zbuciumată, dezorientată, demodată și băiețoasă, n-avea nici un ban în buzunar și-i era sete...o sete ce-i uscase gâtul și buzele. Și nu fusese așa mereu. Când se mutaseră a fost bine. Părinții ei au refăcut din temelii căsuța veche moștenită de la părinții tatălui, iar ea își cumpărase dintr-un magazin de artizanat în ultima zi, înainte ca tirul cu lucrurile lor să apuce să intre pe autostradă, un hamac așa cum visase. Dar a ținut puțin preludiu, prea puțin. Și tot ce a urmat mai apoi I s-a părut ei o cădere continuă, o cedare permanetă către o viață comună, lipsită de bucuriile sufletului. S-a rupt de imaginile trecutului brusc atunci când a ajuns în fața blocului lui. A urcat cele trei etaje ale unei scări cu pereții murdari, mirosind a diferite feluri de mâncare și după ce și-a presat cu o mână locul inimii pentru a tempera ritmul alert, a sunat la ușă. A deschis el, o clipă surprins apoi zâmbind strâmb, un zâmbet forțat ce-o făcu să-și amintească cuvintele mamei ei. -Ce faci, o întrebă el. -Bine, uite am venit, n-ai zis să vin? -Ba da, ți-am zis să vii, să-ți dau buletinul. -Dar nu trebuie la... -Așteaptă-mă să mă îmbrac. I-a închis ușa și-a lăsat-o pe scara blocului. De ce oare? Simțurile i-au intrat parcă într-un fel de amorțeală ciudată. S-au blocat și nu-i mai dau informații. Stă cu capul în pământ în capătul scărilor , cu picioarele pulsând de durere. Din celelalte apartamente răzbat sporadic zgomote casnice. Îi era dor de acele sunete. Când locuiau și ei la apartament rămânea uneori pe scara blocului cu Duța, pisica tuturor și asculta. Acum la casă era frumos, era liniște dar odată cu lăsarea întunericului suna a pustiu, a singurătate, a sălbăticie cumva. "Nici măcar nu m-a invitat în casă" , constată ea. A ieșit grăbit și-au coborât scările. Setea stăruia s-o necăjească. Devenise imperioasă dorința de a bea apă. Dar de unde? Afară cerul se înnourase și un vânt rece se pornise deodată nervos, grăbind plimbăreții spre casele lor. "Casele lor ca niște cutii de chibrituri", îi trecu prin minte Anei. S-au oprit în parc. -Uite buletinul tău. -De ce? -Păi nu o să ne mai... -De ce? întrebă ea mecanic. -N-o să meargă. Tu nu muncești nicăieri iar eu îmi cheltui toți banii. Și nici timp să merg la concerte sau la meciuri nu mai am. Nu sunt pregătit. -Și n-o să ne mai vedem? mai întrebă ea printre bătăile repezi ale inimii ei. -Nu cred. Tu meriți mai mult, eu sunt un simplu muncitor, mi-e greu să fac față. Am crezut că o să fie simplu, dar… Ana s-a lăsat să alunece pe o bancă încă nedumerită, neputincioasă să poată raționa la importanța acelei schimbări bruște. A murmurat cu ochii fixați pe imprimeul tricoului lui … -Ce le zicem părinților? Miercuri trebuia... -N-o să mai vină. Le zici tu. -Ce să le zic? -Ce vrei, hai că am un meci și nu vreau să-l pierd ... înțelege și tu. Cum să se desprindă așa, de ce să se enerveze , a spus, ce a spus rău? A rămas singură-n parc. Nici măcar n-a fost atentă în ce direcție a plecat. Și de ce nu simțea nimic? Afară ploua mărunt, în tăcere, cădeau picăturile repezi, înclinate într-o parte din cauza vântului dar în tăcere, fără zgomot sau poate în ea se stricase ceva și nu mai auzea, nu se putea ridica, stătea doar așa sub dușul spontan al zilei de toamnă. "Ce-o să-i spun mamei?" gândi ea înfrigurată. S-a rupt apoi deodată de acea stare și s-a ridicat. Geaca de fâș îi era îngreunată de apă. Când a plouat-o în halul ăsta? Gândul că va trebui să se întoarcă atâta drum o îngrozi de această dată. Cu privirea în pământ, cu părul ud lipit de cap mergea grăbită împinsă parcă de propria-i deznădejde, spre locul de întâlnire cu fratele ei. Își uscase ieri geaca pe sobă și-acum udă, mirosea a fum și a țară. Și-o dezgusta acest miros, îi părea josnic, la fel cum îi părea toată ființa ei pângărită de trădare. -Ana, ce-i cu tine? -Nimic, să mergem. -Plouă, o să ne ude leoarcă. Au pornit amândoi în tăcere, sincronizându-și ca-ntr-un marș pașii. Au refăcut traseul și s-au abătut într-o vie din satul maica-sii. Acolo au mâncat struguri și și-au umplut buzunarele cu piersici de toamnă. Pe câmp Ana n-a mai suportat și s-a descălțat de adidașii care-i aprinseseră picioarele. Iarba era udă și rece și-i făcea bine acea răceală. Vântul bătea peste câmp și prin sufletul ei răvășindu-il în fâșii mici de senzații dureroase. "Ce-o să-i spun mamei?" își tot repeta ea ca-ntr-un refren. -Ana, ce s-a întâmplat? -Mi-a zis că nu mai are timp de mine. Ea nu-l opri să înjure așa cum făcea de obicei spunându-i că-i păcat. Ce-i ăla păcat? Cine mai știe ce e bine și ce nu? Își aminti în gând ca-ntr-o străfulgerare cuvintele preotului din sat: "Când vă simțiți sufletul împietrit și nu vă puteți ruga, nu puteți plânge... culcați-vă. Somnul alungă tensiunea din suflete." S-ar fi întins și ea pe câmp să se prelingă asemeni ploii, să se facă una cu iarba și să doarmă. Să uite tot. Pe stradă i-a oprit un șofer și i-a primit uzi și obosiți în mașină. -Ce-i cu voi copii pe vremea asta? Doar nu vă duceți la vreo discotecă? -S-a stricat autobuzul și ne-a lăsat pe jos, minți băiatul. -Unde, că n-am văzut nicăieri. Cine știe, poate n-am fost atent. Au ajuns acasă după miezul nopții și-au văzut din dealul școlii lumina de la căsuța lor. Maică-sa îi aștepta îngrijorată pe prispa casei. N-a fost nevoie să-i spună nimic, fața palidă a Anei spunea totul. -Þi-am spus eu mamă că nu-i decât un golan, bată-l Dumnezeu să-l bată. Lasă, vino la mama. Nu te merita. Tu ești fată deșteaptă, o să faci facultate, o să ajungi cineva, el e un nimic. A schimbat-o de hainele ude ca pe un copil mic și i-a pregătit patul de culcare. Ana stătea țeapănă, cu ochii în pământ, hipnotizată parcă de o nălucă. Apoi a intrat taică-su. A cuprins în ochi acel tablou al celor două femei îmbrățișate și a ieșit repede rușinat parcă, înjurând . Ana avea senzația că ceva în ea înghețase, simțurile i se blocaseră și doar corpul rece tremurând de frig era singurul fapt ce îi părea real. Abia când se lipi de sânul cald al mamei, lacrimile se înduplecară să-i ușureze sufletul. A adormit legănată de vocea ei dulce, față în față cu adevărul pe care refuzase să-l vadă, pe care acum îl acceptă resemnată. Și n-avea de unde să știe atunci maxima lui Murphi: ..."cel mai mare rău se poate dovedi un mare bine"... Dar avea să vadă peste ani că nici o durere, nici un sentiment, nici o senzație nu e nouă, toate-s trăite,repetate, ca într-o scenă de teatru. Doar că la acea dată, ei îi revenise rolul principal. Și văzându-l pe stradă, peste ani, gâfâind sub povara obezității, n-avea să mai simtă decât o tristețe ciudată trecând pe lângă el, ignorându-l ca pe o nălucire de care nu vrei să-ți amintești. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate