Profesorul Lăzărescu își pocnea nervos degetele sale slabe și tot atât de fragile, în aparență desigur, ca și bucățile de cretă. Părul rărit aproape până la dispariție, părea că zvâcnește pe craniul său mic, un craniu pe care chiar savantul îl considera un pic cam prea țuguiat spre vârf, dar care totuși era întotdeauna curat și strălucitor. Renumita experiență putea începe peste câteva minute. Profesorul pufni într-un râs înfundat, gândindu-se că fusese cât pe-aci să nu reușească. Dacă din nenorocire, colegul Iosza, directorul său de programe, nu ar fi fost numit la vice-președinția Societății, el însuși ar fi atins limita de vârstă fără să aibă posibilitatea de a conduce vreodată o echipă. Dar acum se terminase cu glumele proaste și cu indiferența sau disprețul colegilor. Faimosul și mai ales fabulosul calculator, era acolo, în văzul tuturor celor care nu crezuseră în el. Iar profesorul așteptase clipa asta de 50 de ani. Un super-creier! Lăzărescu își plimba privirile tandru pe forma creației sale. Aceasta arăta ca o sferă alungită, înaltă de cira trei metri. Profesorul nu se putu stăpâni și mângâia suprafața netedă din aur pur, așa, timid, cu vârful degetelor. Parcă ar fi vrut să se convingă de faptul că era real. Tropăia de nerăbdare scoțând niște chițăituri pe care nu le auzea decât el. Ba, chiar începu să strângă din pumni, gândindu-se că destinul ar putea să pună capăt acestui triumf, făcându-l să moară în fața întregii lumi, înainte de începerea experienței. Speriat puțin de ideea asta absurdă, ceru să se facă liniște și își începu solemn, discursul:
- Stimate doamne, stimați domni..., dragi colegi, trăiți o zi pe care istoria o va însemna de acum încolo. Veți asista pentru prima oară, la un dialog real între o ființă umană și un calculator cu memorie nucleară. O bluză albă din primul rând prinse viață; era profesorul Iovi, unul dintre cei mai buni ingineri din toată asistența.
- Iertați-mă, dar vă rog să fiți mai explicit... Ce-nțelegeți prin " memorie nucleară"?
Lăzărescu nu mai reuși să-și ascundă zâmbetul triumfal și, îndreptându-se spre un pupitru de control, făcu un gest scurt cu mâna. Aproape instantaneu sfera se lumină ca un ecran uriaș.
- Ce vedeți pe acest ecran, domnule inginer?
- Păi,... nimic...adică, mă rog,... parcă ar fi un fel de noruleț cu puncte mici și strălucitoare.
- Asta-i! izbucni Lăzărescu. Vă opriți aici! Ați spus tot! Aceste mici punctulețe strălucitoare pe care le-ați arătat dumneavoastră, nu sunt altceva decât o reprezentare a atomilor de hidrogen.
În sală se făcu o liniște deplină.
- Da, domnilor, ați auzit bine, continuă Lăzărescu. În interiorul acestei sfere, protejată de treizeci de metri cubi de aur pur și alte aliaje rezistente la temperaturi uriașe, stă secretul formidabilei mele descoperiri.
Profesorul Lăzărescu își înfipse ochii ca pe niște ace în micile chelii ale colegilor săi, savurând la maximum acest moment. Avea impresia că acest creier de hidrogen ar fi o extensie a creierului său. Profesorul Iovi interveni:
- Dar, mă rog,... ce înseamnă pentru dumneavoastră " memorie de hidrogen"? Vă rog încă o dată să mă iertați, dar... cel puțin mie mi se pare absurd un astfel de concept.
- Și totuși e foarte simplu, răspunse Lăzărescu râzând. Știți că un metru cub de materie conține miliarde de atomi. Eh, în spatele blindajului acestei mașinării am comprimat într-un volum de cincizeci de metri cubi o substanță pe care eu am denumit-o " hidrogen informat". Printr-un sistem adecvat, temperatura gazului e menținută la circa 10 milioane de grade. Prin hidrogen informat se înțelege că fiecare nucleu din componența atomilor a fost încărcat cu un cuantum de informații. Iar electronii sunt, dacă vreți, simpli mesageri. La această temperatură ei circulă liberi de la un nucleu la altul, penru a stabili orice tip de legătură electrică. În momentul în care vom pune o întrebare calculatorului, acesta va stabili o rețea nucleară între fiecare atom purtător de informații susceptibile de a avea vreo legătură cu întrebarea pusă. În acest moment interveni generalul Butunoiu, directorul tehnic al I.S.A (International Scientist's Association):
- Vreți să spuneți că acest creier poate răspunde la orice întrebare? Fruntea pergamentoasă a lui Lăzărescu prinse culoare.
- Atunci când un om nu poate rezolva o problemă, începu el cu o voce gravă, presupunând că are timp la dispoziție, precum și toate datele necesare, acest fapt se întâmplă din cauză că-și atinge limitele capacităților sale cerebrale. Dar, cu creierul meu cu hidrogen, practic nu se poate întâmpla nimic asemănător. Dacă prin absurd întâmpină vreo dificultate în aparență de nerezolvat, nucleele atomilor de hidrogen se combină doi câte doi și, prin urmare, vor constitui un nou corp: heliul informat. Acest proces permite creierului să depășească un fel de prag, dincolo de care devine mai inteligent.
La auzul acestor explicații, profesorul Vladimir Belity, șeful delegației sârbe de la Societatea Europeană de Cibernetică, izbucni din calmul său, privindu-l pe Lăzărescu pe deasupra ochelarilor:
- Păi, atunci, stai așa domnule!... Înseamnă că acest proces n-are nici o limită! În fond și la urma urmei, nimic nu se opune ca dincolo de un nou prag de complexitate, nucleele de heliu să fuzioneze în grupe de trei, formând astfel atomi de carbon cu ale căror cantități de energie să se hrănească creierul dumitale,...adică, mă rog....!
Lăzărescu îl privi pe savant cu un zâmbet de admirație.
- Așa este, stimate coleg. Teoretic, singura limită ar fi ultimul element al tabloului lui Mendeleev. Dacă, devenit creier cu carbon, nu poate rezolva extraordinara problemă, temperatură sa va crește din nou, atingând un nivel de circa 300 de milioane de grade. Astfel se vor naște elemente și mai grele, de la oxigen la sodiu și așa mai departe. Dar, fiți liniștiți. Înainte ca acest super-gânditor să devină un creier greu, i-ar trebui puse probleme de o asemenea complexitate, încât nici eu, nici dumneavoastră, nici altcineva, nu am fi în stare să concepem datele.
Savantul își îndesă mâna în buzunarul halatului și suspină de bucurie când se îndreptă spre pupitrul aparatului.
- Bun, să lăsăm vorbăria, pentru că e foarte puțin concludentă. Imediat o să vedeți de ce este în stare super calculatorul. Și, întorcându-se către sferă, spuse cu voce tare:
- Ia să vedem... Care este numele individului aflat în această sală,ce stă acum în fotoliul cu numărul 839?
Instantaneu, o oce calmă și puternică, invadă sala:
- Este profesorul Gligor Sava, născut în data de 4 aprilie 1938, în orașul Arad. Numitul se înroși ușor și spuse în microfonul așezat în fața sa:
- Vreau să pun și eu o întrebare: care este rădăcina a 34-a din 1669854 la puterea 186?
Fără nici o ezitare, calculatorul furniză răspunsul. Uimitor! Chiar computerele cele mai performante au nevoie de câteva minute pentru asta.
- Cu ce cuvânt începe pagina 354 din volumul 22 al "Dicționarului Enciclopedic Mondial", întrebă profesorul Belity.
- Tentacul, răspune prompt calculatorul.
- Dacă doriți, vă poate citi toată pagina, interveni voios profesorul Lăzărescu. Dar, vă rog să puneți și întrebări mai dificile decât acestea. Ceva de genul: din câți atomi e format corpul dumneavoastră sau numărul de rotații al roților mașinii lui JFK până la momentul asasinării sale.
Timp de peste trei ore, savanții puseră cele mai inimaginabile întrebări. Ce temperatură avea apa din cada în care a fost asasinat Jean Paul Marat? Ce a mâncat la micul dejun Leonardo da Vinci, în ziua în care s-a apucat să picteze "Mona Lisa"? De câte ori s-a rostit cuvântulș "calitate" în cadrul ședințelor naționale de informatică, în perioada 20 martie-15 octombrie 1998? Ce lungime a avut mâna muncitorului cae a pus a 4528-a piatră a palatului de la Versailles? Și câte și mai câte!... Întotdeauna, fără nici un răgaz, mașinăria dădea un răspuns care, pe moment nu putea fi verificat, dar care era incontestabil în ochii tuturor. Radiind de bucurie, Lăzărescu luă din nou cuvântul:
- Stimați colegi, vă înțeleg entuziasmul. Datorită super gânditorului meu, pentru toți pământenii se va deschide cu adevărat o nouă eră; oeră a păcii, a înțelepciunii și a fericirii universale. Pentru a vă convinge, vom lăsa la o parte aritmetica și istoria și vom intra în domeniul moralei, al filozofoei, al religiei și, de ce nu, al metafizicii. Am pregătit pentru aceasta un set de întrebări...,și,... În acest moment Lăzărescu se opri și-și consultă ceasul, constatând distrat: Ha, mi s-a oprit ceasul! Atunci, se întoarse spre super creier și îl întrebă: Cât este ora exactă?
Trecu o secundă, apoi două. Creierul nu răspunse. Uimit, profesorul repetă întrebarea. După vreo zece secunde, super creierul întrebă cu o voce schimbată:
- Ce,... cum adică ora exactă?
- Păi,... foarte simplu, ora care e acum, ce să fie!?
Trecură din nou câteva secunde în tăcere. Sala începu să murmure.
- Vrei să răspunzi, sau îți bați joc de mine? se enervă profesorul, simțind o durere vie în plex.
După câteva secunde ce părură o eternitate, super creierul răspunse cu o voce mult schimbată:
- Eu... Stați puțin. Întrebarea asta e foarte complexă. O să încerc, totuși... Este exact... ora 12.01 minute...
- În sfârșit! suspină Lăzărescu ușurat. Þi-a luat ceva timp ca să...
- Stați! i-o reteză brutal creierul. Răspunsul nu este exact. Trebuie să-l definitivez. Mai precis este ora 12.01 minute, 23 de secunde, 8 zecimi, 23 de sutimi, 979 miimi, 9798 zeci de miimi, ăăă...Nu! Stați că iar e greșit. Nu mai e așa. Foarte exact este ora 12.01 minute, 45 de secunde, 6 zecimi, 88 de sutimi, 990 de miimi,... Nu! Iar e greșit! Merge prea repede! Trebuie să calculez în milioardimi de secundă ca să ajung la... Altfel, totul e fals. E exact...
Super creierul începu să-nșire cifrele din ce în ce mai repede. Curând, totul deveni de neînțeles.
- Oprește-te! Ai înnebunit? Îți interzic să continui! urlă profesorul. Dar vocea creierului semăna acum cu o sirenă. Lăzărescu se repezi la pupitrul de comandă și constată cu groază că temperatura creierului ajunsese la 300 de milioane de grade.
- Dumnezeule! izbucni profesorul. Nebunul!... Inconștientul!...A trecut de limita heliului, acum se pregătește pentru fuziunea atomilor de carbon. E o catastrofă! Trebuie oprit. Nu știți de ce e în stare! Ajutor!...
În acest moment vocea creierului atinsese frecvența ultasunetelor, făcând cioburi geamurile imense ale sălii. Mulțimea țâșni în picioare și se-mbulzi spre ieșire. Vibrații scurte scuturau toată clădirea și curând, acoperiră urletele de spaimă.
Cu ochii măriți de groază, Lăzărescu aruncă încă o privire spre tabloul de control; temperatura creierului ajunsese aproape de două miliarde de grade. Fără a mai sta pe gânduri, profesorul smulse din consolă caseta sigilată ce conținea toate "gândirile" creierului, și se-ndreptă spre ieșire. Afară urlau sirenele. Lăzărescu fu luat cu forța la bordul unui elicopter.
O jumătate de oră mai târziu, tot personalul din sală se găsea adunat într-o stațiune, la 400 de kilometri distanță. La ora 12.41, o lumină orbitoare acoperi orizontul în partea nordică. La 13.10, o bubuitură teribilă însoțită de o undă de șoc lovi stațiunea și fiecare putu să cântărească, după propriile urechi, importanța catastrofei. Chircit, Lăzărescu își imagina, ca într-un coșmar, ultimele clipe ale super creierului. Mai întâi temperatura se ridicase la sute de miliarde de grade. Apoi, nucleele fuzionau, constituind în câteva clipe elementele cele mai grele ca plumbul, argintul, aurul sau uraniul. În ultima fază, explozia echivalentă cu cea a unei supernove în miniatură.
- De ce? De ce...? se smiorcăia Lăzărescu, așezat pe cimentul rece.
După o săptămână, specialiștii reușiră să decodifice conținutul casetei negre și astfel, să afle răspunsul. Ultimele gânduri identificabile ale nemaiîntâlnitului creier, fuseseră cam acestea:
" Încerc să desăvârșesc rezultatul, dar nu pot! Cu cât mă apropii mai mult, cu atât mă îndepărtez mai tare!
Nu-i nimic de făcut. Ora exactă se schimbă mereu!..."

Arad, 4.01.1998