Sunt momente în viață când îmi vine să urlu ca lupii la lună plină. Sunt clipe care mă dor mai tare ca orice durere. Sunt acele momente în care văd un bătrân pe stradă, uitându-se cu jind la trecătorul mai tânăr ce mușcă hulpav dintr-o banană sau din covrigul luat de la colț. E grea poate viața, dar nu cred că ar trebui să fie chiar atât de grea și pentru cei ca ei. Nu pot să trec nepăsător pe lângă acești oameni, nu pot și nici nu vreau să uit lacrima din ochii lor. Au muncit o viață, cu crezul că ceea ce fac ei fac bine, credeau cu adevărat în ce fac și nu că la bătrânețe nu vor avea din ce trăi. Sunt primii ce își plătesc taxele, dar sunt tot primii la spitale sau farmacii.GREU...

Merg uneori pe la medic și-i aud plângându-se de tot felul de boli. Le este frică, o teamă nebună de ziua de mâine. Oare ce vor face cei mari, ce pot lua decizii în țara aceasta de își vor învinge teama. Știut este că o sugestie e frica, iar când învingi sugestia, piere și frica. Plâng cu lacrimi de sânge, plâng plânsul lor. Mă doare când văd durerea cum frânge și ultima speranță din inima lor. Mă dor durerile lor, mă doare când îi văd cum suferă. Pe ei ce ar trebui să se plângă nu de bani, de pâine ci doar de reumatism. Plâng. De plâns e să-i vezi pe acești oameni, nu cerșind, dar plângând tacit de atâtea nevoi. Momente sunt în viață când îmi vine să urlu ca lupii la lună. Vă rog din sufletul meu mic, de nebun, nu întrebați de ce, sau cum. Urlu ca lupii căci nu pot să plâng. Dar ce să-i faci? Există momente în viață, mai ales în perioade de stress, când și cele mai infernale lucruri îți par frumoase. Iar ei, dragii mei bătrâni trăiesc alături de noi, cei mai tineri, perioada aceasta de maxim stress de 15 ani.

Ce pot eu face, mai nimic mai mult decât să urlu ca lupii la luna cea plină. Să plâng cu lacrimi de sânge din inima-mi ce nu poate să facă nimic din ce vrea. Eu râd și plâng, plâng și râd.
Râd de această lume, iar râsul îmi este amar, râsul nebunului îmi este, acel hohot ce anunță o criză.
E râs de agonie.