Am bătut pe la porți dar nu s-a deschis niciuna, doar câinii îmi latră din când în când în strună ațâțați de mirosul meu de străin.
Fac cale întoarsă de unde am plecat cu pași mărunți de melc și coada-ntre piciore. Cu mare efort mă așez la umbra unui copac să respir aerul parfumat ce mă înconjoară. Mai am și acum în urechi mârâitul iritant; zgomote infernale fără pereche.
Mă pun drept afiș la marginea drumului, poate trece vreo mașină să mă ia la picior. Gumarii roși de forța de frecare încep să-și deschidă aerisirile. Mergând pe călcâie să nu mă simtă vreun arici, mă împiedic de o lăcustă și cad.
În arcul rotației nici nu am timp să calculez gradele ce se depășesc unul câte unul cu o viteză uimitoare. Nasul îmi izbește cu forță rădăcina unei plante nemișcate până atunci.
Mai multe furnici pierd coordonatele la zgomotul asurzitor.
Cineva îmi cântă la chitară șlagăr cu mai multe steluțe, destul de cunoscut mie.
E toamnă și cad frunzele, una câte una, în adierea domoală de seară. Se fac ultimile pregătiri, în grabă.
Din toată agitația se disting două figuri ce-și arată profilul în noapte. Eu și un greier mic râdem unul la altul.
În depărtare se aude șuieratul unui tren. Ca să mă duc la el e departe și nu pot ține pasul; el merge pe șină iar eu pe jos și avem două identități diverse, el șuieră îar eu fluier, fluier mereu. Mai bine aștept poate vine el la mine deși nu văd nici o stație. Mă opresc în loc și meditez.
Mm.....trenul merge prea repede, deci tot pe jos e mai bine așa cel puțin am timp să mă găndesc la ce o să fac mâine; azi am făcut destule.