SCRISOARE SEMNATÃ CÃTRE UN ANONIM


Îmi plac anonimii. Dau măsura abjectiei si fricii. O măsură
umană, de altfel ca si lasitatea, ipocrizia, santajul.
Anonimii trec pe stradă, stergând zidurile, murdărindu-le cu
umbra lor dezrădăcinată. Unii râd. Fals si în văzul lumii. Îti
strâng mâna prieteneste. Tot fals si tot în văzul lumii. Apoi
se pierd în marea masă a anonimilor de pe stradă, pe care o
fisurează cu clipocitul lor de mlastină.
Deschide ziarul. Un anonim e bine informat, citeste avid. Si
în el creste încetul cu încetul invidia pe oamenii aceia
curajosi ce stiu puterea cuvântului, tăisul de viată si de
moarte a lucrului asumat. Un cutit ce se rupe în coloana
vertebrală a unei semnături.
Anonimul îsi aprinde o tigară. Închide ochii si pune palma lui
murdară la întâmplare. Viata unui om. Numele unui om. Credinta
unui om.
Si scrie. Bineînteles nu de mână căci nu îndrăzneste să-si
poarte mâna murdară pe foi. Nu cunoaste truda cuvântului ce se
vrea iubit, rugat, chemat si izgonit până la răstignirea
finală, alături de mâna ostenită, de ochii limpezi în fărâma
de viată a hârtiei.
Toate acestea îi sunt străine anonimului. El scrie bătând la
masină, mitraliind cuvintele cu o bucurie oarbă, lâncedă.
Condamnarea. Unui om. Unei vieti. Unui crez. Să-i aplaudăm
iesirea la rampă. Are nevoie de aceste aplauze.
Încheiere. Semnează “Anonim”.
Frumoasă semnătură. Îl reprezintă. Îl oglindeste. Se regăseste
în ea.
Hârtia, zămislită pentru viată întru cuvânt, purtătoare-acum-
de resturile nemerniciei, e sigilată într-ul plic. Ce va
ajunge cu sigurantă la destinatar. Căci anonimul nu-si permite
nici o greseală. O va duce personal.
Va iesi pe usă ca un oricare om, probabil, îti va si zâmbi
politicos, făcându-ti loc să treci.
Va schimba două vorbe cu tine, îti va ura cele bune si se va
pierde pe stradă.
Anonimele, tu care-mi esti atât de necesar, pentru că îmi
arăti măsura nemerniciei si obscurului absolut, mâinile mele
nu sunt dar de viată si de moarte ca să le mânjesc cu atingeri
de blestem.
Viata si credinta mea îti sunt slujbase si tie. Pentru ca tu
să ai măsura puritătii, mâinii mai curate ca ale tale, au
scris, au iubit si au murit pe pragul cuvintelor.
Lumea se împarte în două ceruri. Cel din care a venit Iisus si
cel din care se asteaptă Revenirea tuturor măsurilor.
Nu porti nici unul din aceste ceruri la tâmplă. Si din păcate
iadul are adresă exactă.
Moartea vine de două ori. Când te nasti si când pleci. Esti
singurul care are măsura continuiei morti si prefer să mă rog
mai degrabă de moartea mea decât de o viată ca a ta. Nu există
cuvânt fără credintă, fără dezgolirea esentei tale ca om.
Verticalitatea nu se învată neaparat la orele de matematică.
Vreau să-ti spun toate acestea privindu-te în ochi, dar tu îi
tii plecati pe o nouă coală de hârtie, plastografiindu-ti
atent semnătura “Anonim”.
Drept pentru care, îmi asum toate cuvintele de mai sus, si pe
cele viitoare, îti multumesc că existi, amintindu-mi astfel să
semnez în numele Cuvântului.
Orice asemănare cu realitatea imediată, nu e întâmplătoare