MARTURISIREA


- Iti multumesc ca ai venit,
Ionut...
- Cu cea mai mare placere,
mai ales daca iti pot fi de ajutor!
- Te rog, rosti Radu
invitandu-si singurul prieten adevarat sa
paseasca alaturi de el pe o alee laturalnica
a parcului.
Sclipind ardent de la razele
de soare, lacul induiosat de pescarusi vioi
isi lasa cateva priviri albastre sa treaca
printre ramurile prelungi ale salciilor
batrane. Insulite verzi, inconjurate de
beton, sunt casa pentru copacii aplecati
catre oglinda apei. Cativa dintre ei au fost
taiati, buturugile si trunchiurile lor
devenind scaune si banci ce servesc
oamenilor evadati aici, in singurul parc
autentic ramas in aceasta capitala a lumii
din viitor. De pe un deal din departare,
strigate entuziasmate de copii strabat
fiecare fir de iarba, fiecare crestatura in
trunchi de copac, fiecare lucire a lacului,
fiecare graunte de lumina pribeaga. Tineri
pe biciclete inimaginabil de frumoase trec
ca vantul pe aleile de pe podul cenusiu.
Indragostiti feriti de ochi iscoditori pe
sub arcade de un verde parfumat si proaspat,
raman pentru vesnicie imbratisati si
surazatori. Pe cate o banca odihnita la
umbra, o minte animata de dorinta de a
descoperi si cunoaste taine se osteneste sa
citeasca cartea cu coperti grele. Nori
imensi si pufosi picotesc pe panza
monocolora. Boarea melancolica aduce dinspre
miazazi o melodie suava.
Spre platoul infrumusetat cu
multe statui din piatra si pavat cu placi de
forma unor hexagoane, doua siluete se
apropie agale. Radu, apasat de o povara inca
neintuita de Ionut, pasea nesigur ca si cum
nu ar fi vrut sa striveasca sub talpa
pantofului sau de un negru prafuit vreo
insecta neatenta. Privea drept in pamant,
rareori tragand cu coada ochiului la cel
care-i tinea companie. Ofta adanc cand nu
isi putea incepe marturisirea. Parca avea un
nod in gat. Simtea ca felul sau ciudat de a
se comporta il jena teribil pe celalalt,
insa nu isi gasea forta launtrica, nici
cuvintele, nici ce trasaturi ale fetei sa
adopte. Se framanta de zor in sinea sa. Si
ar fi ramas in aceasta situatie mult timp
daca Ionut nu l-ar fi batut pe umar drept
incurajare sa-si deschida sufletul cum de-
atatea ori a mai facut-o. Chipul bland si
intelegator al prietenului sau l-a destins
in final si hotari sa se elibereze de povara.
- Iti sunt recunoscator ca
ai acceptat sa vii... (privirea i se ridica
din pamant si se linisteste subit cand
intalneste feeria aleilor parcului)
- Ti-am mai spus, oricand!
exclama binevoitor Ionut observand si cum se
lumineaza fizionomia prietenului sau aflat
la nevoie.
- ...Stii bine ca nimeni, in
afara de tine, nu ar fi renuntat la ziua sa
libera ca sa ma ajute pe mine. De aceea,
sunt foarte norocos sa te am prin preajma!
(il priveste cu admiratie pe Ionut,
asteptand intr-un fel niste cuvinte la fel
de admirabile precum gestul sau)
- Totusi, incepu cu modestie
sincera acesta, era doar o zi libera... vor
mai fi multe altele... Si, in orice caz, ce-
as fi facut eu asa de important stand in
casa? (Radu isi arcuieste sprancenele si da
din umeri, reactie ce-i starneste lui ionut
un ras discret) Asa ca eu iti sunt tie
recunoscator ca imi acorzi iarasi incredere
si ca prin compania ta imi imbogatesc
sufletul! (rade si Radu, bucuros ca a auzit
aceste cuvinte admirabile asteptate cu
nerabdare ca sa ii dea putere si mai mare)
Cum as fi putut eu sa-i intorc spatele celui
mai bun prieten al meu, singurul de altfel,
prieten care m-a ajutat de nenumarate ori?!
Cum?
- Intr-adevar, ai dreptate,
dar gestul tau este atat de rar in zilele
noastre incat nu pot sa nu remarc ce om
deosebit esti... Ce as mai putea spune
altceva?
- Pai, ai putea sa imi spui
multe, dar fara laude, te rog, pentru ca nu
merit intr-atat! (amandoi zambesc larg,
lucrurile intrand pe fagasul lor firesc,
dupa un inceput destul de contorsionat)
- Bine, fara laude...
- E perfect atunci!
Pentru un timp, cei doi
deapana cateva amintiri inviate din memorie,
se simt bine, rad cu pofta, in acest mod
indepartand cat mai mult momentul in care va
avea loc marturisirea lui Radu. Ajung pe
platou si o apuca pe de-a dreptul catre
statuia unei zeite romane, un loc
reprezentativ pentru perioada cand au fost
liceeni.
Pe platou, iarba aflata inca
pentru multa vreme in ghearele pavajului
reusi totusi sa evadeze in smocuri pe la
colturile hexagoanelor. La umbra unui copac
frunzos, rezemat de piedestalul unei statui,
un batran se tortura in valtoarea
amintirilor frante, desfasurandu-se pe
chipul sau retrairi sfasietoare,
inspaimantatoare. O banca din lemn si fier,
vopsita in verde, era obiectul ales de
fixitatea privirii batranului acestuia fara
nume pe langa care trec Ionut si Radu, fara
ca sa-l tulbure macar in vreo maniera
oarecare. Un palc de copaci pare-se exotici
amplifica energia supranaturala a locatiei.
Cate o pasare venea din inaltul cerului si
trecea razant cu pamantul, scotand tipete
stranii. Acestea lasa impresia ca ar fi vrut
sa isi ia viata, dar ca au renuntat in
ultima clipa din lipsa curajului. Chiar si
pescarusii mai ratacesc pe aici, intinzand
aripile lor mari si acoperind soarele, in
cautarea altui ochi de apa, dorind probabil
o schimbare in viata lor.
- Uite statuia noastra! zise
cuprins in acelasi timp si de bucurie, dar
si de nostalgie, Ionut care isi trece
degetele peste piatra rece si moarta in
realitate, totusi vie in mintea sa.
- Cate ore n-am petrecut noi
aici? relua Radu firul amintirilor,
inlesnite parca de intalnirea acelui batran,
ramas acum cu mult in urma.
- Da, eram altfel pe-
atunci...
- Oare? Oare nu suntem
aceiasi? (Ionut nu parea sa confirme) Eu ma
simt acelasi...
- Eu sigur nu mai sunt ce-am
fost! (rade) Si e mai bine... Oh... Toate
trec! Dar prietenii raman, nu-i asa? (si
amandoi bat palma)
- Ia loc, il roaga Radu intr-
un tarziu, dupa ce au mai schimbat cateva
vorbe, hotarat in sfarsit sa-i faca
marturisirea pentru care l-a si chemat. (se
aseaza pe piedestal, zambind increzator ca
totul se va rezolva; continua fara
intonatie) Ionut, vreau sa iti spun... ca...
eu... ieri...
Si vantul se inteteste,
coroanele pomilor freamata, smocurile de
iarba iesite pe la colturile hexagoanelor
tresar, cativa nori intunecati se lasa spre
pamant, soarele vrea sa apuna mai devreme,
pasarile nu mai dau din aripi deoarece
curentii de aer le poarta usor dinspre
perdeaua de ploaie marunta care se indreapta
vertiginos peste platou, iar batranul
transfigurat de amintiri isi indreapta
spatele caznit si paseste spre trepte, spre
alei, spre casa...