Prima Lume

“Să fi cuminte!”. Niciodată nu m-am gândit că aceste cuvinte îmi vor lipsi de la ea.
Ce înseamnă oare toate astea și de ce oare nu ascult ce îmi spune realitatea. Eu azi visam că fac dragoste cu ea și ea nici măcar nu m-a sărutat. Stăteam ca doi străini și ne priveam. Eram două animăluțe mici în laboratorul inimii ei. Eu mă zbăteam și încercam să nu corespund așteptărilor, dar ea era din ce în ce mai ciudat de acaparatoare. O privire superbă care mă face să îm doresc moartea înceată, îmi prindea orice dorință de viață într-o gheară distrugătoare. Îmi dădeam seama cât de stupid par, poate, în ochii ei. „ Nu se poate, par stupid dacă nu mă mai iubește și nu mai înțelege ce este în inima mea, sau dacă nu îi mai pasă. „
Pierd legătura cu realitatea ei din ce în ce mai mult. Îmi imaginez cum o sărut, deși buzele mele stau liniștite și așteaptă uscate în suferința lor.
„ Þi-am spus că nu o să contemplez niciodată sinuciderea atâta timp cât Tu trăiești. Ãsta e un motiv enorm care m-ar face să vreau să trăiesc, e mica speranță care mă face să cred că într-o zi v-om fi împreună”. Îmi îndrept privirea spre semnul pe care îl vedeam odată ca o mică broscuță. Era un semn gingaș pe care îl ador la ea. Îl priveam și îmi imaginam că timpul nu trecuse, ca sunt încă în trecut, în trecutul în care eu puteam să îi cuprind buzele între buzele mele.
„Să fi cuminte!” - cuvinte ce puteau să însemne atât de multe. Puteau să însemne: „încă mai îmi pasă” sau printr-o analiză mai visătoare ducea la o explicație mai fantezistă, cum ar fi: „te iubesc enorm, sunt geloasă”. Îmi era atât de dor de vechea mea Tensi, cea care își strecura palma pe sub tricou doar ca să mă gâdile sau să mă facă să mă simt bărbat. Ea era cea care îmi îngheța gândurile dor cu o privire. Ea era cea care mă făcea să mă simt bărbatul în stare să distrugă lumea cu un fir de păr în mână. Ea era cea care îmi aducea liniște în suflet. Ea este cea care mi-a spus „te voi iubi pentru totdeauna” iar eu sunt cel care am crezut.
Într-o zi, într-un moment în care deja ea aterizase cu picioarele pe Pământ din visele noastre printre care zburam, am întrebat-o, crezând că răspunsul va fi afirmativ: „ vrei să scriu o carte despre tine?”. Ea, fără pic de ezitare, răspunde „nu”. Nu!? În mintea mea dornică de glorie și plină de mizerii, în care mă văd câteodată un viitor, extraordinar scriitor, pe care copii vor trebuii să îl înjure că a scris, sau că s-a născut pentru că trebuie să învețe comentarii sau poezii pe care le-am scris, mă întrebam stupefiat: „cum poți să refuzi nemurirea?”. Vă voi explica eu cum. Ele, femeile, știu deja ce înseamnă „nemurirea” bărbaților, dar ele au o definiție personală a „nemuririi”, ceva mult mai practic, mult mai „acum”. Ele pot să își asigure nemurirea prin iubire, lăsând ceva în urma iubirii...nu doar o carte pe care toți o vor citi și o vor comenta. „Nemurirea” femeii e simplă, atât de simplă ... și este în ziua de mâine, este încrederea într-o aruncare de zar care se numește viață nouă. Da, un copil înseamnă nemurirea, și au mare dreptate. E cel mai palpabil mod de a atinge nemurirea, este cel mai frumos fel de a simții că trăieștiși că vei mai trăi o viață.

Lumea a doua

Acum o secundă eram doar tu și eu. Eram doi naufragiați pe o insulă pe care credeam că va fi doar a noastră. Doar tu aveai un fel de a mă strânge și a mă face nemuritor. Eu visam, deschideam ochii în realitate și credeam că tot în vis sunt. Adormeam iar, sperând să visez realitatea. Era un vis continuu. Noi doi, făceam mici bărcuțe pe care le trimiteam în lume și care se întorceau singure cu hrană pentru noi. Noi, construiam iar visul nostru pe această insulă.
Deschideam ochii și te vedeam pe tine deasupra mea. Eram în rai și nu știam. De ce oare în clipa asta aș vrea să fiu mort și să nu îmi mai pot aminti? În fiecare dimineață îmi spuneai: „bună dimineața, iubitul meu!” și stăteai așa deasupra, și simțeam greutatea ta de puf, și viața merita trăită. Atunci mutam munți cu puterea iubirii, eram pe valul care mă făcea să fiu ce am dorit întotdeauna să fiu: eu. Da, eram plin, complet, renăscut.
Ne jucam cu puterea iubirii. Ea ne ajuta, ne ghida, ne făcea să visăm. Eu, mai mult decât tine... tu, mai mult decât mine. Fiecare venea cu visele lui și le punea pe masă, le discutam, le suceam, le împachetam și ne dădeam seama că sunt aceleași. Visele tale erau lumi cu stele și culori roz. Ale mele erau lumi cu sori și culori grele. Erau cerul nostru. Îl priveam împreună și nimic nu putea să-l distrugă. El avea un singur secret pe care amândoi îl știam: era invincibil atâta timp cât suntem amândoi în lumea asta uniți prin iubire.
Mă întreb de ce oare vorbesc la trecut? Ce parte a sufletului meu știe ceva ce eu nu știu? Eu încă mai trăiesc visul asta, dar de ceva timp am clipe în care te caut. Erai în fiecare secundă cu mine și îmi spuneai asta. Acum dispari și apari în lumea mea. Ești palidă de tristețe, dar nici o lacrimă nu îți mai curg din ochi. Plângei cu lacrimi de pură tristețe și eu nu le-am văzut. Eram orb de iubire. Și acum mai sunt, încă. Trec din lume în lume, din imaginație în imaginație, din vis în vis. Te am cu mine în orice lume, bună sau rea. Eu trec cu ele, cărându-te cu mine, așa cum erai atunci, pe insula noastră, strângându-mă, cu ochii tăi superbi înfipți în mine, stând deasupra mea, spunându-mi : „bună dimineața iubitul meu!”

Lumea a treia

Luni de zile mă obsedează un clișeu. O imagine care se repetă, se învârte, apare în mintea mea iar și iar... Privesc în urmă extraordinarele momente pe care le-am trăit cu tine și toate sunt stârnite de un lucru de la intrare, de o aurie și scârțâitoare cleanță, de o cheie introdusă încet în yală, de teama de a nu fi descoperit de imaginația privirilor vecinilor. În clipa de bucurie și fericire în care aruncam amândoi hainele și alergam spre norul nostru de fericire, am stat o secundă să deschidem ușa care ne stătea în cale. Atunci am privit amândoi în secundă și am gândit ce să facem după ce deschidem ușa. Am mângâiat un sânișor al tău și am alunecat împreună în încăperea întunecată. Amândoi auzeam ca un mic scârțâit de ușă sunetul pielii noastre pe podea și ne venea să zâmbim. Plăcerea era prea mare să mai privim sunetul. De câte ori am deschis împreună aceleași uși și am pășit spre același vis? Să nu pierzi cheia iubirii noastre. Să nu alergi fără mine spre ușa aia cu cleanță de aur.

Urmează lumea a patra.