poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3412 .



Crimă și pace bună
proză [ ]
capitolul al XXXIII - lea
Colecţia: basarabia nu minte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marius Marian Solea ]

2008-08-18  |     | 



33

În acea zi, trebuia să afle când va pleca spre Chișinău autocarul care va duce acasă elevii basarabeni de la cele două licee. În mod normal, se va pleca ori din curtea Liceului Tudor Vladimirescu, ori de la Școala Normală Spiru Haret. Și mai trebuia să știe exact discursul de abordare a inspectorului, să pregătească tot ceea ce îi va spune lui Gămăneci la urcarea în autocar. Spontaneitate, pe altădată! Ar fi fost riscant. Era esențial să plece cu elevii. Un drum plătit până în Moldova, cu trenul, i-ar fi dezechilibrat prea mult bugetul.
Hotărâse, adeseori se întâmplase acest lucru în ultima vreme, să nu meargă la primele două ore. Îi venea greu să se ridice din pat, nu își găsea puterea pentru a se întâlni cu oameni, pentru a râde, pentru a răspunde unor abordări, pentru a lua note necesare încheierii unor medii, pentru a face ora de sport... Toate acestea erau atât de mărunte și de ridicole, încât cu greu le puteai arunca un gând de salut, de întâlnire. Ar fi vrut să aibă o putere asupra timpului, să îl poată domina, să știe ce și cum se va întâmpla, diferențiat, în funcție de toate cele pentru care trebuia să opteze. În fond, asta este și toată pasiunea omului – indiferent de ceea ce face, el își dorește o putere asupra timpului. Cam tot din întreprinderile sale, din ceea ce iubește sau speră, presupune o frică de timp. Multe dintre faptele sale și dintre urmările acestora sunt oglindirea unei nelibertăți, a unei constrângeri. În urma tuturor acestor istorii ale lumii, rămâne dâra unei nesiguranțe...
Întârzia să se ridice din pat, tavanul era un punct de sprijin, un motiv al amânării. Existenței sale, cea pe care o considerase de atâtea ori plictisitoare, inoperantă, fără provocare, îi întrevedea acum un sfârșit destul de ciudat. Mai erau numai două zile din expresivitatea acestei realități comune, iar o altă posibilă existență însemna doar o chestiune de așteptare, existența ca așteptare... Senzația unui neobișnuit sufocat de teamă, întocmai cum simt ființele, aproape la nivel celular, schimbarea unor condiții de mediu, venise alături de el și împreună priveau același tavan comun, ca pe o hartă căreia trebuiau să îi găsească utilitatea.
Cât de bine ar fi fost să poată dormi exact până în momentul plecării! Poate că de asta somnul cu care ne îmbrățișăm este atât de odihnitor – doar pentru că în somn nu putem să luăm hotărâri...
La un singur lucru continua să se gândească acum: senzația părinților săi atunci când vor ști sigur că el a plecat, mai ales a mamei, la tot ce vor simți când își vor da seama că au rămas singuri. Poate că vor considera că au fost singuri tot timpul...


Trebuia să ajungă la școală, mai avea acolo de vorbit cu unele persoane. Nu dorea să dea tuturor impresia unei nepăsări absolute, mai avea de spus ceva inclusiv unei fete. Apoi, profesorul său de română… în ceea ce o privea pe Clara, lucrurile, în cazul în care acestea ar fi existat vreodată, fuseseră lămurite aproape de la sine: Marin Petreanu, în urmă cu o săptămână-două, primise un telefon în care aceasta îi spunea, de data asta totul, că a cunoscut la serviciu, la CNLO, un tip canadian, inginer, ceva cu geodezia, venit într-o delegație pentru modernizarea mineritului în Gorj. Acesta îi făcuse o invitație de câteva săptămâni în Canada. Clara îi spusese, cu un ton voit firesc, natural, că îl cunoscuse în timpul deplasărilor în teren, la Mina Peșteana, fiind solicitată de către conducerea sindicatului pentru a fi un fel de translator oficial al grupului, atât pentru limba engleză, cât și pentru franceză. Că pare drăguț, manierat, că o place mult, că i-a și adus câteva dovezi în acest sens, că are încredere în el, că este șansa ei de a scăpa de țara asta... Marin nu îi spusese nimic împotriva celor pe care i le zicea ea, poate că nici nu ar fi avut vreun rost, deși știa că femeilor le place să te vadă încercând să le oprești, cel puțin auzise despre acest lucru... Nu fac asta neapărat pentru a fi propriu-zis oprite, pentru a li se schimba planul, ci pentru a fi convinse că reprezintă sau că au reprezentat o miză și pentru celălalt. Altfel, sunt tentate ca tot pe el să îl urască, pe cel căruia nu i-a păsat atunci când ea a vrut să plece... Pe cel care nu și le-a reprezentat la propria lor valoare. Aceste lucruri sunt ca niște simțuri, nu se pot înlocui decât cu ipocrizii ușor detectabile, ori cu acțiuni îndeajuns de grăbite pentru a nu mai fi cazul unor discuții, unor tatonări.
În urma lor, majoritatea femeilor trebuie să lase niște lipsuri, senzații de durere, afecte-mărturii ale unicității lor. Oricum, lui Petreanu mândria i-ar fi interzis un atare demers, concurența materială îi crea un disconfort. Poate că tot din ceea ce simți că nu ai te relevă unei stări de iritare. Pe Clara o cunoștea destul de bine pentru a înțelege altfel un asemenea telefon, se întâlniseră de câteva ori, știa visurile ei... Îi spusese doar atât, într-un final de timidă și greoaie discuție, oarecum ridicolă:
 Când trebuie să alegi ceva, nu este nimeni cu tine. Știi singură ceea ce ai de făcut. Eu sunt de acord cu tot ceea ce tu hotărăști și nu mă privește pe mine.
 Să știi că ai fost important pentru mine, ești deosebit... Nici măcar nu am putut să îți spun acest lucru între patru ochi. Omul ăla nici nu contează...
 Bine..., să nu cumva să rămâi și pe acolo cu aceleași impresii. Iar dacă aici, în România, este singurul telefon pe care l-ai dat, poți pleca având deplina convingere că mă simt onorat.
 Nu fii așa... Este șansa mea. Poate am să îl accept acolo. Până acum nu s-a întâmplat.
 Hai lasă-mă cu poantele astea! Dacă nu s-a culcat cu tine aici și te duce până în Canada pentru a o face acolo, înseamnă că e un tâmpit. Însă știi ce cred eu? Cred că tu nici măcar nu ai curajul să îmi spui că nu ai cedat până acum devenirii... Vrei să te abții până dincolo de ocean! Vezi?! Și spuneai că nu îți este de nici un folos cultura. Până la urmă, te-ai întâlnit cu vreun prost... Ai găsit unul care să merite să fie impresionat. Interesant este faptul că acumulările tale te duc în același loc în care te duce și puța, patul se dovedește a fi împlinirea cunoștințelor tale de limbă, plus cele geografice...
 Ești rău…
 Măi, să nu cumva să ajungi în situația în care să îți câștigi traiul la modul clasic… Este mai prejos decât furatul de prin buzunare. Dacă știam, te-aș fi învățat să joci alba-neagra… Și să mai știi că o femeie adevărată nu demonstrează cu puța că este femeie.
 Nu are nici un sens să te porți așa, am să te mai sun.
 Bun, neapărat când te vei întoarce...
Acest telefon îl indispusese destul de mult. Însă nu avea timp de rememorări, amintiri întâmplătoare, tristeți. Trebuia să ajungă cât se poate de repede la școală. Mai era o materie la care nu avea notă. Până la urmă, își rezolvase toate mediile, inclusiv filosofia, literatura universală… Trebuia să fie prezent în acea zi la o altă materie, fiind singura posibilitate de a i se mai putea încheia media.
Știa totuși în adâncul inimii sale că Basarabia avea să fie dominantă tuturor acestor mărunțișuri, acestei pleve a vieții. Este adevărat, o pleavă care, vânturată fiind, duce viața simplă mai departe.
Odată intrat în clasă, constata, pentru a nu știu câta oară, că toți acești colegi ai lui, colege mai bine zis, erau niște copii și nu înțelegea de ce el refuza acest lucru simplu, să mai fie copil. Preocupările lor erau atât de firești... Râdeau, se certau, aveau emoții, răspundeau la ore, alergau în pauze, viața era încă un joc știut.
Cândva, intuia această situație, va veni o vreme când o să regrete aceste timpuri ale tinereții, pe care le chinuia acum, și când îi va părea foarte rău pentru binele ce nu l-a făcut, în momentele în care ar fi putut să îl facă. Acum, în legătură cu asta, care ar fi oare binele care trebuia să fie împlinit? Să plece în Transnistria și să își facă lui însuși un bine despre care acum nu știa nimic, sau să rămână totuși, în cele din urmă, așa cum sperau cei pentru care însemna ceva?
În drum spre casă, contrar tuturor stărilor de până atunci dar și a unor raționamente, simțise o bucurie, un optimism teribil. Brusc, toată apăsarea și spaima de ceea ce va fi se risipeau ca o amintire pe care o înlocuiește realitatea. Lângă el, mergând alături într-o rostire comună, timpul îi vorbea cu accent străin. S-a gândit atunci că ar fi bine să intre într-o biserică, să încerce să se roage, măcar o singură dată în viață. Ce ar fi avut de pierdut? Câte lucruri nu face omul zadarnic? Aproape tot. Cea mai mare parte a vieții este alcătuită din gesturi, realizări și sentimente zadarnice. Nu departe de liceul său, așezat între brațele unui „X” desenat de două străzi, era o biserică mică, în formă de navă, aproximativ vizavi de Piața 9 Mai. O biserică neobișnuită pentru un oraș, ca dimensiune, ca arhitectură, un lăcaș foarte vechi, purtând peste un gard nu foarte înalt o distincție discretă. Intrat acolo, primul lucru care i-a atras atenția a fost singurătatea deplină și liniștea, părea că prin zidurile groase nu putea să treacă nimic din acea agresivitate a dinamicii sunetelor de afară, din zgomotul tehnic, citadin, al vieții. Din interior, biserica nu mai părea atât de mică, mai constatase această situație și cu alte prilejuri, cât ar fi părut de mică o biserică, înăuntru ea se înălța, câștiga un spațiu. Poate că era o iluzie datorată siluetelor înalte care îl priveau de pe ziduri fără nici un fel de expresie, nimic din ceea ce ar fi putut întâlni până atunci în ceea ce înseamnă registrul expresivității feței. Sfinții îl urmăreau atent și îl făceau să se simtă străin, o senzație asemănătoare ca atunci când intri pentru prima dată în casa cuiva și toți de acolo se uită la tine fără să spună nimic. Sau senzația pe care o ai într-un lift: apropierea unui om te face să îl privești. Cel mai ușor și educat este să îl privești în ochi. În același timp însă, privitul este destul de interpretabil și atunci mai toți oamenii se simt nevoiți să se uite în pământ.
Acești sfinți cu hainele și cu genunchii scrijelite fuseseră odată oameni... Acum, doar priveau. Nu aveau nimic de făcut, decât să privească. Răcoarea din biserică venea de undeva de sus, dinspre ochii și frunțile lor. Tăcerea... Chiar așa, tăcerea, oare de unde se insinua acolo tăcerea? Atât de rotundă și de aspră tăcere... Cât de mult s-ar fi simplificat toate dacă i-ar fi putut vorbi cineva! Dacă omului ar putea să îi vorbească acest Dumnezeu care doar ascultă... Cât de simplă și corectă ar fi lumea atunci! Dar nu! Omul este pus continuu să aleagă, să obosească în acest liber arbitru! De cele mai multe ori, nici măcar nu rămâne lămurit, nici măcar nu știe cum ar fi fost mai bine... În felul acesta, poate să creadă că varianta pentru care a optat a fost de fiecare dată greșită... Cât de supărător și dezarmant este acest lucru! Dumnezeu nu încurajează, are distincție, sobrietate, singurele încurajări sunt propriile neca-zuri ale omului... Atât merită omul... Atunci, de ce Dumnezeu s-a mai făcut om? Să îndrepte ceea ce El însuși a lăsat să fie posibil? Marin Petreanu ar fi vrut argumentele care să îl facă să cedeze, care să îl facă să se poată ruga unei ființe existente, încredințat că rugăciunea lui are cel puțin un destinatar, nu neapărat un răspuns, o împlinire, dar măcar un destinatar. Cum să te rogi așa, de aiurea? Poate o fi cineva... În cazul în care o fi cineva... Rugăciunea, rugămintea, este o intimitate, poate cea mai mare dintre intimități, cum să îți încredințezi intimitatea cuiva despre care nici măcar nu știi dacă există?! Oare acești oameni, pictați acum pe niște pereți, cum reușiseră, cum se încredințaseră ei, de unde acest curaj de a nu mai fi ținut cont de realitățile lumii? Cum învinseseră ei lumea, o lume din care făceau la rândul lor parte, cu o lume abstractă? Cum putuseră să considere inferioară o lume, care îi conținea, în comparație numai cu una în care ar fi dorit să ajungă? Logica asta trebuia să fi fost lovită de un argument, ceva mai rar întâlnit, care acum nu îi era la îndemână. Dacă este să fie așa, să existe Dumnezeu și implicit acești moșnegi să nu se fi înșelat, atunci și frica, și curajul pe care avea să le consume de acum încolo nu avea decât să le dăruiască Lui, fără să îi mai ceară nimic. Mai întâi să îi dăruiască frica și curajul lui...
S-a închinat, a pus palma pe una dintre icoanele din fața altarului, așa cum ai pune mâna pe umărul unui om, pentru a-i sugera că îi ești aproape, că îl înțelegi referitor la o greutate a lui, apoi a ieșit, uitându-se încă o dată spre sfinți, zicându-le vesel, în gând: Bă, dacă mă păcăliți cumva, nu mor până când nu vă bărbieresc pe toți! Stați aci la expoziție... Pândiți lumea care intră!
La ieșirea din biserică, o dată deschisă ușa masivă, o femeie care bătea înspre vârsta a treia, îmbrăcată în negru de sus până jos, dădea să intre. Se întâlniseră chiar acolo, în prag:
 Doamne ajută!
 Bună-ziua!
 Am fost până peste drum să schimb niște bani, nu mai aveam rest... Ai vrut să iei lumânări? M-am întors... Pot să îți dau acum.
 Nu.
 Atunci ai lăsat un pomelnic...
 Nu, am intrat doar așa... Să mă închin.
 Bine, mamă. Bunul Dumnezeu să te aibă în pază!
 Bună-ziua!


Trebuia să ajungă acasă cât mai repede, să aibă timp să își pregătească geanta pentru drum, înainte de a se întoarce de la serviciu părinții, apoi să o ducă în gară, la bagaje de mână... Mai avea și două-trei vizite de făcut, pentru un „la revedere” spus unor prieteni. Tot în acea seară avea întâlnire cu ziaristul Ion Roldea pentru a-i da o legitimație de la Curierul Minier. Vorbise mai de mult cu el și îi promisese acest lucru, în cazul în care s-ar fi confruntat cu vreo problemă prin Republica Moldova, în Transnistria și oriunde altundeva. Poate că i-ar fi fost mai ușor să se legitimeze ca ziarist... La început, amicul lui îl refuzase vehement. Pe lângă faptul că nu dorea să fie responsabil într-o asemenea posibilă situație, o legitimație, îi explicase, este valabilă și se poate elibera în urma unui contract, a unei angajări, ceea ce nu era cazul său. Cel mult, îi putea oferi o adeverință de colaborator... Marin Petreanu, deși se așteptase la acest lucru, își arătase, teatral, nemulțumirea, supărarea, dezamăgirea unei prietenii... După asta, îi mai explicase încă o dată cât de mult ar putea să îi fie de folos o asemenea legitimație, mai ales în cazul unei complicații, a unei arestări, al unui prizonierat. Câte astfel de situații nu ar fi posibile pe un asemenea teren? Știa că jurnaliștii au sau ar trebui să aibă un regim diferit în economia unui război, că sunt protejați inclusiv de legi internaționale. Îi sugerase cât de important ar putea deveni pentru el un astfel de cartonaș. Îi dăduse chiar și o soluție, o idee care îi venise atunci, ca o adaptare. Să îi dea legitimația respectivă, cu însemnele publicației, cu fotografie cu tot, pe care tocmai o făcuse în acele zile, cu nume real, și cu toate datele de identificare din buletin. Singura abatere de la normalitatea pe care i-o refuza era că aplicarea ștampilei să nu fie tocmai vizibilă, să nu se poată citi întocmai numele publicației, acesta să rezulte numai de pe frontispiciul legitimației. Ștampila oferea legalitatea de care se temea Ion Roldea. Din prudență, neștiind nici măcar ce fel de complicații i-ar putea aduce, își dorea să nu fie cu nimic implicat. Ideea era că el s-ar fi putut apăra oricând, în cazul în care l-ar fi acuzat cineva. Nu avea decât să spună că Marin Petreanu și-a însușit o legitimație nescrisă, într-una dintre numeroasele lui vizite la redacție, căreia i-a adăugat ulterior fotografia lui. Această ieșire îi fusese sugerată tot de Petreanu și căzuseră de acord asupra ei. Ștampila putea să fie oricare alta, de vreme ce nu se înțelegea scrisul dinăuntrul ei, vizibil fiind numai conturul. Iar în Basarabia, Petreanu putea argumenta oricând, dacă ar fi fost cu adevărat necesar, că scrisul s-a șters, sau, din neatenție, nu s-a apăsat suficient, că este o rea intenție și o insinuare tendențioasă o astfel de verificare... Nu erau de ajuns fotografia, datele de identitate din buletin, dublate fiind de acesta, și însemnele publicației?! Ce voiau mai mult? Putea să joace situația și enervarea unui ziarist ofensat și hărțuit, împiedicat în a-și desfășura meseria... Posibila responsabilizare a lui Ion Roldea venea din acea ștampilă care, ca obiect, era în inventarul lui.


În după-masa respectivă avea de rezolvat toate problemele rămase, iar întâlnirea cu Ion Roldea era fixată pentru ora șase, destul de târziu i se părea acum. Până atunci, mai era ceva de făcut: trebuia să distrugă toate caietele sale cu însemnări, poezie, articole, jurnal, tot felul de gânduri... Nu trebuia să mai rămână în urma lui nimic. Dacă va fi să nu se mai întoarcă din Republica Moldova, măcar să nu lase loc unor interpretări, să nu considere cineva că tocmai înclinația lui spre literatură crease acea sensibilitate care îl trimisese pe front... Nu avea legătură una cu alta. Adică nu avea nici un rost să lase posibilitatea unei asemenea interpretări. Pe de altă parte, nu era mulțumit de conținutul acelor caiete, verificase el însuși acest lucru, încercând, datorită unei păreri de rău, să le păstreze. Le-a răsfoit pe sărite și concluzia a fost imediată: trebuiau să fie arse. Nu era preferabil să rămână ceva, însă cu poemele deja publicate nu se mai putea face nimic... Va lăsa doar ceea ce scrisese în ultima perioadă, mărturisirile acestui ultim timp, notele și ideile plecării…
Vizita acasă la redactorul șef a fost destul de scurtă, nu mai avea vremea de altădată. Mai mult, situația îl făcea să se simtă aiurea, încărcată de prea multă prețiozitate. Amicul său a mai încercat o dată să îi explice lipsa de sens a unui astfel de gest, pericolele care se adaugă și care nu se pot controla. Apoi, au constatat împreună că este mai bine, mai potrivit, să schimbe subiectul. După ce Petreanu l-a convins că respectiva legitimație nu avea cum să le facă rău nici unuia dintre ei și că, în plus, va face tot posibilul să nu uzeze niciodată de ea, să nu o arate nimănui, ziaristul s-a înduplecat și a vrut să i-o scrie el însuși. Marin l-a oprit râzând:
 Și cum rămâne cu faptul că dumneavoastră nu știți nimic de această amărâtă de legitimație? Trebuie să fie alt scris, eventual scrisul meu, doar este o legitimație pe care mi-am făcut-o singur... O legitimație pe care am „furat-o”, într-un moment de neatenție din partea dumneavoastră, beneficiind de prea multă încredere… Cum să fie tocmai scrisul dumnea-voastră?! Ni se prăbușește construcția, taraba. Ar trebui să o scriu chiar eu. O să fac asta acasă. Îi trebuie și o fotografie, apoi o să mă duc la Parângu să o plastifiez. Sper că am o poză pe-acasă, altfel voi fi nevoit să mă duc la fotograf.
 Într-adevăr... Ești o figură... Dacă m-ai amețit de cap... Să ai grijă de tine, Marin! Maică-ta ce a zis? Le-ai spus, până la urmă, alor tăi? Cum au reacționat? Bănuiesc eu…
 Nici nu vă mai spun… Vă imaginați și o puteți face fără nici o rezervă, doar sunteți și dumneavoastră părinte… Nu știu cum o să fie cu ei.
 Și eu zic la fel, nu cred că faci bine.
 Nu mai am ce face.
 Ei, da… Nu mai ai ce face…
 Serios.
 Nu este adevărat. Þii tu prea mult la această prostie a ta. Nici din punctul meu de vedere nu ai justificare.
 Lăsați, credeți-mă, îmi este foarte greu să explic, înțeleg toate punctele de vedere, cele pe care mi le-ați putea spune. Nu mai am ce face, trebuie să mă duc până acolo. Nu știu nici eu pentru ce, am o idee, un sentiment, dar sunt lucruri întregi pe care eu însumi nu mi le pot explica.
 Să nu uiți să scrii!
 Am promis… Vă salut! La revedere!
 La revedere, Marin! Vezi ce faci pe-acolo, ai grijă de tine!
 Să vă fie bine!
S-au despărțit și, în ușă, Petreanu, mulțumit că avea acel cartonaș în buzunar, i-a promis că îi va trimite în fiecare săptămână câte o scrisoare, măcar la două săptămâni...
Ajuns în stradă, s-a răzgândit să mai caute pe altcineva. „Nici un rost, oricum nu are nimeni vreo treabă cu asta. În plus, parcă m-aș văita... Mă duc acasă, îmi fac bagajul cât pot de repede și îl duc la coletăria gării. Apoi, mă voi duce să ard caietele alea. Trebuie doar să aștept. Mai este o singură zi...”


Toate s-au desfășurat așa cum și le propusese, dar nu ar fi potrivit acum să descriem cu lux de amănunte acea ultimă zi, mai ales că nu s-a întâmplat nimic vrednic de acest efort comun, al meu și al dumneavoastră. Mai ales că nu pot reveni la ceea ce tocmai am grăbit mai sus din povestirea mea. În geanta sa, deasemenea, nu ar avea vreun sens să ne băgăm, nu am face față nici unei elementare politețe. Petreanu a luat cu el tot ceea ce își poate lua un om, atunci când pleacă pe front... În așa fel încât nici să se vadă mai apoi ceva lipsă de prin casă... S-a dus la coletăria gării, a plătit pentru 24 de ore și s-a îndreptat direct înspre parcul central al orașului. Plasa cu toate caietele o avea la el, erau patrusprezece, nescrise în totalitate, dintre care două erau format mare, A3. Știa unde avea să le ardă. Dincolo de parcul orașului, nu mult înspre dreapta. În albia râului Jiu, se construia un pod care va lega parcul de o insulă, atunci când avea să se termine barajul și când vor fi gata toate cele trei hidrocentrale de pe Jiu, un proiect al fostului regim Ceaușescu și care acum se desfășura destul de lent, lăsat aproape în paragină. Aici avea să le dea foc. Petreanu își amintea că se plimbase de câteva ori prin acest loc. Era unul ferit, la oarecare distanță de parc și de oameni. Sub piciorul podului, dinspre celălalt cap, era locul tocmai bun pentru acest rug al copilăriilor sale. Îi părea destul de rău de caiete... Le-ar fi putut duce undeva să poată fi păstrate... Nu! În cazul în care s-ar fi putut întâmpla ceva cu el pe acolo, aceste caiete ar fi apărut, cu siguranță, pe undeva, după un timp. Nu, trebuiau, bineînțeles, arse! Să se întoarcă el din Transnistria... Va vedea apoi. Iar dacă se va întoarce, îi va mai trebui lui literatură atunci? Nici vorbă...
Pentru ca focul să se poată aprinde mai repede, să nu stea prea mult în acel loc și să nu fie văzut, a început să le rupă filele, cel puțin până când s-au întețit flăcările. Apoi, cu pungă, cu tot, le-a aruncat dintr-o dată pe cele rămase. Aproape cât înălțimea lui s-a ridicat, nu pentru mult timp, vâlvătaia... Marin Petreanu o privea cu ochii umezi, cu pieptul ros pe dinăuntru de o durere uscată. Nu putea să spună că îi erau indiferente acele caiete. Fiecare număr de caiet, fuseseră numerotate cu cifre romane, se îndoia de pe copertă în fața lui, de parcă ar fi încercat să se salte din foc, să țipe mut, cu glasul mâncat de foșnetul roșu. Petreanu simțea o durere asemănătoare cu toate durerile trăite până atunci. Abia putea respira și fumul alb-cenușiu îi intrase în păr și în haine. A așteptat până când s-a terminat totul, până când nu s-a mai ridicat la cer nici măcar o bucățică de hârtie arsă. Privea grămada neagră de scrum, neuniformă. Acolo era tot ceea ce ar fi putut rămâne de la el. Dorința asta a omului de a mai rămâne ceva de la el, acest complex al efemerului… A așteptat până când jarul fragil și-a încetat fumegarea. Poate că așa e toată viața, trebuie așteptat până la capăt... S-a gândit atunci la mai multe... Nu apucase, nici nu îi dăduse prin cap, să le spună tuturor ce aveau de făcut dacă el nu va mai veni acasă, nici celor din Târgu-Jiu, nici celor de la țară, de la Alimpești...
Când a plecat din locul respectiv, se întuneca. Pe dealul din spate, cerul își lungea culorile lui roșii. Mai încoace, Jiul răspundea la fel, cu oglindirea mult mai performantă. Petreanu a venit pe dig, pe alee. Căuta o țâșnitoare de apă, mâinile îi miroseau puternic a fum, poate că și în păr ar fi putut avea funingine de hârtie, rămășițe ale unui sacrificiu benevol.


Oamenii, în număr mare, îl binedispuneau. Îi plăcea să le vadă fețele, dar niciodată nu îi privea insistent, îi era de ajuns o jumătate de secundă. Orice mic detaliu părea că mărturisește ceva. Apoi, mai erau și alte detalii: felul lor de a privi, felul de a merge, cum își vorbeau... Toate la un loc, privite ca un întreg, erau un spectacol.
Muzica terasei călătorea până la el. Din când în când se auzea mai tare, cum putea și ea să treacă printre oameni, printre arbori, până pe aleile foarte umblate. Acea terasă păstra și acum o ciudățenie pe care o întâlnise în copilăria lui. Aici, în parc, pe când venise, odată, din Sadu, probabil împreună cu mama, nu își mai aducea aminte exact, și serviseră o prăjitură la această cofetărie, pentru că așa era atunci, cofetărie, remar-case ceva neobișnuit. Ciudățenia care îl mirase era un arbore foarte bătrân, împrejurul căruia construiseră cofetăria, în așa fel încât trunchiul copacului rămăsese în interior, printre mese, imagine pe care până atunci nu o mai văzuse nicăieri... De altfel, întreg orașul era pentru el un mister. Abia aștepta să vină la Târgu-Jiu... Străzile, magazinele, mulțimea de oameni... Când se făcuse mai mare, prin gimnaziu, venea singur aici, pur și simplu pleca de acasă, din Sadu, și venea să se plimbe, să cunoască un spațiu nou, neântâlnit. Niciodată nu îi descoperise nimeni acest refugiu. 18 km puteau să fie foarte ușor de mascat, insesizabili chiar și ca timp... De câteva ori, făcuse această excursie cu gașca. Pentru că piața din Bumbești-Jiu era destul de limitată, îi luase cu el pe câțiva dintre amicii săi, pentru a face schimb de abțibilduri cu fotbaliști, Mexico ’86, Euro ’88. Deja la Italia ’90 își cam pierduse din bucuria copilăriei. În acel an, își propusese doar colecționarea echipei gazdă. În Târgu-Jiu era un loc special pentru aceste schimburi, pe undeva prin fața turnului de lângă aleea dintre gară și autogară. Mai veneau aici și cu alte ocazii. Se duceau, în câte un sfârșit de săptămână, mai ales când Metalurgistul Sadu juca în deplasare, la unele dintre meciurile echipei Pandurii, unde era foarte mândru să le arate în teren pe unchiul lui, fotbalist la această echipă, celebru pentru intrările hotărâte la minge. Mai mulți dintre ei îl văzuseră vorbind cu Delu, când se întâlniseră la intrarea în stadion, cu ocazia unui turneu de fotbal între școlile generale. Echipa școlii din Sadu fusese atunci campioană județeană, iar Petreanu jucase în tot acel turneu, la fel ca unchiul său, pe post de fundaș-stânga. Dar se simțise și atât de jignit cu acel prilej... După ce îl felicitase pentru rezultat, Delu îi spuse doar atât, la despărțire, „Pune mâna și mănâncă! Alea sunt picioare de fotbalist?!” Câțiva din echipă, care se găseau prin apriopiere, au început să râdă. „Ce râdeți, bă, aschelopaticilor, că și voi sunteți la fel?!” Altul din grup, poate că Alin Bălă:
 Lăsați-l nenea, că joacă foarte bine, pe partea lui n-am luat nici un gol, n-a trecut nimic de el.
 Foarte bine, dar să mănânce, să i se dezvolte grisinele! Mai aveți vreun meci?
 Mai avem finala cu niște țărani! Dar batem oricum, cu toate că ăia joacă pe fals, niște găligani cu mustață! Majoritatea sunt de-a opta, le-am văzut vaccinurile cu puroi în ele... Dar o să îi luăm la joc, suntem patru mingicari în echipă.
Clasa a VI-a... Doamne! Cât de puțin trecuse de atunci, numai cinci ani!
Se simțea atât de obosit! Era sătul de sine însuși, dorea o altă raportare, o altă reprezentare, lucruri pe care nu le poate obține vreodată un om... În schimb, îi rămânea doar posibi-litatea pierderii în acea înserată mulțime de semeni, ca într-o apă adâncă, tăcută, un fel de sinucidere la îndemână și fără urmări capitale, sinucidere care nu creează evenimentul cores-pondent... Mai mult, gândea el, prezența ta posibil să îi ajute pe fiecare dintre semeni în parte. Poate fiecare se pierde cu aju-torul tău de sine însuși...


Înainte de a fi ajuns acasă, Marin Petreanu a intrat în curtea Liceului Tudor Vladimirescu. Acolo, undeva în spate, dincolo de terenul de sport, se afla căminul-internat unde erau cazați cei mai mulți dintre elevii basarabeni. Trebuia să afle ora plecării autocarului care îi va duce la Chișinău. Putea să întrebe pe oricare dintre ei, nu era neapărat nevoie să îl găsească pe Mișa. A vorbit cu portarul și acesta i-a indicat ultimul etaj, al băieților. Ora 10..., din curtea liceului Spiru Haret. Așa fuseseră anunțați. Acum, toate erau știute, nu mai rămăsese nimic de aflat, albia se îngustase mult, sporind viteza de vărsare a acelui timp.
Se întorcea acasă, destul de abătut, poate pentru ultima dată în această vară, în acest an, în această viață... Erau multe lucruri pe care nu mai avusese timp să le facă, minore până atunci, dar cu o anumită nuanță de importanță câștigată acum. Însă nu avea rost să se mai gândească la nimic, parcă toate gândurile îl oboseau, întocmai ca o alergare. Cât de bine ar fi fost dacă lumea s-ar fi construit de la început fără vocația asta de a aștepta o responsabilitate precisă din partea celuilalt, aducătoare de avantaje și confort! Dorea acum să fi avut posibilitatea solitudinii, să se știe numai el pe sine însuși, fără a fi obligat de social să îi furnizeze continuu indicii, detalii, elemente de recunoaștere, prin care să poată fi comparat. Sângele lumii este această comparație, în toate formele de re-prezentare, în el se conține gena progresului, aspirația, proiectul.
În astfel de momente, ai nevoie de tine însuți, ca atunci când simți necesară prezența unei alte persoane. Să vorbești, să te întrebi, să îl lași pe celălalt să decidă... Poate nu este atât de corect, dar, cu siguranță, este mult mai liniștitor. Teama de responsabilitate față de greșeală este mai cicatrizată în momentul opțiunii... Ar fi vrut să se urce odată în mașina aia care urma să plece din curtea liceului său! Să se închidă toată mulțimea de uși care îi scârțâiau în inimă! Și în pragul cărora apăreau, secvențial și șters, tot felul de chipuri.
Trebuia să aibă un caiet cu el, să își noteze unele lucruri, gânduri, impresii, să existe măcar o mărturie a prostiei. Prostia trebuia dusă până la capăt, mărturisită, în cazul în care era cu adevărat o prostie. Numai așa se va putea el însuși bucura de uciderea ei.
A căutat în noptiera unde avea cărțile și caietele pentru școală, era pentru prima dată când acest loc îi producea emoție. A găsit un caiet nou. După o ezitare, a refuzat să mai scrie ceva pe copertă, să îl mai intituleze în vreun fel, așa cum făcuse, de pildă, cu toate celelalte de dinaintea lui, din care mai exista acum doar o cenușă, nici măcar aceea a lui, ci instrăinată în locul unde avea să fie peste un an sau doi un lac de acumulare. Nu din superstiție a refuzat să mai scrie ceva, ci pentru că găsea a fi corect și terapeutic să încerce să refuze acum orice formă de narcisism. Ca un exercițiu pentru ce ar fi putut să fie.
Avea câteva idei, niște gânduri pe care altădată ar fi preferat să le țină minte. Acum era obosit și îi lipsea inclusiv motivația acestui minim efort. A scris în acel caiet tip dictando, de 48 de file, coperte albastre, următoarele cuvinte, cu scris îngrijit, chiar preocupat, fără a se grăbi în vreun fel:

...Poeții ar trebui să fie judecați în piața publică pentru că nu fac și nu consideră lucrurile concrete a fi dominante celor imaginare. Să fie izbăvitor și de ajuns faptul că ei păstrează și cultivă emoția pentru toate cele care nu te satură?

Ce martirizare să aparții unui popor care se mândrește numai cu morții lui!

România prezentă se pierde din prezentul fiecăruia dintre noi. Astfel, trecutul devine doar al ei, iar viitorul numai al nostru. Un timp prezent, care să fie și comun, există doar în niște evenimente, de altfel străine pentru fiecare în parte. Soluții? De gândit și de scris.

Pentru a putea să trăiesc va trebui să mă conving de faptul că lumea este o poveste de dragoste...

Cum de au putut rezista aromânii aproape două mii de ani în mai toate țările balcanice? Cu toate prigoanele, în mijlocul unor popoare total diferite, care și-au propus de nenumărate ori decimarea lor, în cazul în care își vor afirma identitatea? Fără a avea de undeva vreun sprijin... Și cum li s-a putut păstra atât de mult timp conștiința unui acasă românesc, localizat precis împrejurul Carpaților? Aici a fost locul în care s-au întors de fiecare dată atunci când li s-au luat părinții, agoniseala și sângele…


Uneori, cerul nu îți mai pare atât de străin, nici prin natură, nici prin îndepărtare. Este asemenea unui om de care te apropii, despre care crezi că îți este cunoscut înainte de a-l cunoaște. Þi se pare că l-ai mai văzut undeva.
Cerul este un spațiu care se poate vedea de oriunde, inclusiv dintr-un vis comun. Iar în ceea ce îi privește pe oameni, probabil că este cel mai visat spațiu al experienței lor privite, imaginate ori trăite. Fiecare dintre noi îl împinge cu sufletul său mai departe. În acest mod, poate că îl împingem, o dată cu acesta, și pe Dumnezeu la marginile cerului. Acea senzație că ai cunoaște pe cineva mai înainte de a-l cunoaște de fapt te relevă mecanic unei subconștiente melancolii și unei spontane curiozități. Față de cer ai putea să simți nevoia de a-l atinge, trăind într-o secvență sentimentul că el îți aparține. Să fie asta doar o vanitate, personalizată de niște nori mărunți și efemeri? De niște stele care ne ating de fiecare dată inimile… Posibil ca vanitatea fiecăruia dintre noi să trebuiască să existe numai datorită șirului de frustrări la care suntem supuși. Ca o reacție și, în același timp, ca un depozit din care trebuie să avem de unde să pierdem...


Marin Petreanu încerca să își aducă aminte viața întocmai ca pe un rezumat, făcut, arbitrar, de cineva prin sublinierea unor fragmente dintr-o carte, așa cum întâlnise el însuși în niște cărți învechite. În aceste sublinieri exista tot ceea ce îi locuise sufletul și tot ceea ce deslocuise el cu sufletul lui. Percepțiile nu păreau să i se fi schimbat, constata că sufletul îi era același, asociat unei neîmbătrâniri. Inclusiv tristețiile îi erau aceleași, dar și bucuriile... Numai atât se schimbase – cantitatea din depozitul de amintiri. O dată cu maturitatea, undeva în suflet avea mai multe amintiri, el se putea raporta acum la mai multe lucruri consumate, la o suprafață mult mai întinsă de nostalgii...
Vedea împrejur că oamenii aveau nevoie de tristețe, o căutau oriunde, în opțiunile din viețile lor personale, în cărți, în filme, în niște întâmplări ale semenilor. Probabil că își doreau să consume o tristețe străină de ei, din teama de a nu le rămâne cumva propria nefericire ca fiind dominantă, să nu fie nevoiți să se hrănească cu înțelesuri relevate din propria lor amărăciune.
Erau și atunci destule lucruri, gânduri și femei care îi trezeau admirația, mă refer la acea admirație pură, căreia nu i se adaugă și nici nu îi mai este necesară vreo formă de îngăduință. O admirație care nu își mai ridică fundul pe tocurile indulgenței.
Să fi fost toate aceste momente un început de maturitate, un înveliș? Cine avea să știe? Oricum, se gândea atunci la asta. Poate că și din acest punct de vedere Transnistria, războiul, îi părea incitantă, provocatoare. Acel război al românilor, înstrăinat de români, așa cum deseori s-a întâmplat cu istoria lor. Istoria românilor este în cea mai mare parte a ei istoria unei neimplicări. Rareori, câte un bărbat a sesizat absurdul la care îi este supus poporul din care el vine în această lume, pentru a o cunoaște și pentru a o stăpâni, și a reparat istoria neamului său prin propria lui implicare. Să mai găsești pentru propria ta viață un preț în astfel de momente, când poți repara dintr-o dată niște secole pierdute zadarnic, ar fi o nebunie și o mârșăvie prea mari, o rușinoasă micime. Cât îi înțelegea pe toți acești oameni despre opțiunile cărora multe feluri de pitici aveau acum toată gama de păreri, proiectate să minimalizeze, atât pe ei, cât și ceea ce reușiseră să facă! Piticul, în genere, are un alt orizont, mult mai apropiat de însuși locul poziționării lui, și asta numai dacă este un pitic norocos, pentru că, altfel, cel mai probabil, vederea îi este ocultată de chiar obstacolul pe care vrea să se urce.
Dacă i-ar fi putut strânge cineva într-un singur neam pe toți acești vizionari ai unui înțeles comun despre consumarea timpului, istoria nu ar mai fi avut nici un sens.
Dar oare gândurile și stările inimii lui erau ale unei reprezentări corecte? Era bine ceea ce avea să facă? Îndeplinea normele unei maturități invocate de către lumea întreagă? Acest complex, această inhibiție... „Lumea întreagă” și „lumea” largă” erau expresii care îi plăceau... Le descoperise undeva, în copilărie, pe ulițele satului. În schimb, frica de a nu avea întreprinderi fără o raportare la normalitatea celorlalți, în fond la potențialul acestora, îl indispunea. Nu lăsa niciodată să se vadă asta, măgulindu-se că acest tip de discreție nu făcea decât să îi protejeze. Fragilii trebuie protejați mai presus de orice, cu excepția adevărului... De aici, un întreg conflict... Plus cine pe cine consideră fragil... Poate că asta este încă o diferență esențială între oameni și animale, pe lângă faptul că omul nu are pene și că omul poate să zâmbească, să râdă..., omul consideră, în defavoarea semenului său, că are dreptate, că fragilitatea este a celuilalt. Mi se pare mai important chiar și decât faptul că zâmbetul este mai complicat decât râsul...


Oricum, pentru un bărbat, o dată începută acea perioadă a maturității, ea este ca și încheiată. Bărbatul nu are timp să și-o trăiască aplicat. Este de vină lipsa unei diversități a timpului necesar trăirilor sale din vremea maturității. Bărbatul pare mult prea precis direcționat de la natură ca să mai poată să perceapă timpul între opțiuni, între ezitări. Cât timp este bărbat, alegerea îi este aceeași... Iar timpul, într-adevăr, se percepe, dominant, doar între ezitări. Câte îi erau necunoscute lui Marin Petreanu atunci! Mai toate lucrurile încă îl pândeau din cutele timpului. Și această pătură, cu care te acoperi înaintea universului, nu poate să fie niciodată întinsă. Poate că numai la moarte.


Era dimineață, ultima dimineață înaintea unei hotărâri importante, capitală pentru propria lui viață. Așteptase să rămână ultimul acasă, pentru că i-ar fi fost cu mult mai greu să trebuiască să fi plecat înaintea părinților, să fi fost nevoit să îi salute, fără să le spună că nu mai pleacă la școală, ca în fiecare zi, ci direct la acel autocar...
Înainte de a ieși din apartament, le-a scris un bilet pe care l-a lăsat lângă telefon, pe hol. Era bine să le fie adresat amândurora: „Am plecat în Basarabia. Nu avea rost să vă mai anunț că ziua aceasta este ziua în care voi pleca, am dorit să vă menajez de acest moment. De toate detaliile unei despărțiri. Cred că mă înțelegeți. Rămâneți liniștiți, nu cred că mi se va întâmpla nimic, voi avea grijă, cât va fi cu putință acest lucru. Eu însumi îmi doresc să trăiesc, să fiu sănătos. Să fiți convinși de faptul că voi ați făcut tot ceea ce v-a stat în putință pentru ca eu să nu fac acest gest. Am nevoie de drumul acesta. Și încă ceva: este important să nu trăiți sentimentul de a nu mă fi cunoscut, acest lucru s-ar putea să vă înspăimânte mai mult decât vă înspăimântă acele pericole la care vă gândiți și care nu sunt decât posibile. Purtarea mea de grijă este, însă, reală. Cu bine! Fiți siguri că ne vedem la toamnă. Vă iubesc, deși nu v-am ascultat. Adică, nu v-am făcut această dovadă... Victor să aibă grijă de tot ceea ce este la țară.”


Marin Petreanu s-a dus direct la gară, pentru a-și recupera bagajul, apoi s-a îndreptat înspre liceu. Cam de la jumătatea distanței dintre gară și curtea școlii sale se vedea autocarul, parcat imediat în spatele porții. S-a apropiat, destul de mulți cei dinăuntru, majoritatea fete. S-a uitat la ceas, mai era aproape o jumătate de oră. Fără a se opri, s-a îndreptat înspre clădirea unde avea el clasa. Acolo, la intrare, erau trei elevi de la clasa a XI-a B, cea paralelă, Radu Drigă, Darius Comănescu și Marius Badea. Cu ultimul dintre ei era chiar într-o relație de amiciție, pornită de la faptul că amândoi erau suporterii aceleiași echipe de fotbal. Pe primii doi îi disprețuia, nu erau preocupați decât de culturism, toată ziua își puneau bărbia în piept și se priveau între pectorali, să vadă cât li s-a mai adâncit „șanțul” dintre ei. În asta consta întreaga lor prietenie...
Petreanu a rămas puțin de vorbă cu Badea, răspunzându-i că pleacă la Chișinău. Bagajele pe care le purta pe umăr fuseseră motivul unei întrebări... Tot atunci, s-a răzgândit să mai urce până la el în clasă, plecarea era cu două zile înainte de terminarea cursurilor, dar nu mai avea nici un rost. Lui Badea i-a spus, în glumă, într-un fel complice, zâmbind, că pleacă în Transnistria, „să vadă ce-i pe acolo”. Vorbiseră uneori despre subiect, pe acest coleg preocupându-l istoria. În amiciția lor, plecaseră de la pasiunea comună pentru Universitatea Craiova. Măcar el merita această ultimă informație, era un reprezentant al tuturor colegilor săi… În cazul în care nu îi va mai întâlni vreodată.
 Du-te, măi, de aici! Cum să te duci în Transnistria? Nu mi-ai spus nimic până acum despre așa ceva.
 Serios. Știi tu că vorbesc aiurea? Spun și eu pentru a rămâne cuiva spus. Atâta tot. Hai că mă duc la autocar... Salutare!
Surprins, fără reacție, Marius Badea a răspuns întinderii de mână.
Lângă autocarul parcat pe aleea principală a liceului, Petreanu a văzut un elev care i se părea cunoscut de prin curtea școlii. Atunci i-a venit o idee:
 Tu pleci cu acest autocar la Chișinău, ești basarabean?
 Da. Dar de ce întrebi?
 Uite, am o rugăminte foarte mare la tine. Trebuie să ajung neapărat în Republica Moldova și încă nu am vorbit cu însoțitorul de grup. Sper să îmi dea voie.
 Este un inspector...
 Știu eu cine este... Am nevoie de tine să îi spui, dacă va fi cazul, că ne cunoaștem de mult, că suntem chiar prieteni și că vin pe la tine pe-acasă, în vacanță, invitat, că ne știm de aici, din liceu. Știu că ești elev la noi, nu la Tudor, te-am mai văzut prin curtea școlii... Nu știu exact la ce clasă, dar știu că ești în Spiru.
 Cum să nu? Nu avea nici o grijă, îi spun. Ce faci la Chișinău, stai mult? Chiar te pot lua la mine în ospeție. Stau lângă Chișinău, nu departe, în Raionul Ialoveni, satul Þâpala.
 Am să îți spun eu cum facem, nu acum. Poate am să vin și pe la tine. Acum, cel mai important este să mă primească în autocar. Pe inspector îl cheamă Gămăneci, îl știu de mai mult timp. Numai că îmi este frică să nu cumva să nu mă primească în mașină.
 Da, așa îl cheamă, răspunde cumva de noi. Merge și el la Chișinău.
 Acum, hai să facem și cunoștință! Marin Petreanu.
 Poiată Igor...
 Bine, Igor. Te rog mult să mă ajuți! Trebuie neapărat să îmi reușească această plecare.
 Nu avea griji, ne descurcăm noi...
 Mulțumesc mult, îți rămân dator, o să văd eu cum mă voi achita...
 Nici o datorie! Și cred că nu este greu deloc. Îi spun că vii la mine. De ce să nu te lase?
 Așa să fie...
 Hai să îți pui geanta asta mare la bagaje! Nu îți face nici o grijă!
Când s-a întors, Gămăneci intra în curtea liceului... Au trecut amândoi pe partea cealaltă a mașinii, portbagajul era și acolo deschis. Igor i-a spus:
 Hai să intrăm în mașină, să ocupăm locuri! Mai trebuie doar să ne aducă pachetele de la cantină, pentru drum. Apoi, plecăm. Poate nici nu te vede în mașină. E posibil să facă doar prezența, fără să ne mai numere... Așa s-a întâmplat și dățile trecute.
 Nu..., este riscant așa, să nu îi spun. Dacă mă prinde, mă va da jos imediat. Îl știu... Este mult mai bine să îi spun dinainte, am mai multe șanse astfel. Îi place să vorbești cu el, să îi ceri voie...
 Bine, fă cum vrei, cum crezi...
 Cum se numește satul tău? Spune-mi și zona în care este!
 Þâpala, raionul Ialoveni, e destul de aproape de oarașul Chișinău.
 Hai cu mine, mergem acum!
 Hai!
S-au apropiat amândoi, Petreanu își pregătise atunci un zâmbet și un ton sigur. Ceea ce avea să spună, inclusiv cuvintele folosite, fuseseră prevăzute, așa cum am mai spus, cu mult timp în urmă... Însă teama tot exista, momentul era hotărâtor, împresurându-i respirația strâns. Totul era decis în acele momente...
 Bună ziua, domnule profesor! Sunt Marin Petreanu. Cred că vă mai aduceți aminte de mine, am fost elev la Sadu. Dumneavoastră ați venit odată într-o inspecție acolo și ne-ați dat un test. Apoi m-ați lăudat pentru ce scrisesem acolo... Tatăl meu a fost coleg cu dumneavoastră la liceul din Novaci...
 Da, Marin. Cum să nu îmi aduc aminte? Cum puteam uita o asemenea lucrare? O păstrez încă. M-a impresionat foarte mult.
 Numai că s-a cam perimat sistemul de referință… Valorile acelea au căzut…
 Ei, lasă… Nu asta contează, ci modul cum ai argumentat.
 Mă bucur că v-a plăcut. Cui nu îi place să fie apreciat?
 Ce este?
 Vreau să vă rog ceva. Îmi cer scuze că vă iau așa, în grabă, că vă pun în fața faptului împlinit... Eu v-am mai căutat pe la inspectorat, de două ori în ultima vreme, dar nu v-am găsit niciodată... Ultima dată l-am luat și pe tata, îmi era teamă că nu veți fi de acord, deși este o chestiune simplă, ține numai de bunăvoința dumneavoastră...
 Stau mai mult în teritoriu, mă duc în inspecție la școlile din județ, poate de asta nu m-ai găsit. Când m-ai căutat?
 Inclusiv în săptămâna asta, după ce am aflat că dumneavoastră răspundeți de elevii basarabeni care au venit să învețe la noi. Acum, sunteți singura mea șansă pentru a putea să ajung la Chișinău fără să plătesc drumul.
 Spune-mi despre ce este vorba!
 Aș vrea și eu să stau câteva zile într-un sat la prietenul meu, la Igor, o săptămână, două... A fost și el pe la mine, pe la Alimpești. Și v-aș ruga foarte mult să mă luați în acest autocar, aș salva niște bani de drum, plus timpul... Poate nici nu m-aș descurca singur la tren. Ar trebui ca el să mă aștepte în gară, complicații fără sens... Vă cer această favoare... Nu știu dacă vă amintiți, dar după acel test mi-ați promis că mă luați, prin pionieri, într-o tabără, la Năvodari. Nu m-a mai căutat nimeni de atunci... Poate ați uitat, posibil să vă fi și răzgândit…
 Știu despre ce vorbești, numai că tabăra aia nu s-a mai făcut...
 Ba s-a făcut, m-am interesat la vremea respectivă. Probabil că ați uitat dumneavoastră de mine... Dar nu e nimic. Sunt convins că atunci aveați multe lucruri pe cap... Numai pe mine nu trebuia să mă țineți minte... Acum, vă puteți revanșa însă. Nu vă costă nimic să mă luați cu dumneavoastră...
 Și acum sunt la fel de ocupat cu serviciul. Mai mult, problemele pe care trebuie să le rezolv sunt cu mult mai mari. Și mai diverse.
 Da?
 Taică-tău știe de acest drum al tău?
 Păi, cum să nu știe? Dacă v-a căutat chiar el... La fel, nu v-a găsit. Este adevărat, nici nu cred că a insistat foarte mult. N-are nici el timp…
 Să știi că pot să îl întreb, știu biroul unde lucrează, suntem colegi de clădire.
 Cum să nu știu acest lucru?! Întrebați-l când vreți dumneavoastră, chiar și acum, la un telefon.
 Am văzut că mai scrii pe la „Gorjeanul” și pe la alte ziare pe aci, prin oraș.
 Da, din timp în timp, când mă mai supără câte ceva. În rest, poezie…
 Unde vrei să dai după liceu, la ce facultate? În ce clasă treci? A zecea, a unsprezecea?
 Nu, trec în ultimul an. Poate că voi da la drept, poate la filologie.
 Nu te-ai hotărât încă?
 Văd eu... Între drept și filologie... Vara asta mă voi hotărî.
 Bine, te voi lua în mașină. Dar sigur știe taică-tău? Nu vreau să pleci fără să cunoască acest lucru.
 Domn’ profesor... Cum să plec fără să știe? Nu mi-a dat banii chiar el? De la cine credeți că am banii de drum?
Apoi, inspectorul Gămăneci i s-a adresat lui Igor:
 De unde ești tu, din ce localitate?
 Din satul Þâpala.
 Departe de Chișinău?
 Vreo 30 de kilometri, nu foarte departe.
 Și va sta la tine? Părinții tăi au fost anunțați?
 Cum să nu? Le-am trimis scrisoare. Știu că suntem prieteni, că am stat și eu la el, la Alimpești.
 Þi-a plăcut acolo?
 Da, foarte mult. E frumos.
 Bine, să fiți cuminți! Urcați în autobuz, nu mai este mult până plecăm.
Nu știu dacă vă sunt cunoscute astfel de momente, dar există clipe când toată emoția dispare dintr-o dată, lăsând loc unei mulțumiri, confundabilă cu fericirea. Așa a fost și atunci, Petreanu a urcat în autobuz, cu o bucurie ca și cum ar fi scăpat dintr-o cumpănă mare. Aproape toate locurile erau ocupate. Cele care arătau a fi libere erau păstrate pentru alții, care urmau să vină. Cu Igor mergând înaintea lui, lăsându-se condus de acesta, s-a îndreptat spre locurile din spate, așezându-se pe ultimul rând de banchete, la geam. Petreanu privea curios chipurile elevilor basarabeni. Toți erau foarte veseli, râdeau, discutau tare, mulțumiți că a venit vacanța și că plecau acasă. Marin a stat câteva minute de vorbă, în jur de un sfert de oră, întrebându-l pe Igor diverse lucruri. Acesta îi oferea tot felul de informații despre Basarabia, mijloace de transport, costuri, distanța și altele.
La un moment dat, prin parbrizul autocarului, Petreanu și-a văzut mama intrând în pas grăbit în curtea liceului. Inima aproape că nu mai era inimă... Apoi, mut, o urmărea cum cerceta fiecare fereastră a autocarului... Ca paralizat, inert, a simțit pericolul ca mama lui să se întâlnească cu Gămăneci. Posibil să îl fi cunoscut și ea de la inspectorat. În afară de această spaimă, o tristețe mare i se așezase greu în piept. Cum avea să facă față acestei întâlniri? Cum va reacționa ea? Ce se va întâmpla acum? Trebuia să se grăbească să ia o decizie, să coboare până nu avea să vină Gămăneci la mașină. Deja cei doi șoferi erau înăuntru. Cu sufletul lovit și îmbrâncit de surprindere, a coborât foarte grăbit din autocar... Cum aflase mama lui de plecare? Venise până acasă și citise biletul? Chiar și așa, cum de știuse să vină în curtea liceului? Trebuia să fie calm, vesel chiar...
 Nu trebuia să mai vii aici, nu se întâmplă nimic. De ce ai mai venit?
 Nu îmi spui tu ce trebuie și ce nu trebuie să fac. De ce m-ai mințit? M-ați batjocurit tot timpul. Și tu, și Victor. De ce nu mi-ai spus adevărul?
 Nu te-am mințit, nu ți-am mai spus exact ziua când voi pleca. Asta a fost tot. Cum să te mint? Cu ce? Doar știi ce a fost acasă...
 Unde te duci?
 Am un amic, de aici, din liceu. Am să stau la el câteva zile. Apoi, mă duc pe acolo, fac unul-două reportaje din front și vin acasă...
 Ce amic?
 Pe Igor, ți-am mai spus de el.
 Nu mi-ai spus despre nici un Igor. Fii atent, când te întorci, s-ar putea să nu mă mai găsești! Sunt foarte bolnavă... Asta îmi va pune capac.
 Stați liniștiți, nu se va întâmpla nimic, o să mă întorc. Poate chiar repede... Cum ai știut să vii aici? Știam că ești la serviciu.
 Tot timpul mă desconsideri...
 Þi-a spus cineva despre autocar, sau te-ai interesat tu după ce-ai citit acasă biletul lăsat de mine, ai dedus și ai dat telefon.
 Hai înapoi, ia-ți bagajul și hai!
 Nu insista, nu vin. Fii convinsă că plec! Doar mă știi... Hai să nu facem spectacol aici! Nu vreau să mă faci de râs...
În acel moment, ochii ei au dat să se umple de lacrimi. L-a privit străin...
 Te mai întreb o dată... Nu mai rezist. Tensiunea asta m-a terminat. Nu te întorci acum cu mine acasă?
În inima lui avea un imens regret, o remușcare, despre care știa că nu va putea să o compenseze niciodată. Îl durea gâtul de atâta mâhnire. Ochii, ei înșiși, îi deveniseră un prag al lacrimilor. Și totuși a putut să îi răspundă, privindu-o ca pe un perete cunoscut de mult timp:
 Nu.
 Bine.
A văzut-o plecând, mergând drept, sigur, fără ezitare. Îl durea inclusiv mândria ei. Însemna că era cu atât mai mult supărată... Ar fi dorit să fie ezitantă, să îl fi rugat mai mult, asta ar fi însemnat că totul ar fi părut, cel puțin, suportabil pentru ea. Că își oferă cel puțin o speranță.
A mai apucat să-i răspundă:
 La revedere, o să mă întorc. Sunt sigur de acest lucru. Ai să vezi.


Marin Petreanu știa că propria pendulare, înainte de a se hotărî să plece, și chiar după asta, avea o foarte mare încărcătură. Acum, putea simți sensurile acestor stări. Lovit parcă pe toată suprafața corpului de nenumărate ciocane, s-a întors înspre autobuz, nu înainte de a-și mai fi privit o dată mama îndepărtându-se. În apropiere, cei trei colegi stăteau de vorbă, la baza treptelor scării de la intrarea în liceu, cu profesorul de istorie, Gheorghe Gorun. Petreanu l-a observat pe Badea cum îi făcea semn să se apropie de ei. Trebuia să fie vesel din nou... La naiba cu toate aceste convenții și cu toată această reprezentație a fizionomiilor mascate de zâmbete de circumstanță! Notase undeva că sunt o minciună toate convențiile, în marea lor parte. În plus, ele, ca efect, labilizează oamenii prin simpla protecție pe care le-o oferă față de realitate, de întreaga ei consistență. Convențiile pun oamenii în situația de a fi protejați față de însăși propria lor realitate. Civilizația, patrimoniul regulilor, are numeroase aspecte de păcăleală reciprocă între oameni. Este o neîntâlnire în cea mai mare parte a ei, o înstrăinare între oameni, un neajuns, deși aproape niciodată un om nu poate cunoaște un alt om... Își aducea aminte aceste lucruri... Iar aducerea aminte este un confort, o salvare, de cele mai multe ori.
Apropiindu-se de grup, l-a auzit pe Marius Badea spunând:
 Domnul profesor nu crede că pleci în Transnistria...
 Și, dacă nu crede, ce pot eu să fac? Să îl ajut? Apoi, râzând, apropiindu-se de profesorul Gorun, dar de ce trebuia să îi spui? Vă salut, domnule profesor! Bună ziua!
 Bună ziua, Marin! Unde spui că pleci?
 Exact unde v-a spus bolovanul ăsta, nici măcar nu trebuia să o facă.
 Și de ce te duci?
 Să văd care-i treaba pe acolo.
 Te duci cu scop de a intra în front, să lupți, sau să scrii?
 Nu știu, am să văd la fața locului... Să văd dacă e cazul...
După asta, a râs din nou, cât se poate de natural…
 Poate ne trimiți ceva scris de acolo, niște impresii, chiar și de la Chișinău... Nu neapărat din front. Cum vezi tu situația de acolo.
 Să colaborăm din nou? Va mai apărea ziarul ăla, Cuvântul Libertății?
 Chiar pentru altul, indiferent care va fi el, nu contează asta. Poate îl vom scoate pe acela din nou.
 Vom vedea... Scuzați-mă, trebuie să mă duc în mașină. Îl văd pe domnul Gămăneci venind. Nu mai stăm mult. La revedere! Ne întâlnim la toamnă. Vă salut, băieți, și pe voi! Și-au dat mâinile și, în tot acest timp necesar strângerilor de mână, Petreanu a putut să îi privească: se uitau la el inexpresiv, fix, fără viață. Doar o idee de curiozitate...
Imediat în urma domnului Gămăneci, grăbit, Petreanu a urcat în mașină. Peste doar câteva minute s-a citit de pe niște foi numele tuturor. Toți erau prezenți.
Se gândea la atâtea lucruri, mai ales la mamă. „Ce o fi făcând acum? La ce s-o fi gândind? Cum se simte? Cât va trebui să plângă? Ce descurajare! Numai de asta nu avea acum nevoie.” În acele momente, aproape că a avut pornirea de a coborî din autocar, de a alerga acasă pentru a-și cere iertare. Între război și mamă alesese războiul...
Dintre toate numele, reținuse numai unul singur, al unei fete frumoase, destul de emancipat îmbrăcată, foarte mulat, în colanți albi, cu motive florale de culoare vișiniu spre roșu. O chema Larisa, iar Igor îi spusese că este din Cimișlia, cam departe de unde stătea el... Dar cât poate să însemne asta în Basarabia, o țară atât de mică?
Marin Petreanu, de la fereastra ultimului rând de banchete, își privea orașul scurgându-se din viața lui, rămânând, undeva, într-un loc care ar fi putut să îi fie de acum încolo străin. Trebuia să privească până la capăt... Măcar atâta lucru putea să facă.
Îi părea atât de rău de părinți și ei nici nu puteau să știe, să afle acest lucru... Îi venea, din nou, să plângă. De pe pasarela care trecea peste calea ferată îi arăta, în partea opusă, Coloana Infinitului. Era mult soare, lumina se juca pe ea și peste toată lumea pe care o vedea atunci. „De acum încolo, Dumnezeu va trebui să existe!”
Parcurgerea județelor Gorj și Vâlcea s-a întâmplat repede. A mai vorbit un timp cu Igor, până înainte de Autostrada București - Pitești, apoi s-a retras dintre toate gândurile într-un somn adânc, recuperator. Nu se odihnise prea bine în noaptea de dinaintea plecării, dar, dincolo de acest aspect, căuta să se retragă, să uite pentru puțin timp, compensator, tot ce fusese până atunci. Avea nevoie de o liniște a uitării și de anonimat. Din timp în timp, le auzea basarabenilor veselia și certurile, apoi adormea din nou. La un moment dat, profesorul Gheorghe Gămăneci a venit până la el să vorbească. Văzându-l că doarme, a renunțat. L-a întrebat pe Igor doar atât:
 De mult timp a adormit?
 Cam de o oră...
 Când se trezește, să îi spui să vină până la mine, vreau să vorbim ceva.
 Îi spun, îl pot și trezi dacă vreți.
 Nu..., lasă-l să doarmă.
Petreanu ar fi putut să deschidă ochii, dar era mai confortabil așa, chiar dacă putea să fi fost doar o amânare. În plus, dacă se prefăcea că doarme, era posibil să adoarmă din nou.


Autocarul intrase în București, știa că aici trebuia să fie primul popas. Aveau ceva de rezolvat, apoi mai aveau de făcut un ocol. Îi auzise vorbind în acest sens pe cei doi șoferi și pe inspector încă de la plecare, programându-și distanțele pe care cei doi trebuiau să le conducă, alternativ.
Căldura puternică răzbătea prin geam, încălzindu-i tâmpla lipită de perdea. A deschis ochii. Totdeauna, de câte ori ajunsese în acest oraș, fusese curios să privească. Străzile, clădirile, oamenii. Aproape niciodată nu fusese mulțumit, dar curiozitatea se manifesta în continuare, ca un făcut. Frumusețea Bucureștiului trebuia să fi fost ceva îndepărtat, ascunsă dincolo de acel dinamism venit din înghesuială. Trăia un sentiment destul de surprinzător – era convins că acest oraș era frumos, chiar dacă frumusețea lui nu se vedea în nimic...
Orele treceau fără să mai însemne ceva, nefăcând apel la nimic anume. Un timp al nimănui. Pentru oricine ar fi fost destul de greu să mai considere acele ore ca fiind o dovadă a timpului, cu atât mai mult pentru el. Au trecut fără însemnătate, nici măcar nu au reținut un dialog între el și Igor. Acesta insistase că ar trebui să rămână măcar două-trei zile acasă la el, la Þâpala, dacă tot se petrecuse această întâlnire.
Toate localitățile din România îmbrăcaseră cu niște culori elastice, prin fereastra caldă, câteva gânduri, câteva sentimente. După alte două opriri, granița de la Albița fusese trecută în jur de ora 5 dimineața, când o lumină tânără, cu mână sănătoasă, dădea într-o parte negurile dealurilor și ale câmpurilor de dinainte. Trecuseră Prutul...
Au oprit pe creasta unui deal și au ieșit cu toții afară. În spate, nu se vedea nimic. Înainte, doar un peisaj colinar. Un pământ foarte negru, cu aspect sfărâmicios totuși, arat și mărunțit impecabil, se întindea într-o parte și în alta a drumului, neperturbat de nici o pată de un alt fel de verde, corespondentă ca nuanță cromatică unor smocuri de iarbă, crânguri, ori șanțuri. Un singur fel de verde ocupa hotărât întreaga perspectivă. Doar niște rare lătraturi de câini, venite de oriunde, se insinuau între tăcerea moale și verdele întins și ondulat.
De sus, din vârful acelui deal, de sub picioarele sale, drumul pleca singur, șerpuind ușor pe după maluri, într-o libertate deplină. Mici porțiuni de asfalt se ascundeau pentru ca mai apoi să apară, previzibil, de după neînsemnate reliefuri pitice. Nu trecea nici un vehicul, nimic nu-i perturba libertatea zadarnică. Posibil să fi plouat cu puțin timp înainte, sau să fi fost doar roua, lumina căuta asfaltul negru pentru vreo oglindire frivolă.
Înaintea lui Petreanu era numai tăcere, înapoia lui se auzeau copiii râzând, coborând, unul după altul din acel autocar, vorbind lucrurile pe care le știau. Însoțitorul de drum și șoferul îi rugau să nu se îndepărteze, să fie atenți la circulație, să nu se întoarcă în mașină având încălțămintea plină de noroi.
Era 13 iunie 1992. Lumina proaspătă și oarecum străină îl învăluia răcoros. Îi ardeau însă obrajii și palmele. Nemișcat, privea înainte, deși nu era nimic de privit. Imaginea, statică, se putea vedea o singură dată și foarte bine apoi se putea ține minte. Ea era mai aproape decât ar fi putut să fie uitarea. Petreanu continua să privească. Într-un final, a zâmbit, abia perceptibil, nimeni nu ar fi putut să îi zărească acel rictus, poate că nici el însuși nu știa că zâmbește. Înțelegea numai, deloc confortabil, nesigur, temător, că toată viața de până atunci era posibil să nu mai însemne nimic altceva decât amintire. Pe acel asfalt umed, de pe care lumina rece tachina toată nemișcarea dimprejur, urma să se nască din nou, într-un loc străin, așa cum vor fi fost toate locurile înainte de nașterea care le-a marcat în memoria cuiva. Zarva și râsetele copiilor din spate păreau a fi un plâns – transferat de la ei într-un plâns al lui, de nou-născut. Pentru o clipă, s-a întors și i-a privit atent, dinamica și imaginea lor îi erau străine, semn că plânsul și faptele, deși ale tale, îți pot fi străine.
De acum încolo, avea să aleagă numai binele, găsit cu dificultate între libertatea de a greși, la îndemână, și un bine impus, coercitiv, rezultat în urma stabilirii unor convenții de natură socială. Atunci nu știa mai nimic din toate acestea, dar ele trăiau în predispoziția sa de a le cunoaște.
Marin Petreanu se uita atent înspre acel pământ luat României de Uniunea Sovietică în 1940, ochii umezi închideau în urma lui o viață. Nu știa nici dacă va trebui să se rupă de ea, nu știa nici dacă va mai putea să o regăsească.
Înapoi era o Românie care numai ce fusese, înainte era o Românie care va să fie...
22 septembrie 2005


Aici se încheie prima parte a unei cărți scrise împotriva războiului. Sfârșitul volumului întâi.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!