Misiunea

Ploua mărunt și sufletul meu, corabie beată, se lăsase parcă în derivă, năpădit de valurile uriașe ale unei tristeți profunde, incomensurabile. Așa mi se întâmplă întotdeauna când plec în misiune, parcă se rupe din mine ceva și rămâne pe peronul pustiu, lângă silueta firavă a soției, cu gestul acela tandru, repetat ad indefinitum al mâinii ce-și ia un adio superb, ca o aripă frântă a păsării gata să se prăbușească din înaltul tăriilor în oceanul resemnării.
Viața noastră, a polițiștilor, e făcută din multe, multe plecări. Meseria ne obligă să fim într-o stare de ubicuitate perpetuă: cu sufletul acasă, dar cu mintea și trupul cine știe spre care zări, acolo unde ne cheamă neprevăzutul, pericolul și unde în fiecare clipă ne pândește vulpea șireată cu coada ei argintie, măturând în calea ei totul: moartea.
Despre ea, despre moartea nedreaptă și despre acest destin implacabil al omului în uniformă, aș vrea să vă povestesc.
Să revin însă la după-amiaza acea coborâtă dintr-un Bacovia trist, răstignit pe crucea uriașă a ploii ce se revărsa fără milă peste oraș, ca și pe peronul unde lăsasem în urmă ființa dragă pentru a nu știu câta oară. Trenul ieșea leneș din gară, rămâneau în urmă-ne, ștergându-se din aria vizuală, blocurile fumurii ale orașului, apoi gospodăriile de la periferie și imensitatea câmpiei punea stăpânire pe toate.
Pe bancheta din fața mea stătea un bătrânel, ținând pe genunchi un puști simpatic, cu niște ochi vii, pătrunzători. Ca întotdeauna când călătoream cu trenul, îmi lăsasem gândul ca o vrabie mică, zgribulită, să tremure pe dalele lucioase și umede ale peronului, privind cu melancolie pașii frânți ai ființei dragi. În timp ce eu trebuia să iau de la capăt acea Golgotă a căutării, a analizei, investigației, pentru a descoperi firele nevăzute ale unei misiuni ordonate de șeful meu, care mă încurajase scurt, militărește, ca întotdeauna: „Radule, contez pe tine. La treabă!”.
Mi se învolburau în minte fel de fel de gânduri, fâlfâind ademenitor, porumbei albi și negri, mesageri ai unui timp trecut sau șăgalnice speranțe ale unui viitor incert. Și atunci mi-a revenit în minte, o întâmplare recentă, ca un basm tragic, destin ineluctabil al vieții de polițist – moartea unui coleg, Cristian Mihăilescu. Chiar dacă nu lucram în același departament, îl știam grație succeselor pe care le câștigase, căci cine nu-l cunoștea pe Cristi? Un om de o vitalitate extraordinară, sportiv înnăscut și un pasionat al volanului, un as nedescoperit de șlefuitorii de talente ai pistelor de formula unu. „Senna al nostru”, așa i se spunea printre colegi. Volubil, un om de o bunătate cuceritoare, gata întotdeauna să-ți ofere un sfat, să te sprijine la nevoie. Cristi era și un foarte bun profesionist, un psiholog rasat, ce nu de puține ori știuse să oprească brațul legii, intuind că omul din fața sa nu era vinovat, că un joc al întâmplării, al sorții, îl aruncase în furtuna vieții și căutase întotdeauna prin toată ființa sa să fie în primul rând om și mai apoi polițist.
Din păcate, firul vieții lui se rupsese brusc și nedrept, când încă nu împlinise 35 de ani, lăsând în urmă o soție și un copil fără sprijin.
În zona lui de competență se comisese o crimă. O șatră de țigani nomazi, țigani moderni, ce înlocuiseră căruțele cu coviltir cu caii putere ai mașinilor, se aciuise în groapa mare de la marginea orașului. Focurile și dansurile nu prididiseră toată noaptea, dar Cristi și colegii lui știau că la lumina și înlănțuirea lor se plămădeau acte, uneori violente, gânduri negre de furi, ce pot degenera în conflicte umane, decisive uneori. Așa se și întâmplase. Aproape de marginea orașului trăia într-o existență liniștită, într-un egocentrism vechi de vreo 30 de ani domnișoara Aspasia, o renumită profesoară de istorie, numismat celebru, o femeie ce căutase de o viață să suplinească prin pasiunea pentru istorie prototipul irealizabil al bărbatului idolatrizat și așteptat seară de seară în spatele tarotului sau al întâlnirilor de spiritism. Trăia singură cu pasiunea ei, monezile vechi, scăldate în colbul uitării și al timpului, ce-i umpleau existența, înlocuindu-i astfel îmbrățișarea tandră a bărbatului și râsul zglobiu al copiilor. Trăia fericită în împărăția ei, într-un univers care-i legănase clipele de singurătate, dându-i putere să reziste și să supraviețuiască. Înconjurată de foarte puțini prieteni, domnișoara Aspasia era cea mai fericită ființă din lume în spatele unei inscripții pe o monedă, dovadă neperisabilă a istoriei. Prezența șatrei de țigani nu o neliniștea, ca pe ceilalți vecini din cartier, ba mai mult, zvonul că printre ei se găsește o bătrână tăinuitoare de vederi magice și meșteră în bobi o făcuse să-i caute compania. Și astfel, într-un amurg de mai, inconfundabil, cu orele sale cufundate într-un aer mieros, parfumat, când de pe aripile teilor se scutura pulberea de aur a florilor, și orașul vagabonda ca un poet inspirat, în apartamentul profesoarei și-a făcut apariția țiganca Zenovia, ghicitoarea în stele, necromant vestit, în compania mai tinerei Liora, o țigăncușă cu ochi ca de viezure speriat. Bobii însă nu i-au fost surâzători distinsei profesoare. I se arătaseră întâmplări înfricoșătoare, vorbe negre ca niște vulturi hulpavi, o ceașcă de cafea coborâtă parcă din gurile Tartarului, cu animale înspăimântătoare, simboluri ale unei profeții nefaste. În tot acest timp, Liora își învârtea ochii iscoditori prin cameră și peste colecțiile vechi. După două zile, femeia care-i cumpăra lapte și pâine profesoarei o găsi întinsă pe canapeaua din sufragerie, cu ochii sticloși, fără viață. Cazul i se încredințase lui Cristian Mihăilescu și cu priceperea și tactul său reușise în scurt timp să descopere un fir slab, dar purtând în el o fărâmă de speranță. Zărise într-o duminică în târgul mare din oraș o țigancă cu o frumoasă salbă de monede la gât. O urmărise și când aceasta ajunsese la marginea orașului, acolo unde o altă șatră încă își mai rostuia viața, o arestase. Þiganca țipase ca din gură de șarpe, atrăgând atenția celor din șatră, care se luaseră cu mașinile după Cristi. Dar colegul nostru era neântrecut în urmăriri și scăpă de cei ce se luaseră după el. Þiganca declară că are salba de la o altă șatră ce plecase în direcția județului Argeș. Și după ce Cristi făcuse o serie de investigații de rutină, își dădu seama că bătrâna din fața lui nu era vinovată de crima din strada Orhideelor. Þigăncușa Lioara dispăruse cu cealaltă șatră, pierzându-se pe drumurile Argeșului. Amprentele găsite pe una din ceștile de cafea, nu corespundeau cu ale bătrânei, care refuza să mai mănânce, învârtind de dimineață până seara, acolo, în arestul poliției, bobii, bolborosind cuvinte năpraznice, înfricoșătoare...
Într-una din seri, Cristi fu acostat în holul blocului său de patru țigani, care-i cerură s-o elibereze necondiționat pe bătrână. Le explicase că el nu-și face decât datoria, că monezile făceau parte din colecția profesoarei, care fusese ucisă cu sânge rece și, oricum, dacă nu va mai fi el, altul va prelua cazul. Îi rămăsese în urechi râsul rău prevestitor al unuia dintre ei, ecoul cuvintelor lui grele, perfide, ce i se înfipseseră în suflet ca un șarpe cu solzii de gheață: „S-o lași în pace pe mama! Ea nu e în stare să omore nici o muscă, darmite un om. Liora este de vină! E o vrăjitoare. De-aia am izgonit-o din șatră. Caut-o pe lângă Pitești. Ea i-a luat sufletul profesoarei, nu mama!”.
Superiorii au vrut să-i retragă cazul, dar Cristi nu era omul care să se sperie cu una cu două și tocmai când firele nevăzute erau gata să se înfășoare în ghemul soluției finale, Cristi fusese găsit lângă o pădure, pe autostrada București-Pitești. Mașina avariată indica faptul că cineva îl acostase, obligându-l să iasă de pe carosabil. Fusese înjunghiat pe la spate. Se pare că el se ducea la Pitești, unde un coleg de-al nostru dăduse de urma Liorei.
De ce oare îmi venise în minte tocmai acum această întâmplare tragică?
Pe fereastra vagonului apărură munții în toată splendoarea lor. Băiețelul din fața mea mă privea iscoditor, prefăcându-se că se joacă cu mașinuța de curse ce o ținea în mînă.
- Îți plac mașinile? l-am întrebat, mîngâindu-i părul cârlionțat.
- Da. Dar ție?
Și fără a mă lăsa să-i răspund, continuă cu o vervă ce-l făcea adorabil.
- Mie îmi place să le și conduc. Dar nu-mi dă voie tata! Zice să mai cresc, dar eu știu toate comenzile, am văzut cum le face el. Nu-i așa, tătăiță?
Și își îndreptă ochii spre bătrânul ce-l ținea pe genunchi și care nu scosese tot drumul o vorbă.
- Așa e, puiule! O să ai tot timpul să le conduci când vei fi mare. Oricum, știi de pe acum totul.
Copilul mă privi cu o mândrie nedisimulată, ca și cum ar fi vrut să-mi spună: „Vezi, ți-am spus eu! Ce, credeai că te mint?”
- Și unde mergi tu acum? l-am întrebat.
- La munte, în concediu!
- Cum în concediu? am exclamat eu contrariat.
- Păi, așa se zice, a continuat el, făcând cu ochiul bunicului. Nu mai avem program la grădiniță, acum vine iarna, și am luat concediu.
Și continuă apoi pe nerăsuflate:
- Mama n-a putut veni. Are treabă la servici și nu o lasă șeful. Cu ea ar fi fost mai bine, ea mă lasă să fac tot ce vreau!
Privi spre mine cu subânțeles, parcă, complice, arătând cu capul spre bătrân, ca să-mi dovedească faptul că acesta era cerberul peste care nu prea putea trece.
- Și tata? l-am întrebat eu.
S-a uitat întrebător la bunic, cerând parcă ajutor, apoi fără să-mi răspundă la întrebare a zis:
- Când veneam cu tata la munte, nouă ne plăcea să îngrijim copacii. Știi, câteodată ei se îmbolnăveau și aveau răni adânci și noi îi curățam de țărână...
- De ce? l-am întrebat eu surâzând.
- De țărână! Ce, n-ai mai auzit?
- De rășină, puiule, interveni împăciuitor bunicul. De rășină...
- Așa bunicule, nmereu uit, spuse el vădit rușinat, lipindu-și năsucul de fereastră. Auzi bunicule, și când mă duci la tati, că, de când a fost internat în spital, nu m-ai dus niciodată?
- Þi-am spus, puiule, i se adresă bătrânul moale, cu o lumină stinsă și tristă în ochi, nici mie, nici mamei tale nu ne dă voie doctorul la spitalul unde l-au mutat acum. Lasă, să treacă iarna!
- Dar la primăvară mă duci să-l văd, da? Și cine o să ne facă poze de ziua mea de naștere? Hai, spune-mi, rosti el grav, ca în fața unei nenorociri iminente.
Copilul mă privi ca și cum ar fi vrut să-mi spună: „Acum vezi de ce nu-i și tata cu noi. Asta e, dar nu puteam să-ți spun așa dintr-o dată, bunicul s-ar fi supărat, tata e singurul lui copil". Și se vârâ sub brațele ciolănoase ale bătrânului ce-l primi ca pe o pasăre zgribulită și rătăcită din cuib.
- Hai, puiule, îi spuse el, începând să-l îmbrace. Ne apropiem de Sinaia.
Siluetele munților se iveau cu căciulile lor de zăpadă imaculată și puștiul începu să bată din palme, țopăind într-un picior.
- Ura, avem zăpadă, tătăițule, avem zăpadă! Să vezi ce-o să mă mai dau cu sania Irinei!
M-a privit tandru și nu știu de ce am simțit nevoia să-l iau în brațe. Mi-a citit parcă gândul și după ce l-a privit rugător pe bunic, mi s-a așezat pe genunchi, strângându-și pumnii mici la piept, privind pe geam la splendoarea albă ce ne înconjura. I-am simțit inima mică bătând încet și poate se simțea pentru câteva clipe alături de tatăl său, protejat și iubit, în clipele lor de vraje și afecțiune.
Când trenul a oprit ne-am spus la revedere cu un regret în glas.
- Nici măcar nu știu cum te cheamă, puiule? l-am întrebat, potrivindu-i ciucurii de la căciulița de lână albă.
- Bogdan. Bogdan Mihăilescu. O să mai auzi de mine! Mă fac pilot de formula unu. Senna junior. Și polițist. Ca tata.
Hazard sau ironie a sorții, călătorisem în același compartiment cu fiul lui Cristi Mihăilescu, fără să știu că atunci când mi-a revenit în memorie trista lui poveste, micuțul din fața mea mă privea cu aceiași ochi pătrunzători și vii, ca ai lui, pe care îi mai întâlnisem de multe ori în misiunile mele.