Zorii se anunțau mohorâți. Plouase toată noaptea, iar nimbostrații întunecau, încă, linia orizontului.Somnul era cea mai profundă desfătare cu care se delectau sufletele celor doi îndrăgostiți. Somnul, acest refugiu al celor care doresc să fie fericiți. O plonjare în inima ființei, acolo unde orice furtună s-a stins și domnește calmul desăvârșit. Somnul, calea cea mai simplă spre sine ...
Ceasul anunța ritmic trecerea ireversibilă a secundelor. Cu toate acestea, timpul se furișa pe lângă ei, nelăsând nicio urmă pe chipurile lor. Deși ar mai dori să rămână îmbrățișați, în acea intimitate plină de căldură, trebuie să renunțe la ea din rațiuni de... eficiență economică. Nu pot întârzia la serviciu. Ar fi vrut să trăiască așa, fără nicio constrângere socială, fără niciun gând lumesc, doar pentru ei, doar pentru a răspândi în jur lumină, acea lumină care trece dincolo de învelișul carnal. Lumina sufletului...
La capătul străzii se despărțiră. El o luă pe străduța pavată care ducea spre colegiu, iar ea își continuă drumul până în stația de unde trebuia să ia troleibuzul. Se priviră în ochi doar câteva secunde. Valuri de iubire urcau în neștire de nicăieri și inundau zona pieptului , răspândindu-se și mai sus, învăluind capul într-un glob luminos și fierbinte. Știau că întâlnirea lor nu fusese întâmplătoare, deși trecuseră câteva luni, cât o eternitate, prin momente cumplite, în care niciunul dintre ei nu reușea să înțeleagă ce se întâmplă. Se lupta fiecare cu trecutul, cu gândurile care, ca niște demoni însetați de sânge, încercau să le soarbă și ultimele puteri. Se luptau cu prezentul, neînțelegând deloc ce vrea unul de la celălalt, de ce nu se lasă în pace, să-și vadă fiecare de ale lui.
Au fost luni întunecate, de extremă disperare, mai ales pentru ea, cea care căzuse, fără scăpare, în plasa teribilă a dragostei.El privise lucrurile cu mai multă răceală, cu o luciditate dobândită de-a lungul anilor în urma asimilării unor experiențe succesive. Nu se lăsase condus de înflăcărările de moment. Privise lucrurile mai mult ca pe o joacă, neintuind, nicio clipă, faptul că cineva ar putea fi rănit după acest joc nevinovat. Și câte lacrimi au curs, câte nopți nedormite, câte amenințări, chiar și voalate, câte ironii fine sau brutale, și, toate, pentru ce?
Să fie, oare, aceasta, calea iubirii, cu umbre și lumini, cu salturi în gol și zboruri suprafirești? Să fie, oare, acestea, sufletele celor care nu vor să trăiască doar pe jumătate, asumându-și orice risc, inclusiv riscul disoluției ultime?

Cluj-Napoca, 15 iulie 2008