Terasa părea un coș imens de trandafiri imperiali, respirând tăcută sub calmul înserării, ce se contopea cu șoaptele perechilor de dansatori, ale căror umbre se prelungeau nefiresc în perdeaua limpede a piscinei. O muzică siderală se insinua din difuzoarele montate discret în tufele de ferigi tunse impecabil de mâna unui grădinar priceput. Ioana se simțea în al noulea cer. Atunci când realizase că Matei era pe punctul de a declina invitația la petrecerea aceasta, crezuse că va face iar o criză de nervi. O îngrozea numai gândul unei noi seri petrecută în fața televizorului sau a unei cărți, în timp ce Matei, închis în biroul său, ar fi fantazat pe cerul imens al formulelor lui fizice, pe care Ioana începuse să le urască încă din primele seri ale prieteniei lor. Simțise undeva, în adâncul ființei ei, plămădită din alt aluat decât cel al lui Matei, că aceste formule și cifre o vor înlocui încetul cu încetul în clipele suave ale serii, furându-i iubitul ca o iederă acaparatoare, sufocantă. Intuiția ei feminină îi șoptise că în spatele cuvintelor de dragoste, îmbrățișărilor și săruturilor lui Matei se ascund tot ele, formulele acelea nesuferite, ca niște semne cabalistice, prevestitoare de furtuni și necazuri. Așa încât perspectiva unei ieșiri din monotonia serilor acestea ce-i secau tinerețea și invitația la familia Petrescu, o făcuseră să devină dintr-o dată o altă ființă, să se transforme dintr-o lumânare abia pâlpâind într-o torță puternică, strălucitoare, devenind Ioana cea de altădată, regina balurilor studențești, regina dansului.
Nu de puține ori Matei o comparase cu Otilia lui Călinescu, șaradă încâlcită, spunea el, imposibil de descifrat, care parcă se juca cu destinul lui, cu iubirea lui pătimașă, alimentându-i prin comportarea ei în societate scene de gelozie furibundă. Eu o cunoscusem pe Ioana, se pare, mai bine decât Matei. Era tipul femeii căreia îi place să se joace de-a șoarecele cu pisica cu bărbații. Flirta des, lăsându-i pe aceștia prinși în năvodul ei amăgitor, acaparându-i cu fărâme de vorbe parfumate și cu priviri în care te puteai scălda ca în apele unei lagune albastre, făcându-i sclavii ei pentru totdeauna. Dar numai atât! Suficient pentru ca Matei să-și iasă din matcă, să devină și mai suspicios, bănuitor, morocănos, părându-i-se că e părăsit parcă de cuvintele calde și gesturile tandre de la începutul căsniciei lor. În acea seară, mai mult decât oricând, Ioana se jucase cu sentimentele lui, mai ales că unul dintre invitați, Mihai Becheru, un tânăr cercetător din institutul lor, dar pe care Matei nu-l mai zărise până atunci în cercul lor de apropiați, o invitase de câteva ori la dans, stârnind gelozia, nu numai a lui, ci și a Magdei Bucur, o femeie de o frumusețe clasică, dar recunoscută în institut pentru duritatea ei. Magda venise însoțită de Becheru, care însă, asemenea unui fluture de noapte, părăsise lumina artificială pe care o degaja Magda și se aruncase cu voluptate înspre policandrul orbitor din ochii Ioanei, nerealizând pericolul de a fi mistuit instantaneu. Matei sorbea tăcut din paharul de șampanie și simțea cum sângele i se zbate în colivia strâmtă a tâmplelor, ceva șoptindu-i că din seara aceea o va pierde pe Ioana, în timp ce Magda, ori de câte ori se intersecta cu Ioana, o fulgera cu privirea-i neagră și rea.
Matei o rugase de câteva ori să meargă acasă, pretextând o zi grea mâine la institut, dar ea îi zâmbise ștrengărește cu ochii ei mari, cuprinși parcă de o inocență fermecătoare. Își ștergea transpirația de pe frunte, îndreptându-și cârlionții ce se jucau cu adierea caldă a serii și-l strângea tandru de mână, ceea ce ar fi vrut să însemne: „Matei, dragule, numai un dans, te rog! Mă simt atât de fericită!”. Matei se lăsă în voia destinului și a băuturii, căutând să o înțeleagă, deși nu reușea. Gândurile lui, orgoliul lui bărbătesc, nu reușeau să spargă barierele dure ale geloziei și în sinea sa o condamna. Întotdeauna făcea la fel. Stătea de o parte, cu un pahar în mână, privind-o cum lunecă, lebădă albă, în brațele altor bărbați.