Cum incepe ce iti doresti cu adevarat? Cum incepe un lucru pe care nu ti-l doresti? Ma tot intreb adeseori si nu am o logica sistematica in mintea mea ca sa verific catusi de putin ce mi se intampla. Haotic se naste, turbulent creste, si cel mai probabil sfarseste fara sa constientizez ca s-a produs ceva palpabil. Visez, ca toata lumea, la ceva iesit din comun, nu ceva exploziv, ceva linistit si special; ma abtin sa nu fac o comparatie care mi se naste acum pe buze caci sunt prea emotionata sa mai fac ceva in momentele in care simt ca viteza n-are de-a face cu directia. Mi-as indrepta privirea spre ceva maret si apropiat mie, asta imi doresc. Aievea. Tremur cand ma simt asa departe de acea apropiere pe care o resimt ca o nevoie emotionala. Asa cum unii au nevoie de tigari sau adrenalina pe motocileta, asa vad eu ca m-as simti cu adevarat lina, fluida, echilibrata. E ca o absorbtie de energie pe care simti ca ti-o transmite el cu un flux continuu, regulat, fara conditionari; la prima vedere ai zice ca te adoarme, dar de fapt, pe mine ma scoate din tot ce am eu mai rau si ma inunda cu vraja amortita. Acele gesturi care te apropie sunt tocmai sentimente confirmate, iar daca ti se pare ca nu ai putea sa te apropii atat de tare cineva, ai sa vezi singur ca o sa stii ce ai de facut, chiar daca iti doresti sau nu. Dorinta e pe plan secund de fiecare data. Ai sa inspiri, o sa inchizi ochii, o sa iti simti pleoapele cum se rascolesc de iubire si o sa simti ca ce ai visat e chiar deasupra ta, te vegheaza. Oare vei simti asa cum imi doresc eu sa fie? Oricum ar fi, o sa iti doresti, dar inainte de asta te vei gandi ca n-are rost sa ii spui gandului unde sa zboare pentru ca isi va alege singur destinatia. Si vei fi proptit de zidul cel mai suav de care nu ai sperat ca te vei lega sau ca ii vei pronunta sentimentele asa cum el singur si le clipeste atunci cand e singur si se gandeste la acel unghi special din care n-ar vrea sa iasa niciodata. Cuvintele sunt doar forme pentru ce spun eu si unde fac referire. Ajung intr-un punct in care ma las fiindca simt cum mi se scurg picioarele din cauza vibratiile de care sufar. Si am intuit ca asa cum sunt, trebuie sa zambesc. Am gresit de multe ori, nevazand ca am parte de indicii false.

M-am saturat si totodata m-am obisnuit cu genul asta de clinchet din sufletul meu. E o convietuire care in sinea mea e pasnica, dar spre exterior se manifeste tulburat, bulversant. Si daca in obraji mi se va instala o paloare dupa ce iti rostesc numele, fii sigur ca o sa intelegi si o sa descifrezi ce zic prin sunetele mele adanci. N-are rost sa te intreb cum se termina...