OROLOGIUL de la Animus Honesta batea orele sapte.
Flavian se trezi cu un soi de agitatie nervoasa. Dupa bataile ceasului isi dadu seama ca nu dormise mai mult de trei ore; se simtea epuizat atat fizic, cat si psihic si daca si-ar fi permis, ar fi ramas in pat pentru tot restul zilei, insa nu era dupa vrerea lui.
Se ridica din asternut, isi turna apa in lighean si-si spala fata indelung, cautand sa se dezmeticeasca. Senzatia pe care o avea acum i se parea ca se aseamana foarte tare cu aceea de mahmureala dupa o noapte intreaga dedicata lui Bachus. Ma rog, cam asa credea tanarul ca trebuie sa se simta un om beat, caci el insusi avea o varsta prea frageda pentru a incerca aceasta stare pe pielea lui ( si nici n-avea de gand s-o incerce la o alta varsta).
De multe ori, suferinta iti poate da o stare apropiata de cea a betiei sau chiar a nebuniei, iar Flavian Donjon avea toate motivele sa fie intr-o asemenea stare jalnica; isi pierduse parintii cu doar doua saptamani in urma, decesul lor era inca invaluit in mister, avea o sora de intretinut si nici o ruda sa le poarte de grija. La drept vorbind, sora nu era deloc o povara, mai mult o alinare, simpla ei existenta ii dadea lui Flavian puterea pentru a continua.
Tanarul intinse bratele peste masuta de scris si deschise larg fereastrele ce dadeau spre gradina. Aerul proaspat al diminetii ii mangaie fata, iar parfumul dulce al tradafirilor il inviora pe data.
Pe cand isi aranja lavaliera in fata unei oglinzi cu rame aurite, usa dormitorului se deschise incetisor, iar in crapatura acesteia aparu un chip oaches de femeie batrana.
- Poti sa intri, mama-Kati! o pofti baiatul zambind.
Era doica lui, o femeie inalta si slaba intr-o rochie de catifea cenusie, lunga pana in podele.
- Te-ai si trezit, copile? intreba ea cu blandete. Venisem sa-ti aduc niste stergare curate. Credeam ca mai dormi dupa noaptea trecuta...
Deschise un dulapior si aseza inauntru un teanc de prosoape impaturite cu grija.
- Of, tare mie teama ca durerea asta te va pune la pat. Surioara ta e din ce in ce mai rau, nu trece noapte in care sa nu vizese urat, biata de ea. Aseara am iesit repede in hol, cand am auzit-o tipand, dar picioarele mele batrane si-au pierdut sprinteneala de alta data…
- Nu-i nimic, doica, am mers eu si am linistit-o.
- Poate ca ar trebui sa cautam la vreo vrajitoare ceva leacuri pentru frica, sugera doica cu jumatate de gura.
Parintii Donjon obisnuiau s-o certe cand doica le vorbea despre folosirea unor medicamente neconventionale, de aceea, cum nu se putea abtine sa dea sfaturi “nepotrivite”, prefera sa le strecoare in conversatie, fie chiar si pe soptite, pentru a-si sti constiinta impacata - ea le-a spus ce trebuia facut, vina e a lor ca lor ca n-au ascultat-o.
- Nu, mama-Kati, iti spun eu ca dragostea adevarata e cel mai bun medicament.
- Vai, cum le stii tu, ca un om mare!… il ironiza doica.
- Fiecare varsta cu intelepciunea ei, rase Flavian.
- A, uite ca ma luam cu altele si uitam!
- Ce e, mama-Kati? intreba tanarul, asezandu-se in fata mesei.
Lua un caiet din vraful din stanga sa si incepu sa-l rasfoiasca plictisit.
- Copile, ai primit o vizita aseara; ma trezisem din somn, auzind nu stiu ce zgomot prin curte si dam sa ma culc la loc, cand aud bataie in poarta.
- Cine era, alte condoleante intarziate?
- Nu, era chiar asociatul tatalui tau, domnul Casian.
- Cel care se dadea drept bunul prieten al tatei si cand colo, nici n-a catadicsit sa vina la inmormantare. Si nu findca vestea mortii lui l-ar fi indurerat peste cuvinte!… In ziua cu pricina, domnul a iesit la un picnic, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Nici macar nu i-a fost rusine ca-l vede un oras intreg…
- Lasa-l, Flavian, daca-l judeci, nu esti cu nimic mai bun decat el. Dumnezeu le vede pe toate!
- Ce voia “degustatorul de dulceturi”?
- Era foarte nervos. Mi-a cerut sa te trezesc la acea ora tarzie caci vrea sa vorbeasca neaparat cu tine. Auzi si tu, la unu noaptea! ( Flavian zambi fara sa vrea, gandindu-se la naivitatea doicii. ) L-am refuzat politicos si l-am rugat sa revina in zori, dar n-a vrut sa m-asculte. O tinea una si buna ca tocmai tocmai vorbise cu avocatul sau si trebuie sa se socoteasca cu tine in acel moment. M-am enervat si eu si l-am poftit sa ne respecte doliul. In cele din urma a plecat. Zau, ma mir ca n-ai auzit scandalul, ca domnul tipa, nu asa…
- N-am auzit nimic, mama-Kati. Sa stii ca imi pare rau ca a trebuit sa te certi cu omul acela. O sa vorbesc cu dansul sa nu se poarte de parca am fi casa fara stapan. Sunt eu tanar, dar sunt singurul stapan ce va fi aici de acum inainte…
- Ai aflat ceva de domnul d` Arvaux, cand se intoarce in Aeternum?
- Mi se pare ca azi, zise el dupa o clipa de gandire. Bine ca mi-ai spus, am sa trec pe la el, pe acasa dupa cursuri.
- Te rog sa-l astepti pe dansul, sa nu te aventurezi singur in discutia cu domnul Casian; nu mi-o lua in nume de rau, dar mi-e teama ca acesta ar putea profita de tineretea si de lipsa ta de experienta in afaceri si cine stie ce mai patim…
- Stiu, mama-Kati, dar nici eu nu sunt de colea, nu m-am nascut ieri, sa stii! Poate ca sunt intr-adevar inca prea mic pentru a conduce aceasta familie de unul singur, dar nici nu pretind sa fac asa ceva. Nu sunt un copil, mama Kati; alti tineri la varsta mea conduc imperii, zise el mai in gluma, mai in serios.
- Cu domnul d` Arvaux drept sfetnic, nu ma indoiesc ca ai face-o si tu… zambi doica.
- Cred ca e vorba de datorii. Trebuie sa discut cu avocatul…
- Bine, dragul meu. Te las sa-ti repeti lectiile. Pe urma s-a trezesti pe surioara ta, bine?
- Sigur, mama-Kati, doar n-o uit tocmai asta! zambi Flavian.
Doica il saruta pe crestet, apoi il lasa sa invete in liniste.
Pe atunci Flavian avea aproape cinsprezece ani, insa evenimentele din ultimul timp parusera sa-l fi maturizat din multe puncte de vedere.
Parintii Donjon, firi pasionale si ambitioase, isi unisera destinele pentru a atinge un scop comun: urcarea scarii sociale. Crezul tatalui Donjon era urmatorul: “ Fa bani pe orice cai si cat mai multi posibil!”.
Partea de avere mostenita a fost destul de modesta, insa pentru omul strangator nimic nu e putin. Din acesti primi bani Donjon si-a cumparat o casa in Aeternum, oras ce punea intre el si restul familiei sale, o distanta considerabila. Asta si voia Donjon, sa ia totul de la zero, sa traiasca pe cont propriu.
Anii tineretii s-au scurs lent si dureros caci neputand avea nimic de-a gata, a trebuit sa munceasca din greu pentru fiece banut, fapt ce l-a trasformat curand intr-un Scrooge. Se considera norocos ca-i putea face fata ispitei de a nu merge la vreo petrecere, undeva, caci altfel ar fi trebuit sa scoata din buzunar cativa banuti si era tocmai ceea ce nu voia sa faca. “Cheltuieli cat mai rare si cat mai mici, nici un ban de aruncat pe nimicuri”, era noua lui deviza. Asa ca prefera sa stea acasa, citind sau visand cu ochii deschisi la toate cate avea sa le aiba intr-o buna zi.
De la mici comisoane pentru banca “ Galbeni – Anghelon ”, a ajuns in scurt timp sa-si deschida propria afacere, o spiterie, desi habar n-avea de medicina. Fiind unica din oras, la acea vreme, nu peste mult timp, Donjon a devenit unul dintre cei mai bogati si respectati oameni din Aeternum.
Zestrea sotiei sale l-a ajutat pe Donjon in acest proiect. Orfana de la o varsta frageda, avea sa-si lase copii orfani, la randul ei. Mama Donjon a trecut de la o ruda la alta, neapucand sa indrageasca pe nimeni si nimic.
Ba nu, era ceva, banul.
Considera ca banii stransi cu sudoarea fruntii nu trebuie lasati copiilor, doar findca acestia ar fi mostenitori de drept, ci doar daca dovedesc ca stiu sa pretuiasca fiece gologan, deci nu-ti vor irosi agoniseala pe anii tineretii. Din acest motiv, nu-si dorea copii, animozitatea ei ei concretizandu-se mai tarziu prin antipatia fata de Gina si Flavian. Donjon i-a dorit si i-a iubit pentru amandoi. De aceea, umbla vorba ca atunci cand l-a pierdut pe el, ea n-a mai avut pentru ce trai.
Funeralile parintilor Donjon se consumasera intr-o banala zi ploioasa, intre plansul zgomotos si sfasietor al Ginei si indicatiile lui Flavain catre slugi si gropari. Caci parintii ce si-au pierdut credinta, n-au fost ingropati in pamant sfant , ci in gradina din spatele casei, fara preot si fara fastul obisnuit.
Flavian s-a tinut tare pentru Gina si pentru doica. Cele doua-trei lacrimi ce i se urcara in ochii, se uscara cu repeziciune pe obrajii arsi de febra si chiar mai livizi decat ai parintilor sai. Atunci, cu toata furia din suflet, multumise cerului si poate pentru prima data in viata lui.
Primul gand al lui Flavian, cand reusi sa se mai adune dupa cele intamplate, fu acela de a-si anunta matusa, care le era in acelasi timp si tutore.
La o zi dupa inmormantare, o trasura poposi in fata conacului. Cei doi frati s-au bucurat nespus sa vada ca n-au fost parasiti, insa din trasura nu cobori matusa, ci un barbat, si acela strain.
Epistola adusa de avocatul matusii Carmina si in care li se explica cu lux de amanunte motivele pentru care aceasta trebuise sa amane vizita, nu avu darul de a-i linisti pe orfani. Omul pleca asa cum venise.
Dupa astea, se instala tacerea peste toate.
Terminand de citit, Flavian se ridica de pe scaun si iesi in hol. In capatul coridorului se opri si deschise ultima usa de pe partea stanga.
De cum intra in camera, ochii ii cazura pe patul imens cu coloane torsate din calda marmura cafenie. In asternuturile de satin dormea ingerul, ale carui bucle mari si rosii acopereau in intregime pernele moi de catifea.
Flavian inchise usa dormitorului si se aproprie de pat, unde statu un timp contemplandu-si sora. Gina, fiinta aceasta dragalasa, motivatia pentru care el mai era inca in viata, scumpa copila din fata lui era centrul procuparilor sale. Era tot ce-i ramasese si stia ca va fi pe veci a lui, nu-l va parasi cum au facut-o parintii, el n-avea sa permita asta…
Se apleca asupra copilei si ii saruta usor fruntea. Gina se trezi sub atingerea lui; un moment il studie cu atentie de parca nu l-ar fi recunoscut, apoi ii zambi cu blandete.
- Mi-am facut griji pentru tine, spuse ea. Sper ca n-ai patit nimic…
- O taietura la brat, dar nu e mare scofala, zambi el. Ia spune-mi, tu cum te mai simti? Mama Kati era sa faca o criza de apoplexie din pricina ta, zise el mai in gluma, mai in serios.
Gina chicoti ca un copil rasfatat ce se gasea.
- N-am vrut s-o sperii, se scuza ea cu gingasie.
- Stiu, Dea¹. De ce nu vorbesti cu mine, de ce nu vrei sa-mi spui ce ti se intampla?
- Nu va mai faceti atatea griji, ma simt bine, minti ea.
Simtea nevoia de liniste, ca si fratele ei, voia sa uite in speranta ca astfel totul avea sa reintre in normal. Se ridica din pat, asezandu-se in fata masutei de toaleta.
- Si totusi, parca n-ar fi atat de rau daca am apela la doctorul Koncister, ti-ar putea da niste calmante, ca sa dormi linistita.
- De ce, fratioare, iti par vreo sclifosita ce lesina la tot pasul si are migrene cumplite, cand ti-e lumea mai draga? zise ea ducandu-si mana la frunte cu un gest teatral.
- Nebuna ce esti… rase Flavian, privind-o in reflectia oglinzii. Bine, poate ca n-ai nevoie de un doctor, dar n-ar strica daca mi-ai povesti, nu crezi?
- Dar n-am nimic de povestit, visez urat si atata tot; imi va trece, stai linistit.
- Gina, nu te indeparta de mine, ii spuse el cu blandete. Trebuie sa vorbesti cu cineva. Si eu si mama-Kati nu vrem decat sa te ajutam, iar tu ne respingi.Vorbesti-mi, spune-mi ce ai suflet, spune-mi ce simti…
- N-are nici un rost… murmura Gina si lua o perie cu care incepu sa-si pieptene parul.
- Ba sigur ca are, zise el cu energie in glas, trebuie sa intelegi ca suntem alaturi de tine, ca nu treci singura prin aceasta suferinta!
- Adevarul e ca nu pot sa uit aceea noapte… murmura Gina. Desi ma straduiesc sa-mi scot din minte cele petrecute, nu fac decat sa sufar si mai tare. Durerea asta e mai puternica decat mine… Propria-mi camera mi se pare atat de straina si rece, iar casa mult prea mare si prea goala. Si mi-e groaza, groaza cand ma gandesc ca n-am sa-l mai vad niciodata pe tata la cina, iar ea nu se va mai intoarce din vizitele ei zilnice si prelungite…
Gina nu se referea niciodata la doamna Donjon cu apelativul de “mama”. Femeia observase raceala fiicei sale fata de ea, dar n-o luase in serios.
Flavian ii lua peria din mana.
- Eu imi imaginez ca au plecat deja in acea calatorie despre care vorbeau cateodata, zise el netezindu-i pletele-i roscate, o calatorie in care sa fie doar ei doi, fara copii, fara complicatii. Mama si-o dorea cel mai mult. Pana la urma au plecat si in aceleasi conditii, dar intr-o calatorie de cu totul alt gen…
- Fara complicatii? zambi Gina cu rautate, intorcandu-se spre fratele ei. N-as crede… Nu cred ca poti sa te sinucizi si apoi sa ai o existenta de huzur pe lumea cealalta. Crezi ca zvonul asta care tot circula prin oras e adevarat?… intreba ea dupa o pauza.
- Ca s-au sinucis din pricina falimentului?… Nu vreau sa cred asta, dar dupa cum il cunosc pe tata, e foarte posibil…
- Si daca e adevarat, ce vom face?…
- Vom supravietui, zise Flavian dupa un moment de gandire. Intr-un fel ai dreptate, n-are nici un rost sa mai discutam despre ce s-a intamplat, trebuie sa ne continuam viata asa cum putem.
- Ai discutat cu domnul Desalonta? spuse Gina, amintindu-si. Trebuie sa mergi sa te scuzi pentru saptamana cand ai absentat de la curs. Sincera sa fiu, am crezut ca va avea o reactie dupa cele intamplate, dar la inmormantare nici n-a vorbit cu noi, a plecat repede, de parca i-ar fi fost teama de ceva.
- In ultimile zile a fost plecat din oras. Sperasem sa se intoarca mai repede… Viata continua, Gina, nu se opreste pentru noi. De altfel, daca domnul Desalonta a fost binevoitor nu inseamna ca are vreo obligatie sa se intereseze de soarta noastra. In fond, noi nu avem nevoie de ajutorul nimanui, avem mostenirea, avem casa aceasta, ar trebui sa ne fie suficient.
- Si-l mai avem pe domnul avocat, adauga Gina zambind. Iar cand va veni matusa Carmina va fi si mai bine.
Flavian facu o grimasa.
- De doua saptamani ne chinuim singuri sa ramanem la suprafata, desi suntem doar niste copii. Situatia noastra nu e un lucru de amanat. Matusa ne-a parasit, Gina…
- Nu poti fi sigur. Insa trebuie sa-ti dau dreptate intr-o privinta: nu avem nevoie de mila nimanui, ne vom descurca singuri. Viata nu se opreste, deci n-o vom face nici noi.
Disparitia parintilor ii facuse pe orfani inseparabili. Amandoi erau firi independente si ambitioase, deci era o certitudine ca impreuna ar fi reusit orice si-ar fi propus.
Cursurile se tineau acasa cu un profesor batran si ursuz pe nume Stanescu. De obicei atat de atent la ore, in acea dimineata, Flavian il scoase din rabdari pe dascal cu inadvertenta lui.
Dupa pranz, tanarul ceru sa-i fie inseuat calul si iesi in oras. Destinatia era cea obisnuita, locul unde se tineau lectiile de pictura.
Ludovic Desalonta, pictor deferent in epoca, isi infiintase o scoala de arte chiar in propria lui casa. Flavian frecventa acest loc de peste doi ani; avea un oarecare talent in ale picturii, insa maestrul nu-i prea intrevedea o cariera in acest domeniu. Mai mult, Desalonta o credea o pasiune de moment , un moft al adolescentei, dar pentru a nu-i rani sentimentele, se hotarase sa-l lase pe tanar pana ce acesta avea sa inteleaga singur zadarnicia continuarii studiului.
Prin usa deschisa a salonului, Flavian zari un grup de vreo douazeci de tineri ce discutau intre ei, parte in picioare, parte sezand pe canapele. Erau elevi ca si el, numai ca fata de Flavian, ce platea doar o taxa, acestia locuiau la conac ca la un pension.
Flavian ii saluta din prag, tinerii ii raspunsera, apoi se intoarsera la discutiile lor. Totusi, aparitia lui facu senzatie; desi nu-i auzea prea bine, Flavian se convinse ca vorbeau despre parintii lui, iar faptul in sine il umplu de indignare. Insa n-avu timp sa se manifeste, caci tocmai in acel moment aparu Desalonta, care ii pofti pe tineri in atelier.
- Tu mai ramai putin, dragul meu, ii spuse lui Flavian.
Acesta incuviinta si intrand in salon, se retrase in adancitura unei ferestre. Ramasi singuri, maestrul inchise usiile pentru a nu fii deranjati.
- Domnule, ma bucur nespus sa va revad, zise tanarul intinzandu-i mana profesorului. Sper din tot sufletul ca aceasta calatorie a fost pe placul domniei voastre.
- Iti multumesc, tinere Donjon, raspunse omul cu o mica indolala. E adevarat, nu ne-am vazut de ceva timp; mai intai ai lipsit tu, apoi eu… Hai, copile, cred ca ne cunoastem de prea multa vreme pentru a fi de ajuns o simpla strangere de mana!…
Si in loc de a primi mana intinsa il imbratisa asemeni unui tata ce-si imbarbateaza copilul aflat in suferinta. Flavian paru usor stingherit, nu prea era obisnuit cu gesturile afective.
- Mda… murmura Desalonta, oftand. Ia loc, copile, avem de discutat.
- Da, domnule, incuviinta tanarul asezandu-se pe o canapea. Daca-mi permiteti, as dori sa ma scuz pentru absenta mea. Taxa saptamanala a fost platita, lucru pe care vi-l poate confirma si secretarul domniei voastre.
- Stiu, Flavian, tocmai despre asta voiam sa-ti vorbesc.
Tanarul se incrunta de parca ar fi presimtit ceva neplacut.
- Uite ce e, dragul meu, m-am gandit sa te scutesc de taxa. Sper ca n-ai nimic impotriva.
- Sa ma scutiti de taxa?! repeta el mirat. De ce ?
Maestrul zambi clatind din cap.
- Findca asa am hotarat eu, insa se pare ca am uitat un obstacol important.
- Faptul ca sunt o fire orgolioasa nu e un defect, domnule Desalonta, din contra eu il privesc ca pe un dar. Orgoliul de a nu accepta totul pe tava te poate tine sa nu intri in belele; asta o stiu de la tata, iar parintele meu a fost un om calculat, ma rog, mai putin inainte de a-si zbura creierii…
- Nimeni nu neaga calitatiile parintelui dumitale, tinere Donjon, raspunse omul cu o usoara grimasa, insa vanitatea e un pacat, in primul rand, iar in cazul de fata, nu face decat sa stice. Deci nu te simti jignit, am considerat doar ca banii acestia vor fi folosi mai cu sarg in alta parte, atata tot. Ce spui?
- Spun ca accept, desi nu inteleg motivul domniei voastre, iar daca o fac, e doar din respect, ci nu din vreo nevoie financiara.
- Bine, copile, cu vrei tu…
- Mai aveti ceva sa-mi spuneti? intreba tanarul pe un ton intim.
- Diligenta a avut o zi intarziere, spuse omul cu parere de rau.
- Ne-ati lipsit azi noapte. N-a mers dupa cum planuisem, dar se putea si mai rau. Cristalis intocmeste raportul si o sa vi-l prezinte diseara.
- Rufio si Lotus?
- De Rufio nu stim nimic, a disparut. Cat despre Lotus, fugise, dar l-am recuperat.
- Deci… e aici?! intreba Desalonta cu emotie.
Flavian incuviinta, zambind.
- Bine, baiete, te poti intoarce la colegii tai.
Tanarul il saluta pe profesor, apoi iesi.



* IUNIE 2002 – NOIEMBRIE 2003 *