poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3316 .



Crimă și pace bună
proză [ ]
capitolul al XXXI - lea
Colecţia: basarabia nu minte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marius Marian Solea ]

2008-07-17  |     | 



31

Auzea și citea despre Transnistria tot felul de lucruri, greu de imaginat, și mai greu de înțeles. Curiozitatea și interesul se pier-duseră ca o undă de apă tulbure, apărută dintr-o parte, într-un vad pe cât de adânc, pe atât de limpede… Acum, în acest registru, nu îl mai interesa nimic, urma să vadă totul. Vederea lui era un dumnezeu născut de curând, care își aștepta credincioșii, într-un loc unde altcineva, poate un alt Dumnezeu, fixase întâlnirea.
Iminența plecării îl încuraja, nu ca altădată, cu câteva săptămâni în urmă, când obișnuitele monotonii zilnice îl cenzurau. Acolo, într-un loc ferit, impropriu banalului, trebuia să garanteze cu viața investiția probabilă într-o altă viață. La limita distincției, aveau să fie înțelesurile și alte dobândiri...
Simțea o bucurie, de parcă trebuia să plece după o comoară, numai a lui, de neîmpărțit. Devenise vesel, liniștit, împăcat cu neobișnuitul, cu mirarea și cu iminența. Nu îi rămânea decât să fie sigur pe vorbele pe care avea să și le spună lui însuși, sigur pe ridicarea ochilor de la pământ spre țintă. Privirea lui nu putea să fie decât un năvod luminos, aruncat într-o mare bogată, suferind în ondulările ei de atâta pește.


Un alt început de săptămână se instaura simplu, era ultimul început de săptămână pe care îl va vedea aplecându-și umerii vineți peste blocurile orașului Târgu-Jiu.
Știa că nu va mai putea să ezite, sufletul îi zidise pașii care ar fi fost posibil să îngenuncheze. Iar ezitările ar trebui să aibă sens numai când sunt datorate unui stimul și unui obiectiv obișnuit, chiar firesc, propriu condițiilor din context, și nu când împrejurarea este excepțională. Atunci, ezitarea nu mai are nici o rațiune.
Nu mai erau nici rezerve de timp, trebuia să își anunțe degrabă părinții. Plecarea elevilor basarabeni fusese fixată și ca loc, și ca oră. Aflase toate detaliile de la secretariatul liceului. Era deja miercuri, mai avea numai două, trei zile...
Se gândise că ar fi bine ca bagajul, pe care urma să îl ia cu el, să nu fie mai mult decât o geantă de umăr, dusă din timp, cel puțin cu o zi înainte, în gară. De acolo trebuia să plece cu ea, în nici un caz, de acasă. Era necesar să plece din apartament ca și cum ar fi plecat prin oraș, la cumpărături sau pentru oricare alt motiv. Evita astfel confruntarea, evidența părăsirii părinților… Se ocolea, cel puțin asta era senzația, o despărțire încărcată inclusiv de ridicol și, de parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai era și destul de tensionată. Într-adevăr, știa ce avea de făcut.


Marin Petreanu a plecat la Alimpești direct de la școală, cu autobuzul de 11.00, chiulind de la ora de istorie hazlie, ținută de Grigore Mischie, și de la una de sport. În ziua de miercuri nu avea un orar foarte încărcat, așa că a putut să prindă rata, autobuzul, înspre Alimpești, distanța dintre Școala Normală și autogară fiind de numai câteva sute de metri.


La țară, le convinsese repede pe cele două femei de faptul că nu există nici o posibilitate de a se răzgândi. După această discuție, fiind acceptată realitatea propusă de el, nu fuseseră prea multe vorbe, cu excepția unor sfaturi, care îl înduioșaseră întrucâtva: „cum să facă și cum să dreagă, cum și ce să vorbească pe acolo” cu oamenii pe care îi va întâlni în locurile în care se va duce, chiar și cum să se poarte în lagări, dacă va cădea prizoner… Să nu omoare copii și muieri ori „lume nevinovată”! Nici să se lase omorât ca un câne pe șușea!

Dimineața, la plecare, străbunica lui îl strigase să vină până la ea, în casa a de jos și îi spusese așa:
 Măriuț, nu te lași, mumă, nu te lași! Te încăpățânezi să te duci la răzbel…
 Mă duc, mă, mă duc…
 Io n-am durmit toată noaptea de griji, numa’ gânduri negre avusăi… Un’e te duci tu acu’?! Ce să cauț’ tu acolo?
 Lasă, Bătrână, că nu se întâmplă nimic. La toamnă sunt îndărăt acasă. Mă întorc cam la vremea culesului. Poate că vin și cu vreo armă, două... Ori poate cu mai multe și decât a venit al bătrân.
 Vez’ de treabă, mumă, arme de foc ne trebe nouă?! N-a-vem ce lucra noi cu iele, acu’. La ce să le folosâm?
 Mă, Bătrână, vez’, mă, că măi și glumesc!


Măria, închinându-se pe bătătură, venind lângă el dinspre poartă, abia văzându-se din întuneric:
 Doamne, mâncaț’-aș curu’ tău! Ce dăduși Tu peste noi?! Măi, mumă, copilule, ascultă icea cum spun io! Nu te duce de la casa ta! Lasă tu cacaioavele! Vezâ-ț’ de-ale tele! Lucrurile importante nu sunt de oamenii ăi mici. Când să bagă ăi mici în ele, să pierd! Oricum s-ar desfășura treburile, ei tot în pagubă rămân... Și, la evenemente mari, să bagă numa’ proștii. Ai deștepț’, ori le fac, ori stau și să uită să vadă cum decurge lucrarea... Numă’ ai proști dau fuga să se bage ei. Proștii aud că într-un loc anume să întâmplă ceva și că acolo se duc ai deștepți și hop și ei, să nu rămână de căruță! Să se socotească și ei deștepți. Nu cumva să rămână mai prejos! Cu legionarii nu tot așa a fost? Prin comuna asta, toț’ proștii să-mbracară în cămașa a verde! Că auzâsără ei că în conducere, la București, sunt numa’ de-ai cuminț’ la cap. Mi-a spus mie Tătăică al nost’. Apăi, cu comuniștii, nu fu și cu ăștia la fel? Toți amărâții să dusără la ei, să fie deștepți, s-apuce și ei ceva, dacă tot se schimbă rânduiala... Iar cân’ veni revoluțâia, de dădură de pământ cu Ceaușescu, doară știi și tu... Nu-ț’ aduci aminte cum alergau dezmințații pă șușea în deal și-n vale? Proștii, bă, să știi și tu, să bagă peste tot! Peste tot cotrobăie după evenemente. Și ce să faci tu acolo?! Păi, tu, nu vez’? Bă, să vii acas’ la toamnă, să nu ne lași pustii pământului!…
 O să vin, mă, o să vin…
 Să nu cumva să faci nelegiuiri, că nu măi umblă Dumnezău cu tine pă drum! Să vii la casa ta! Auz’ tu?! Să nu ne lași cu sufletele fripte, cu viața pârloagă!
 La revedere și rămâneți cu bine! Nici să nu vă gândiți că nu am să vin… Știu sigur că nu o să pățesc nimic...
 La revedere, mă, băiatule, la revedere, mergi cu Dumnezău, că io nu înțăleg niam ce e cu întâmplarea asta, cine te-o pune pă tine să-ț’ ispitești viața…
 La revedere...
 Vez’ să vii cumva erou, cu mânile puse pă piept! Că măi face dracu’ ceva cu tine erou... Cu tine erou, ne rămân cocenii pă câmp! Doamne iartă-mă, că mă căpiai de cap cu prostu’ ăsta!


Marin a închis în urma lui poarta. O dată cu scârțâitul ei umed, poate că datorită umezelii de la roua care căzuse, a auzit un plâns ușor, venit din tinda casei mici, locul de unde îi vorbise a bătrână, străbunica lui oarbă. Dar nu mai avea nici un sens să îi strige și ei vreo vorbă de încurajare, de rămas bun. A strecurat mâna dreaptă și a pus cioaca în poartă, să nu o deschidă câinii și să se ia după el, până în vale, la teren, locul de unde pleca autobuzul. Așa aveau ei obiceiul, să îi ducă dimineața la rată, pe el și pe taică-său, Victor. Numai că Rex și cu Vidra erau deja în dreptul grădinii, dincolo de dud, cam pe unde fusese răzorul de sfeclă, așteptând bucuroși să îi ajungă stăpânul din urmă, hârjonindu-se, dornici de un drum de noapte, cea mai mare bucurie existențială a unui câine de țară, după primirea mâncării și atenția pe care i-o arată stăpânul.
Altădată, îi mai alungase cu pietre, să plece acasă, să nu mai vină degeaba în vale. Mai ales iarna, când gerul micea inima pietrelor, pe drum. Toți câinii lor duceau cu ei acest obicei, început de un altul, tot Rex, pe care Petreanu îl iubise cel mai mult dintre toți, în perioada dintre nouă și doisprezece ani ai lui, și pe care îl omorâse Gheorghe Albeanu, călcându-l cu duba. Ce le mai blestemase neamul atunci, în marginea zăvoiului, din locul în care fusese Rex îngropat! Blestemase tot, aruncând moșmoane și cenușă pe părău, așa cum știa de la Mărița lu’ Cruceru, de la Aurica lu’ Mitoi ori de pe la clăci. Câinele acela alerga în urma autobuzului până dincolo de dispensarul comunei. Își dădea sufletul, alergând în spatele autobuzului. Nu aveai ce să-i faci, așa era el. Și ce se mai bucura atunci când îl vedea venind acasă. Îl simțea de la sute de metri, ieșindu-i înainte, în dreptul Nanei lu’ Ghiță, ori și mai în vale.


De fiecare dată, drumul pe Corșor în jos era o vânătoare de gânduri.
Plecând din sat, simțea pierderea, îndepărtarea. Sufletul său era greu ca un bătrân care cade ostenit la umbra din marginea locului pe care îl muncește din greu. Respirația nu putea să își facă nici măcar cursa întreagă, atât era de emoționat. Își îneca plânsul în suflări repezi și scurte. Cu toate că ar fi putut să plângă, nu l-ar fi văzut nimeni. Tot drumul până la autobuz ar fi putut să plângă...
Toată starea asta îl făcea să se gândească mereu la timpul următor, la ce aduce el pentru a putea să compenseze spațiul dezlocuit. Era o vânătoare de rosturi, o hăituire a unui animal nevăzut dar simțit aproape, cu respirație și foșnet. O teamă și o altă respirație, lângă el, ca o prezență. I se făcuse teamă. Se gândea la cât ar fi putut să sufere cei șase, șapte oameni pe care îi știa aproape, la absurdul suferinței lor. Gândea despre sine că trebuie să aibă un suflet urât, că este un om rău, dacă poate face asta, împotriva lor și a tuturor argumentelor fiecăruia dintre ei, că egoismul lui este cu mult mai mare decât dragostea lor... Dacă nu vor putea să îndure această pedeapsă de care el nu se simțea în adânc foarte rușinat?


În sinea lui, tot neobișnuitul situației era consfințit ca fiind firesc. Această convertire brutală putea să fie semnul unei mari micimi sufletești! De ce era el pentru sine însuși mai important decât toți, chiar și decât suferința lor, devenită, între timp, vizibilă? Cu siguranță că era un om rău! Doar o astfel de structură poate suporta consecvența asta distrugătoare pentru cei pe care îi iubești și care, datorită dragostei lor, se consideră, fără să fie, responsabili pentru tot ceea ce ți se poate întâmpla. Atunci, ei există mai puțin pentru sine și mai mult pentru cel pe care îl iubesc. Marin era singura lor proiecție... Singurul argument al existenței și eforturilor unor oameni de a trăi, singura lor scăpare în timp. Întreg rostul lor... De la Pătru încoace, făcuseră numai câte un copil. Pătru cu Dumitra o făcuseră pe Măria, Măria îl născuse pe Victor, iar acesta și cu Mariana îl aveau doar pe el. Oare de ce hotărâse el această plecare absurdă? Să fi fost ceva, o chemare căreia nu i se putea opune? Simțea câtuși de puțin acest lucru... – Prostii! Așa ceva nu există! Este numai răutatea lui de a-și demonstra ceva, trecând peste orice, călcând și îngropând în absurd toate inimile lor... Dar de murit, nu va muri! Măcar atât! O intenție așa de absurdă nu se putea sfârși tot atât de absurd...


Marin privea cerul. Datorită culorii, părea foarte aproape, ca o umbră mare, creată de frânturile de lumină care se târau pe un pământ bolnav, plin de mirosuri stranii și de imagini care așteptau doar mai multă lumină pentru a spera să fie văzute ca imagini cârpite, căzute dintr-un rai nerăbdător. Avea ochii umezi. Până la Olteț, tot umezi au fost. Dacă toate se vor termina aici? Dacă se va despărți nepermis de toate aceste lucruri mari?
Nu vedea nici un semn, de bine sau de rău. I-ar fi trebuit o sugestie… Nimic! Natura era pe mai departe închisă. Nu dovedea nimic și, în general, natura nu părea că poate să re-acționeze la gândurile oamenilor.
Trist, privea împrejur, i-ar părea foarte rău dacă acestea vor trebui să rămână ultimele imagini ale satului, imagini de noapte fragedă.
Le spusese din bătătură că știe sigur că nu va muri. Într-adevăr, așa simțea. Cum să moară? Moartea era o stare absurdă, străină, nu o simțea în nici un fel. Cunoștea că există pe undeva, dar nu era a lui. Încă nu se obișnuise cu un astfel de gând. Nu avea cum să moară. Așa era, nu le mințise... Nu se putea el desprinde atât de repede, fără măcar să fie de acord...
În dreptul casei lui Fifilon, a renunțat la acele gânduri, la această așteptare de miracol cocoșat. Toate stările lui erau o prostie! Semnele trebuiau să existe în el. Pentru ce să le caute afară? Minunea, revelația, trebuia să fie înăuntrul său. Fără nici o revelație, nu poți înțelege cea mai banală realitate. Adică, chiar și cele mai evidente semne cerești ar fi trebuit să fie în el! Acestea din urmă ar fi putut să le nimicească pe cele mai ezitante, într-o chimie apăsătoare și rece, fără nici un fel de efervescență, fără ca el să nu afle nimic?
În rest, timpul începea să prindă culorile zorilor. Personajul nostru nu mai avea tristeți, îi lăcrimau ochii numai dintr-o dragoste mare, dintr-o bucurie de a fi apucat să cunoască acel univers colorat și dinamic. Și era mulțumit că își putuse cunoaște lumea, deși era posibil ca acum să le piardă pe toate… Mai era o bucurie străină, pe care nu o înțelegea deloc, una complementară, dar cu individualitate diferită, bucuria aventurii. Însă pentru aceasta va trebui să fie responsabil. Ori sunt toate doar o întâmplare? Ar fi cu mult mai simplu. Dacă ar fi așa, responsabilitatea va fi mai mică decât evenimentul și se va putea adăposti de ea, măcar până le va înțelege pe toate.


Distanța până la stația de autobuz se micșora prea repede, stelele ocupau încet tot cerul, ca într-un joc, abia acum, spre dimineață, când lumina începuse deja să le omoare, pe rând, așa cum și apăruseră în dimineața aceea. Mai degrabă, era o primenire a imaginii boltei cerești. Senină și caldă, toată natura era un martor al lui, fără nici un fel de ostilitate.
Câinii porneau înainte, se îndepărtau în viteză, amușinând și căutând inamici nevăzuți, apoi așteptau împăcați până venea el, stăpânul lor și al copilăriei comune… Și iar plecau înainte! De câteva ori, în anii trecuți, uitându-se atent în ochii acestor câini, ei scheunaseră de bucurie sau, altădată, săriseră brusc pe pieptul lui, căutând o joacă și un înțeles care nu păreau a fi din lumea aceasta. Dincolo de faptul că ochii lor de câini vedeau cum ochii lui de om le căutau, printre percepții, firea și rostul, mai era ceva, o împăcare. Și ea nu părea să aibă multe lucruri și locuri comune cu lumea aceasta. De câteva ori, mai ales în copilărie, despărțirea de câini fusese mai grea decât despărțirea de oameni. Și ce regăsiri! El le era stăpânul, din timp în timp plecat undeva și venind mereu acasă, întorcându-se la ei.
În aceeași zi, pe la 10 dimineața, Măria se dusese din nou la Antonica lu’ Gicuță, într-o ultimă încercare, mai degrabă formală și îl sunase pe Victor, la Prefectură, să îi spună că „băiatu’ nost’ nu pregetă niam să plece la moldoveni, că nu e de glumit și să luaț’ și voi, tu cu Măriana, măsuri, pentru că aveț numă’ un copil… Altfel, îl veț’ pierde! Vez’ tu, Victore, mumă, ăsta pleacă sâgur la războiu’ ăla, nu e de glumit, oprițâ-l cumva, rupețâ-i picioarele, ceva trebuie făcut. Nu vă jucaț’!”
Antonica, fostă învățătoare la școala din comună, printre primele în sat dintre cele care nu aveau în condiție să scape ceva neaflat, a întrebat-o voit afectat:
 Mă, nașe, ori auzâi eu bine? Copilul lu’ Victor se duce pă front? Unde e războiul ăla? Fugi, nașe de cia! Io cre’ că el glumește! Râde, mă, de dumneata!
 Fină, vai de capu’ dumitale!
 Păi ce caută el acolo, mă?
 Cre’ că se duce să ne apere de ruși...
 Ce ruși, nașe?! Ce-ț’ veni?
 De ruși, fină, de ruși... Nu știi că veniră pân’ la apa Prutului?
 Ce-ți-e, mă, când veniră?
 În ’40...
 Mă, nașe, mă faci să râd... Ãlea sunt lucruri închise.
 Nu-s închise, fină, nu vez’ că nu-s închise? Iote, el plecă acu’. Cică acuma măi veniră înc-o dată rușii... În Transnistria aia...
 Nu măi vin ei rușii... Gata, li se termină curmețu’. Acu’ veni libertatea. De aia fu și revoluția... Acu’ ne apără Occidentu’...
 Ce să știț’ voi, ai de pe vale, fină?! N-are nimeni nevoie de noi dacă nu le dai. Unii vin peste noi dintr-o parte, alții vin dintr-alaltă... Numa’ cum știu ei să vină este diferit. Bagă de samă, fină, lumea-ntreagă este numa’ o cucerire. Dar ce îț’ spui io dumneata...
 Păi, și el de ce să dusă, nașe? Nu vă spusă?
 Nu ne spusă... Da’ io știu de ce... Și să măi dusă și de fudulie. Cică să cunoască lumea... Dacă nu i-o cura oasăle pe acolo, cu cunoscut, cu tot...
 Mă, nașe, io nu cred, mă, că să duce. Glumește el așa cu voi. Nu știi și dumneata cât îi de glumeț?
 La revedere, fină!
 La revedere, nașe! Ar fi trebuit să vii cu el, cu Băbiță, pe la mine, să vorbesc și eu cu el... Îi spuneai că v-am chemat să vă dau niște faguri de miere. Dar vezi că nici dumneata nu-ț’ dete prin cap...
 Pă iavu al mare! Să vorbești și dumneata... Rosti încet, fără a mai fi auzită...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!