V - Biserica Neagră

Noaptea fusese un teritoriu desigur deceptiv, dar atât de necesar pentru Malena, din moment ce a doua zi am găsit-o cu tonusul acela viguros cu care mă întâmpinase în prima zi când ne-am cunoscut.
- Visul...visul a călătorit cu d-voastră, azi-noapte? am întrebat-o, după ce am sărutat-o pe frunte, ca un copil care-și asigură mama de iubirea lui de fiecare zi.
- Până în zori, până în zori a călătorit alături de mine...!
- Atunci, putem continua?
- Desigur!
- Ce sentiment v-a lăsat scrisoarea tatei, după ce v-ați despărțit acolo, la Capelă?
- O să mă crezi? Am citit-o de atâtea ori în seara aceea încât o știam pe de rost. Nu îndrăzneam să cred că un bărbat ca Theodor se poate îndrăgosti atât de repede și de înspăimântător, totodată, de o copilă, așa cum eram eu atunci...
- Aveați pe atunci vreun prieten?
- Cum să-ți spun, prima mea dragoste a constituit pentru mine și prima deziluzie...Aveam optsprezece ani și m-am îndrăgostit de un coleg...numele nu are nicio importanță, din moment ce îl consider un moment ratat al vieții mele...așa că numele lui zace, undeva pe o cruce a uitării, lângă alte câteva care au încercat și n-au reușit, din păcate, să-mi lumineze primii pași pe calea cunoașterii oamenilor.
- De ce spuneți că a fost un moment ratat?
- Fiindcă am căscat gura, parc-aș fi fost o fată proastă de la țară, la tot ceea ce mi-a promis, fără să văd că, ori de câte ori o făcea, mințea cu o nerușinare pe care numai marii don Juani o poartă pe buze ca o amăgire eternă! El a fost și primul bărbat din viața mea...înțelegi ce vreau să-ți spun...și am regretat toată viața, fiindcă altfel îmi imaginasem acel moment. Înainte să-l cunosc, începusem să visez la bărbatul ideal. Se treziseră în mine, odată cu vârsta, simțurile, care parcă dormitaseră prin cotloanele trupului, iar acum alergau prin toți porii ca o herghelie sălbatică de dorințe nenumite, dar resimțite clipă de clipă. Erau visele feciorelnice ale vârstei, când simți că sângele tău nu îți mai aparține din moment ce nu-l mai poți struni, când alunecă pe toboganul arterelor și venelor devenite parcă neâncăpătoare pentru dorul neostoit al aventurii. În clipe ca acelea, sângele nu-mi mai pulsa decât sub imperiul unui singur gând, acela de a se vărsa binefăcător în estuarul sângelui bărbatului așteptat. Tu, n-ai de unde să știi, dar poți s-o întrebi pe Maria ce simte o copilă, așa cum eram eu în anul întâi, ce simte ea atunci când înserarea se pleacă peste sufletele oamenilor. Noaptea o învăluie ca o lesbiană pofticioasă, dar asta nu este de ajuns pentru dorințele ei de împlinire ale clipei și cu ochii spre cerul spuzit de stele femeia din noi așteaptă zburătorul cu negre plete, ca să-i simtă atingerea, mângâierea, pecetea sărutului pe buze, ca un sigiliu de foc, care să îi ostoiască setea de iubire care o macină. De aceea, după experiența nefericită din primul an, mă vedeam nevoită să-mi calculez cu atenție fiecare pas atunci când gândurile începeau să caute în visteria sufletului diamantul cel mai de preț, care acum strălucea sub numele lui Theodor. Dacă scrisoarea lui nu era decât un șiretlic vânătoresc, menit să prindă într-o capcană veche de când lumea o pasăre speriată ca mine? Erau într-adevăr cuvintele lui scrise cu penița înmuiată în roșul așteptării inimii lui sau erau simple vorbe meșteșugite, asemenea celor pe care actorii și le împart pe scenă cu dărnicie, conștienți că nu sunt vorbele lor, ci ale sufleurului, care-i scoate din impasul unei muțenii amenințătoare pentru bunul mers al reprezentației? Citeam și iar citeam scrisoarea, și nu știam ce răspuns îi voi da a doua zi, căci eram conștientă că odată cu zorile îl voi regăsi lângă poarta taberei de creație, așteptându-mi răspunsul.
- Nu aveați, așa cum are fiecare fată la acea vârstă, o confidentă de încredere?
- Nu. Mama era demult absentă la zbuciumul meu sufletesc, indiferent de ce natură ar fi fost acesta, tata era legat de pasiunea lui pentru a proiecta avioane și atât de rar ne întâlneam, încât ai fi zis că ne aflam în colțuri depărtate ale lumii și numai uneori gravitația ne ciocnea unul de altul fulgurant, fără prea multe vorbe ori efuziuni lirice, ca niște călători în spațiu, fiecare în căutarea stelei sale. În colege nu aveam încredere, căci ar fi aflat tot institutul de relația mea cu Theodor, neprețuitele mele colege ar fi umflat povestea asta cu oxigenul pătimaș al bârfelor, încât toată lumea ar fi zis, sunt sigură de asta, că Malena ar vrea să încalece un armăsar de rasă, fără să-și pună mai întâi șaua protectoare, fără a-i trece peste recunoscuta superbie masculină frâul amăgirii femeiești, fără să-i mai pună zăbala de foc, fără de care nici un exemplar masculin nu poate fi domesticit în manejul strâmt și plin de surprize al vieții.
- Și atunci, ce ați făcut?
- M-am gândit că poate, dacă mă voi smeri cu gândul și cu cuvântul, voi primi sfatul cel bun.
- Să înțeleg că ați apelat la rugăciuni?
- Întocmai. Am plecat într-o dimineață la Brașov și am intrat temătoare în Biserica Neagră...
- Temătoare?
- Da, fiindcă era pentru prima dată când îi încredințam Domnului gândurile mele și nu știam dacă voi fi sau nu ascultată.
- Știu, am citit scrisoarea pe care i-ați adresat-o tatălui meu după episodul petrecut acolo. Credeți că ar fi mai bine ca aici să inserăm scrisoarea și pe urmă să vedem ce gânduri l-au năpădit de tata după primirea ei?
- Da! Este perfect! Astfel ne vom putea da seama dacă a conștientizat cât de important devenise el pentru mine, din moment ce am ocolit sfatul viclean și întotdeauna îndoielnic al lumii și am apelat la Dumnezeu. Citește-mi, Narcis, citește scrisoarea mea...datată, se pare 21 mai 1964...mă înșel?

Am despăturit scrisoarea și am început să i-o citesc:

Malena către Theodor – 1964, mai, 21

Nu știu dacă predestinat sau nu mi-am ales ca zi de întâlnire cu Dumnezeu o zi atât de mare ca cea de azi. Abia în biserică, în șuvoiul acela de lume, am aflat, rușinată, e drept, de necunoașterea mea, că era ziua Împăraților Constantin și Elena, simboluri ecumenice, cum aveam să aflu mai târziu, când interesul meu pentru religie se va transforma în pasiune adevărată. Mi-am zis: „Voi intra în biserică și voi plânge în fața lui Dumnezeu, că am putut veni la El...”
Am îngenuncheat acolo, lânga icoana Mântuitorului și într-un târziu, când lacrimile mi-au fost îndeajuns de fierbinți, am murmurat: „Este nevoie, oare, Doamne, să ne rugăm să rezistăm pe acest pământ al tristeții, când fericirea și iubirea se pogoară necontenit din cer, prin lumina fiecărei dimineți fragile? În mine este o dulce Golgotă, ce mă sfâșie tragic și iremediabil, de când l-am cunoscut pe acest bărbat. Irepetabil, în timp și spațiu, se petrece în mine de atunci un act de iubire, care depășește în intensitate orice curiozitate intelectuală; este o dublare în visul conștiinței de a deveni cea mai diafană materializare a fructului oprit și, atunci, mă simt ca o pasăre rănită de moarte, dar tânjesc, țipând cu aripile în Paradis! Cuvintele-mi tremură pe buze, mă chinuie o îndoială mașteră ca o vrăjitoare, iar inima mi se îndreaptă pentru prima oară spre tine, un sentiment teologal, necunoscut până acum, sau poate doar inconștient ascuns adânc în ființa mea, mă inundă și simt cum viața-mi vibrează ca un cântec de dragoste pierdut în timpuri. Luminează-mă, Doamne, căci Tu m-ai încercat prin durere și tristețe...Încet, încet cuvintele-mi alunecă spre inimă și ochii mi se încețoșează tainic, aș vrea să pot spune ceva, ceva care să mă poată absolvi de orice greșeală de acum înainte, dar nu pot, nu pot să-mi cenzurez sentimentele și pornirea de a striga numele bărbatului care a pus stăpânire pe sufletul meu ca o dulce durere. Stau în genunchi și trupul parcă mi se desface în două jumătăți ale sferei pe care mi-ai dăruit-o ca adăpost încă de la naștere...o jumătate ar rămâne aici, pe altarul credinței către tine, cealaltă ar zbura ca un pescăruș înfometat să se arunce în valurile mării din inima lui și să rămână acolo, pentru totdeauna, ca un coral bântuit de toate furtunile lumii...Încă mi-e teamă de lumina ce m-ar putea inunda, atunci când îi șoptesc numele, ridicându-mă mai sus de stele...Acum am înțeles că numai Tu ești adevărul, am înțeles că ceea ce ne-ai dăruit nouă, oamenilor ca să ființăm etern printre cuvinte, ca să ne țină în viață, este iubirea și-mi voi iubi lacrimile, Doamne încât nici un râu n-ar putea să mi le înnece vreodată!”
Așa m-am rugat, bunul meu Theodor, acolo în Biserica Neagră, m-am rugat ca Cel de Sus să-mi dea înțelepciunea de a afla unde se termină prietenia începută între noi pe malul pârâului de munte și unde va începe dragostea...Târziu, în noapte am adormit cu sufletul curat...

- Este, într-adevăr o scrisoare plină de sinceritate, m-am confesat eu Malenei, privind-o cu o blândețe care să-i dea convingerea că ceea ce-i spun nu este o conveniență pură.
- Aș vrea să știu dacă în jurnal scrisoarea mea de atunci a avut vreun ecou...
- Se putea altfel...scrisoarea era un motiv în plus ca tata să se convingă de autenticitatea sentimentelor d-voastră și nu putea închide jurnalul acelei zile fără să-și noteze impactul cuvintelor d-voastră cu inima lui aflată pe tărâmul incertitudinii și așteptării...

Am deschis jurnalul și i-am citit grăbit următoarele rânduri, speriat parcă de faptul că noaptea își ștersese brusc fardul de stele de pe obraz și o negură plină de spaime se întorcea peste zidurile Așezământului de Caritate situat la poalele unei păduri de mesteacăn ce foșnea ca un copil gata de culcare.

1964, mai, 22

Nu aș fi putut adormi după truda zilei ce s-a încheiat în sit, fără să mă aplec asupra primei scrisori cu care Malena m-a învrednicit să-mi contopesc somnul din această noapte. Fiindcă este ceea ce mă așteptam, un răspuns dat îndoielilor mele, care se pare că în curând vor lua sfârșit cu adevărat. Pentru mine nu mai există nici un gând care să zboare altundeva decât pe insula aceea de fericire care poartă numele ei. Ciudat sentiment, ținând cont de faptul că acum câteva clipe am vorbit la telefon cu Sofia, îngrijorată de tăcerea mea de câteva zile și de răceala pe care Narcis a luat-o de la grădiniță! Ce fel de om pot fi, dacă vestea îmbolnăvirii fiului meu o filtrez prin suflet ca pe o știre banală de mass media, iar glasul soției îmi sună din ce în ce mai străin, ca și cum între noi s-ar ridica un perete de indiferență, rece și tragică, ce ne acoperă ecoul cuvintelor, din care au zburat spre alte tărâmuri afectivitatea, dorul, melancolia depărtării, atribute altădată ale conviețuirii noastre! Sunt numai eu cel vinovat de această stare de înstrăinare și deznădăjduire dintre mine și Sofia? Ce rol are Malena în toată această poveste cu final trist? Va fi ea panaceul, catharsa eliberatoare, de care are acum atâta nevoie sufletul meu? Sau va fi eșafodul sub care se vor frânge toate iluziile mele? Voi putea înlocui iubirea pentru Sofia cu o alta, mai provocatoare, mai durabilă? Sunt întrebări la care în acest ceas de cumpănă nu-mi pot da răspunsuri singur! Las timpul să decidă! Important este că acolo, la Biserica Neagră între mine și Malena s-a ridicat o icoană la care nu m-am mai închinat de mult, de atunci de când i-am dăruit Sofiei primul trandafir. Dar de atunci mi se pare că au trecut secole!!!

- Tata a fost copleșit se pare, de prima d-voastră scrisoare pe care i-ați trimis-o!
- Impropriu spus, i-am trimis-o, din moment ce între tabăra noastră de creație și locația sit-ului său erau doar câteva sute de metri. I-am înmânat-o, atunci, când sub pretextul vizitării șantierului, m-am apropiat de el, ca fiind persoana cea mai autorizată să îndeplinească rolul de ghid.
- Nu ați folosit niciodată mijlocul clasic, poșta?
- De foarte puține ori, atunci când eu am fost în Franța...în rest ni le-am dăruit sub o strângere de mână, mai ales că am realizat peste câteva zile că eram concitadini.
- Pe mâine?
- Pe mâine, Narcis, du-te, nu aș vrea să-i răpesc Mariei nicio clipă petrecută lângă un bărbat așa de deosebit, cum ești tu! Pe mâine!