Îngerul de serviciu


- Crezi că e bine să le spunem ce am hotărât? îl privi Corina în ochi pe Bogdan, scuturându-și poala plină de florile de tei pe care le culesese pentru ceaiul bunicii de peste iarnă.
- Depinde de cât vei fi tu de convingătoare...se mulțumi Bogdan să exclame, căci se vedea că îl deranja evident faptul că prietena lui șovăia într-o problemă atât de serioasă, vitală chiar, pentru amândoi.
- Văd că te-ai bosumflat, dar sunt atâtea lucruri în joc...facultatea noastră...de fapt, viitorul...
- Viitorul meu ești tu, altceva nu mă mai interesează! se aprinse Bogdan, răsucindu-și un perciune, gest reflex, la care apela ori de câte ori îl supăra vreun lucru sau vreo vorbă la cei din jurul lui.
- Știu. Știu asta, de când eram amândoi de-o șchioapă...că ni s-a dus și vestea în cartier...că ne iubim din maternitate...de când am fost aduși pe lume...!
- Nu mă interesează ce zice lumea, eu vreau să fim împreună, dar nu mai am răbdare să terminăm blestemata asta de facultate...
- Doi ani...atât...doi ani mai avem, ce este atât de greu de înțeles? Gândește-te, dacă vine și un copil, se duc naibii studiile noastre, o să ne târâm să terminăm anul, adio bursă, adio repartiție la oraș...! Tu chiar nu gândești, când vorbești așa?
- Bine...bine...nu vreau să ne certăm acum...ar fi prima oară de când ne cunoaștem...te mai las să te gândești și dacă te hotărăști în vreun fel, atunci ne anunțăm părinții!
Dar Bogdan citea în sufletul Corinei că nu era pregătită pentru marele pas pe care trebuiau să-l facă amândoi cu aceiași hotărâre. Tot drumul până acasă se gândise numai la refuzul ei și la timpul blestemat pe care va trebui să-l mai suporte fără ea. Observă în ultima clipă că la colț se profilase autobuzul care ar fi trebuit să-l ducă acasă, acolo unde fără ea se simțea atât de singur și nefericit. Dacă nu-l prinde, trebuie să stea iar ca o curcă plouată în stație. Așa îl descrisese Sorin băieților, când îl zărise odată așteptând același autobuz, și tot sub starea de tristețe pe care i-o provocase refuzul repetat al Corinei de a face amândoi pasul decisiv. Nu prea îi ardea să alerge după mastodontul ăla de metal, pe care cei de la depoul orașului îl împănaseră ca pe o sorcovă cu tot felul de reclame țipătoare și insipide, dar nu avea ce să facă. Picioarele îl trăgeau în jos, parcă erau de plumb, parcă se lipiseră de asfaltul încins, ceea ce îl enervă la culme. Ultimii călători urcaseră în autobuz și auzi scârțâitul schimbătorului de viteză care se pregătea din greu să urnească corabia aceea cu suflete, care mai de care mai apatice și plictisite de rostogolirea orelor zilei prin caruselul sufletelor lor. Trebuia să-l prindă...cu orice preț...mai ales că i se păru că șoferul îl zărise în oglindă și avea de gând să-l aștepte. Ajunse în ultima clipă, sări pe treapta scării, dar atunci, parcă intenționat, ca să-și bată joc de el, șoferul acceleră și Bogdan își pierdu echilibrul. Se auziră câteva glasuri înspăimântate strigând la cel care le conducea, cum se vede, nesigur, destinele pe străzile orașului: „Hei, fii atent domne’, că ai pe cineva pe scară! Oprește! Oprește!” Bogdan mai auzi scrâșnetul frânelor pe caldarâmul ciocolatiu și păstos și glasurile călătorilor se pierdură ca niște ecouri slabe, într-un tunel părăsit, amenințător de negru și de rece.
Vru să deschidă ochii, dar senzația de noapte îl purta vijelios spre alt tunel, de data asta mai luminos, roșiatic-albăstrui, cu întretăieri de șoapte, glasuri străine, panicate, tremur de voci, țipete tragice...Simți că era ancorat prin mii de fire de niște animale cu ochi de sticlă, punctate ici-colo de luminițe, liniuțe, cifre care se micșorau și se măreau ca licărirea tainică a unor faruri pe o mare străină. Putu vedea pentru prima dată lângă el un tânăr, care-l privea blând, ținându-l de mâna dreaptă, protector, ca pentru a-l apăra de invazia de fire de toate culorile care-i invadau craniul, pieptul, degetele, alungindu-se spre stomacul pe care-l simțea ca pe un pepene copt, gata să explodeze sub furia semințelor roditoare, care-și căutau lumina. Mai departe de ei doi se perindau alte persoane, îmbrăcate în albul iernii sau în verdele de câmp primăvăratic, care discutau aprins, trecând pe lângă tânărul în halat albastru, nebăgându-l în seamă deloc. Bogdan privi la tânărul de lângă el și-l întrebă:
- Cu tine de ce nu stau de vorbă? Ești în practică? Student în an terminal?
- Nu, eu sunt îngerul...îngerul de serviciu...!
- Cum adică îngerul de serviciu? Crede-mă, n-am mai auzit de așa ceva!
- Cred și eu, că nu ai mai auzit, ți se pare o sintagmă ciudată, ieșită din tipare, evident, dar voi, oamenii ați început într-un ritm atât de halucinant să vă decimați cu mâna voastră, încât s-a crezut de cuviință că e nevoie și de îngeri de serviciu...
- Cine a crezut de cuviință?
- Ești un tânăr curios din fire, știu, dar asta nu înseamnă că vei primi de la mine toate răspunsurile pe care le dorești...S-a crezut de cuviință! Ce instanță a luat hotârârea asta, nu te privește...!
- Bine...bine...dar doctorii ăștia sau ce-or fi ei, ar putea măcar să-ți adreseze câteva cuvinte!
- Nu au cum...chiar nu ai înțeles? Eu sunt îngerul...îngerul de serviciu!
- Asta înseamnă că...
- Da...asta înseamnă că...! Dar cum voi oamenii nu credeți până nu cercetați de câteva ori...! Ești ținut artificial în viață de aceste câteva aparate. Ciclopii ăștia cu ochi de cifre roșii și albastre, de care te-ai speriat! Eu nu fac decât să te ajut să treci dincolo...
- Unde dincolo?
- Spre Liman...
- Adică...
- O să vezi când o să pornim la drum!
- Să pornim? Scuză-mă, ești un înger chiar prea optimist, dacă-ți imaginezi că eu mă voi putea urni din patul ăsta și din rețeaua asta de fire nesuferite...
- O să poți...n-avea grijă, îi spuse îngerul stăpân pe cuvintele lui, dă-mi mâna...și-ai să vezi că orice este posibil în lumea mea...
Și Bogdan se lăsă ridicat ca un fulg din patul acela de spital, amuzându-se cum pe cearceaful alb trupul lui inert rămăsese ca un alter-ego fără grai...
- Stai, stai, înainte să plecăm, aș vrea să te întreb: De ce? De ce eu? Aveam toată viața în față! Corina...Corina...urma să ne căsătorim...după facultate! De ce o așa de mare nedreptate!
- O mare nedreptate...se înfurie ușor îngerul, strângându-l de mâna-i trandafirie...o mare nedreptate! Așa sunteți, voi, oamenii, cum vi se întâmplă ceva, gata, îi dați înainte cu o mare nedreptate. Știi tu ce este aceea o mare nedreptate! Nu cred! Vrei să vezi cu ochii tăi, ce este aceea o mare nedreptate? Chit că întârziem cu plecarea noastră, dar o să-ți arăt, ca să nu mai spui că cineva acolo, sus, a avut ceva cu destinul tău!
Și tânărul îl trase spre pieptul său, apropiindu-și de tâmplele lui aripile, pe care abia acum i le văzuse Bogdan, pliate pe sub halatul albastru. Simți o căldură binefăcătoare, chiar dulce, ca atunci când mama îl trăgea la pieptul ei să-i încălzească mâinile și nasul roșu de gerul derdelușului de la colțul străzii și în pupilele adâncite sub hăul neființei din el apărură lumini și umbre, ca și cum cineva ar fi întins o cortină în spatele căreia sta să înceapă o piesă. Văzu la poalele unui deal un om stând prăbușit pe șosea, cu capul prins între mâini, urlând de durere. Omul avea cam la patruzeci de ani. În jurul lui împrăștiate urme de corturi, haine mânjite de sânge, tigăi, samovare, veselă spartă. La câțiva metri două trupuri de copii, îmbrățișate, așa cum îi vizitase duhul greu al morții, mai încolo trupul unei femei, răstignită de grohotișul ce o astupase aproape, lăsând abia să se întrevadă sarcina de două-trei luni, ascunsă de hanoracul jupuit de adunătura de crengi și pietre cu care dealul o târâse la vale.
- Vezi, asta este o mare nedreptate! Un soț rămas fără cei doi, ba nu, trei copii, cu cel ce urma să se nască, și fără soție! O excursie care începuse frumos, o familie fericită, o seară lângă focul ce scornește povești din cea mai mică scânteiere...pentru ca peste noapte o furtună nărăvită din munte să spulbere vieți nevinovate...destine tragice...sub aluviunile pe care le-a târât de sus! Îl vezi pe bărbatul acela? Ei, bine, pot să îți arăt și cum arăta cu o zi înainte de tragedia asta. Avea un păr negru și bogat, așa cum îl ai tu...nu alb, ca ninsoarea pe creștetul unui munte! Dacă mă uit mai bine, chiar seamănă izbitor de mult cu tine, privește...
Și sub atingerea aripii plăpânde a îngerului care mângâie preț de câteva clipe ochii văluriți ai lui Bogdan, acesta văzu chipul bărbatului încărunțit de durere...Era el...cel de-acum, doar cu câțiva zeci de ani mai bătrân...
- Nu se poate...!
- Și femeia acoperită de nămol și frunze ca de uitare...este Corina...spuse îngerul.
- Nu înțeleg? strigă Bogdan uluit de întâmplarea ce tocmai se desfășurase sub ochii lui.
- Am vrut să-ți arăt care ar fi fost viața ta, dacă în seara aceasta nu ai fi avut accidentul de autobuz...Sigur, este trist ce ți s-a întâmplat, ținând cont de tinerețea ta, dar ce mare nedreptate, strigătoare la cer - cum vă place vouă oamenilor să amestecați întotdeauna cerul în lumea voastră mică ! - s-ar fi întâmplat dacă te-ai fi căsătorit cu Corina, ați fi avut o familie fericită, pe care o întâmplare tragică ar fi spulberat-o într-o noapte sub furtună! Cel de Sus ia în calcul întotdeauna viitorul oamenilor, atunci când le hărăzește prezentul! Ascultă, cel puțin cu asta pot să te ajut...ascultă, sunt doar cuvintele tale...ți le-amintești?
În auzul descărnat de sensuri pe care Bogdan îl simțea acum ca pe un vacuum tragic, auzi, ca prin vis glasul lui, confesându-se Corinei, într-o noapte de vară: „Dacă aș ști că vreodată ți s-ar întâmpla ceva rău și eu aș putea să te ajut, cu orice sacrificiu...nu râde...!...știu că sună teatral, dar așa simt...ai viața mea, aici, în palmele tale dragi...!”
- Deci, vezi, sacrificiul tău de azi va salva viața Corinei! îi spuse îngerul.
Privind la bărbatul cărunt, distrus de soarta potrivnică, pe Bogdan îl podidiră din senin lacrimile.
Îngerul de serviciu scoase din faldurile halatului său o năframă albă, așa cum erau cele pe care le întindea bunica lui Bogdan când așternea masa, nu o dată el spunându-i cu dragoste în glas: „ Bunico, cum faci tu de așterni toată zăpada de pe dealuri pe ștergarele astea bucălate de atâta lumină?”
- Ia, ia și șterge-ți lacrimile! îl îndemnă îngerul de serviciu.
Bogdan luă năframa și își șterse apăsat lacrimile care i se păreau ireal de grele. Când vru să înapoieze năframa observă că pe ea stătea impregnat un curcubeu.
- Dar bine, nu au fost decât niște biete lacrimi...curcubeul apare doar după ploaie...?! spuse el mirat
- Da, dar și după o ploaie de lacrimi se poate naște un curcubeu...Voi, oamenii, ați primit un dar pe care noi îngerii îl dorim de mult, de la facerea lumii acesteia, dar pe care nu-l vom primi niciodată: lacrimile. Vouă vi s-au dat lacrimi de bucurie, de tristețe, de pocăință, de mândrie, de revoltă, de neputință, de dragoste, de ură neistovită, de fericire, de adio, de revedere așteptată, de prefăcătorie mincinoasă, de speranță, de uitare, de invidie, de reproș ...
- Oprește-te...pentru ce toate aceste lacrimi?
- Ca să simțiți viața printre ele...să o prețuiți...să o ocrotiți...Iar voi ce-ați făcut...? Ați făcut totul pentru ca aceste lacrimi să nu vă ude niciodată sau cel puțin rareori fața și de cele mai multe ori să cutreiere sufletele altora prin faptele voastre...
- Bine...bine...am înțeles...numai de o lecție de morală nu am nevoie acum, după ce mi-ai arătat viitorul pe care l-am ratat!...Plecăm?
- Nu încă...mai ai de făcut aici, pe pământ, o faptă bună...ultima...dar depinde de tine dacă o faci sau nu...! Dă-mi mâna, să ne întoarcem câteva clipe, acolo, jos, printre semenii tăi...
Bogdan privea cu speranță, cum se apropie de salonul părăsit acum câteva clipe și se gândea că poate în mila lui îngerul de serviciu îl va lăsa în viață. Dar nu era așa. Își văzu părinții lângă trupul lui abandonat firelor multicolore, suspinând și un doctor mai în vârstă, care le vorbea:
- Aș mai vrea să vă rog ceva...Știu cât vă este de greu să purtăm discuția asta în aceste momente...dar mă văd presat de timp...și de oameni...Îi vedeți pe cei doi care stau pe hol? Așteaptă de la mine un semn, o minune...dar, de fapt, nu de la mine...ci de la d-voastră...
- De la noi? întrebă mama lui Bogdan, ștergându-și lacrimile...
- De la d-voastră...Fiul lor suferă de insuficiență cardiacă congestivă. Este o stare patologică determinată de deteriorarea funcției de pompă a cordului, acesta nemaifiind în stare să transporte sânge suficient pentru a satisface necesitățile metabolice ale țesuturilor, sistemul afectat fiind nu numai cel cardiovascular, dar și cel pulmonar...Băiatul are nevoie de o grefă...este compatibil din toate punctele de vedere cu fiul d-voastră...dar mai este nevoie de acceptul d-voastră, umanitar...Știu că vă este greu să dați un răspuns, dar orice clipă acum contează...
- Ne puteți lăsa un pic singuri...îl rugă pe doctor tatăl lui Bogdan.
Cei doi părinți se îmbrățișară ca pentru a-și putea da fiecare putere din cât le mai rămăsese, în timp ce mama lui Bogdan, parcă auzea cum o voce lăuntrică îi șoptește : “Mamă, inima ne-a fost lăsată să ne bucurăm, să iubim, să trăim, nu să zacă rece între patru pereți de scânduri...Știți că și eu mi-aș fi dorit atât de mult să trăiesc...Gândiți-vă la acest lucru...!”. Când trupul lui Bogdan fu adus în sala de operație pentru a i se preleva cordul, îngerul îl mângâie pe frunte și îi spuse: “Toți vor fi mândri de tine, să nu uiți asta! Hai, e timpul să mergem!”
Dar Bogdan privea spre ușile rabatabile ale camerei de urgență, ca și cum ar fi așteptat ca din clipă în clipă pe ele să apară Corina. Dar se gândi că nu avusese cine să o anunțe de accident, așa că se hotărâ să se lase în grija îngerului de serviciu.
- Ești trist? îl întrebă acesta.
- Da, aș mai fi vrut atât de mult să o mai văd o dată pe Corina, deși știu că nu se poate...
Apoi un gând îi lumină fața.
- Te rog, mai atinge-mă o dată, doar o dată, cu aripa ta...poate voi reuși s-o mai văd...
- Aripa mea te poate transporta numai în viitor, nu și în prezent...
- Și mai bine, aș vrea să văd ce va fi cu ea peste ani și ani...
Și îngerul îi satisfăcu și ultima dorință. Se afla pe o alee a cimitirului în care el fusese îngropat. Lângă crucea sa, Corina aprinsese o lumânare și parcă îi vorbea.
- Hai, îi spuse autoritar îngerul, am zăbovit destul, ți-am îndeplinit cam multe dorințe...
- O clipă, doar o clipă să o mai privesc!
- O clipă de-a voastră sau de-a noastră? surâse îngerul.
- Oricare ar fi ea...o clipă...
Zări cum pe alee venea un tânăr care se opri în fața mormântului lui.
- Te deranjează dacă aprind și eu o lumânare, o întrebă băiatul pe Corina.
- Nu...te rog...l-ai cunoscut pe Bogdan?
- Într-un fel...tu?
- Am fost prieteni...a fost cel mai bun prieten al meu...și va rămâne...
- Eu nu l-am cunoscut personal...dar aș fi vrut...dacă s-ar fi putut...Aici, în piept, spuse băiatul șoptit, aici...am inima lui...o inimă de om adevărat...o inimă mare...care mi-a redat viața. De care el din păcate nu s-a mai putut bucura!
“Andrei”, se recomandă băiatul, întinzându-i mîna Corinei. Apoi se aplecă, mângâie crucea și încercă să aprindă cu mișcări tremurânde lumânarea. Corina sesiză neândemânarea lui și îl ajută. Pentru câteva clipe mâinile lor se atinseră și Corina tresări. Unde mai simțise catifelarea acelei mângâieri, unde mai primise blândețea strângerii delicate de mână? Ca și cum sângele lui Bogdan ar fi lăsat peste timp o urmă adâncă pe sub pielea ei, ce izvora acum la această atingere puțină fericire sub tristețea pe care o adunase de la moartea lui!
Bogdan privi la îngerul de servicu și-l întrebă șoptit:
- Vor rămâne împreună?
- Poate...dacă inima lui...dacă inima ta...va reuși s-o cucerească din nou pe Corina...!
- Vor fi fericiți?
- Fericirea este un atribut al vostru, al oamenilor, o noțiune atât de labilă, efemeră, care niciodată nu poți ști dacă s-a împlinit sau nu...Poate vor fi fericiți!... Poate veți fi fericiți! La întrebarea aceasta nici măcar eu nu-ți pot răspunde! Hai, hai să mergem, luna naște una câte una stelele și nu e bine să întârzii în noapte ca să-i auzi cântecul de travaliu!
Și îngerul scoase de sub halatu-i albastru o sferă strălucitoare ca de foc, care-i acoperi pe el și pe Bogdan, și care începu să se rotească prin cerul cufundat în spaimele nopții. La răstimpuri îi depășeau alte sfere, la fel de lucitoare, dar care aveau viteze de mii de ori mai mari ca sfera lor.
- Noi de ce mergem atât de încet? întrebă Bogdan.
- Fiindcă nu-ți dorești tu să ajungem mai repede acolo, la Liman!
- Întotdeauna, când trăiam și când mă apucam de un lucru, întotdeauna doream să îl duc până la capăt și să ajung la liman!
- Atunci dorește-ți și acum!
Și cu cât Bogdan își dorea să ajungă la Liman mai repede, cu atât sfera se hrănea parcă din combustia dorinței lui și depășea încetul cu încetul celelalte sfere, condusă de gând spre o lume neștiută, dar așteptată parcă din clipa primului scâncet la naștere.
- Spune-mi, întrebă Bogdan, care acum abia mai putea să articuleze cuvintele, din cauza vitezei lor extraordinare, spune-mi, o s-o mai văd vreodată pe Corina?
- Când va veni clipa să ajungă și ea la Liman, îți promit că vei fi primul care îi va ieși în cale...