În deal, la vie...

Fusese o zi caniculară și singurul loc unde Iulică și prietenii săi, Paraschiv și Simion puteau să se ascundă de vipia soarelui nu putea fi decât sub cotloanele umbroase ale gârlei. Toată dimineața colindaseră pe la coturi să prindă măcar câțiva baboi, câteva fâțe, să le perpelească la mal, dar peștele se trăsese la îngustime, pe sub răgăliile răcoroase, pe pat nămolos, ademenitor. Iulică, cel mai răsărit ca vârstă dintre ei, încercase să scormonească pe sub rădăcinile mari, noduroase care se încolăceau pe la maluri, intrând în apă până la gât, restul corpului trebăluind aprig în căutarea zvârlugilor argintate. Dar ia pește de unde nu-i! Unde mai pui că de două ori băiatul se ridicase vijelos din ape cu câte un rac încolăcit pe degetele de la picioare sau de mâini. Asta spre amuzamentul lui Mutulică, frate-său, de șapte ani, care chicotea și sărea ca un ied bătând din palme la vederea racilor ce încercau astfel să-și apere teritoriul. Îi spuneau toți Mutulică, de mic, numele lui de botez era Petrică, dar fiindcă vorbea rar, dar bine, atunci când o făcea, așa îi rămăsese buhu’.
Iulică se gândea cu năduf, că iar îi așteaptă diseară acasă mămăliga răsturnată ca un soare aburind în castroanele cu veșnicul lapte, că iar o s-o audă pe mumă-sa, Niculina, spunându-le: „Hai, dragii mamii, mâncați, laptele e hrănitor, vă întărește calciu din oase, să fie puternice...!”
Ar fi dat orice Iulică, să-i fie oasele moi, moi de tot, dar să aibă seară de seară măcar o bucată de carne pe masă. Așa că băieții își puseseră în cui pofta de pește, și încinseseră o partidă de fotbal. Mutulică nu vru în ruptul capului să mai stea în poartă. Ultima dată era să rămână fără câțiva dinți din față, căci frate-său și tovarășii lui, își dădeau nume de fotbaliști străini, necunoscute lui, dar tot degeaba. Rămâneau, se gândea Mutulică, tot niște amărâți de țărani, fără nici o treabă cu fotbalul, că fugea mingea de ei ca dracu’ de tâmâie și se încăpățâna să intre în poarta ale cărei bare erau doi gumari stofâlciți. Se săturase să tot alerge bietul Mutulică prin zăvoi după mingiile trimise „ în păpușoi” de Paraschiv și Simion, cei mai neândemânatici, de altfel. Băieții cei mari după o alergătură zdravănă se cufundară în știoalna răcoroasă, apoi se traseră la mal, unde dându-și chiloții jos de pe ei se tolăniră la soare,ca niște gușteri năpârliți.
- Nenicule, i se adresă Mutulică, fratelui cel mare, dacă trece și vă vede cineva...?
- Păi, cine să treacă să ne rușinăm în așa hal, bă, Mutulică? Muica e cu vacile pe islaz, taica doarme, ca de obicei, lângă damigeana cu zaibăr la răcoare, în beci...Cui nu-i place, să nu se uite!
- Înțelesei, spuse Paraschiv, afișând o mină de atotștiutor, că în stațiunile alea la mare, la străini, nu știu de o fi așa și la Neagra noastră...stă bărbații laolaltă cu muierile, așa cu rușinea descoperită la soare...
- Păi, de ce să nu stea bă, Paraschive, daca așa e moda...da’ asta o poate ști numai ăi de au fost pe la Marea Neagră. Ne-o veni și nouă odată rândul să stăm acolo, cu zgaibaracele la soare! își dădu important cu părerea și Simion.
- Păi, și dacă spre exemplu, vrunuia, când vede pe una mai cu nuri, mă înțelegi, i se...și Paraschiv făcu cu ochiul spre Mutulică, semn că nu voia să vorbească fără perdea față de copil...
- Simplu, îi răspunse Iulică, intră repede în mare, apa e rece și îi trece obtrinteala...!
Cei mari râseră în hohote largi, care se prelungiră până peste zăvoi, zburătăcind rațele sălbatice ce se aciuiau vară de vară în zăvoiul de lângă gârla satului.
- Nudism...așa se numește locul ăla, unde se stă dezbrăcat...interveni și Mutulică, privind pe rând la fiecare să vadă ce efect a avut știința lui.
- Etete, bă, mucea...îl luă peste picior Paraschiv, de unde știi tu, bă, cuvinte deștea?
- Știe, bă, nărodule, interveni autoritar Iulică, știe, că ăsta mic unde prinde o carte sau un ziar îl toacă ca pe frunză. Mai ales la televizor, stă cu ochii în ecran de zici că i-a lipit taica turul nădragilor cu prenadez de scaun, nu-l dezlipești d’acolo, nici mort! Ia spune, bă, Mutulică, ce poezie știi tu să reciți?
- Luceafărul...se înpăună copilul, parcă ar fi bătut din pinteni ca cocoșul lor rotat în fața găinilor sfioase din bătătură...Luceafărul..da’ numai prima strofă...
- Mare scofală, bă, Luceafărul..ațâță Paraschiv discuția...mare scofală...!
- Mare, nemare, treaba e că o știe, că, dacă ar fi să te întreb pe tine cine a scris-o, ai ridica din umeri, cum face Stelică a lu’ Cocoșatu, ori de câte ori e scos la tablă.
- Auzi, bă, Simioane, auzi...se întoarse Paraschiv într-o rână spre prietenul său, încercând să prefire niscaiva nisip fierbinte pe pieptu-i pe care apăruseră primele fuioare de tuleie negre...păi, orice prost știe, bă...Luceafărul...de Mihai...de Mihai Sadoveanu...!
- Se vede, bă, că l-ai avut dascăl pe Grigorescu, ești înaintat în deșteptăciune până la piciorul broaștei...
- Până la genunchiul broaștei, nenicule, îl corectă sfios Mutulică...
- Că bine zici, frățioare, încurcai cuvintele...
- Bă, ia mai lăsați discuțiile astea fine, cu cuvinte fistichii, că și așa la clacă și la șezătoare vin tot felul de cretini și numai așa o țin, cu doine, balade, de îmi trosnesc fălcile de atâta căscat...Bă, șezătoarea e făcută să despănușezi la porumb, să te aghezmuiești bine cu o tărie și să o prinzi, pe unde poți, pe Virginica lui Baboi și s-o răstorni ca pe capra de lemne a lu’ ăl bătrân...
- Ce s-o răstorni, bă, interveni mucalit Paraschiv, înțelesei din oameni că Nouraș al ei, când a plecat la armată, i-a pus centură din aia...cum mama naibii îi zice mă...de fereală...
- De castitate bă nărodule, îl corectă superior Iulică...de castitate...și ce-i cu asta..? orice poartă se poate descuia, există cheie pentru orice lacăt pe lumea asta...!
- Eu am auzit, continuă bârfa începută Simion, că cu o seară înainte de plecarea nărodului la armată, Virginica, așa, ca din dragoste, de despărțire, îl îmbătă cuc și făcu un mulaj de cheie...
- Lăsați, bă, vrăjeala, le potoli Iulică entuziasmul, astea sunt vorbe pentru proști ca voi, scoase de Nouraș, ca să nu mai tânjească vreunul la muierea lui, și de ea ca să fie acoperită de bârfele oamenilor, în caz că se aude ceva...Mi-o și văd pe Virginica pe potopul ăsta de căldură, cum îi nădușește moțata, ciufulită, acolo, în centura aia! Cum se trage, așa, mai la fereală, pe prispa cășii ei, își desface lăcățelul și își înfoaie poalele rochiei să dea o țâră de aer și pe acolo, pe unde-i bine omului când vine seara...
- Să fiu al mamii, se jură, Simion,dacă nu cu prima ocazie îi bag mâna pe sub fuste, să mă conving de adevăr...
- Hai, bă, le-o reteză Iulică, gata cu glumele, pentru la noapte rămâne cum am stabilit, nu? și îi privi pe amândoi în ochi, să le cerceteze hotărârea.
- Cum vorbirăm, Iulică, tată, da’ îl luăm și pe mucea cu noi? întrebă Paraschiv, privindu-l de sus pe copil.
- Asta este o vorbă între mine și el, ca între frați. Ne-om socoti noi și vedem cum o scoatem la capăt. Aveți de grije, cum am vorbit, fără țigări, fără chibrite sau brichete, nu mai zic de lanternă...nimic..că știți că pe coama dealurilor ălora se trec căldărarii noapte de noapte, când se trag la corturi, după ce dau iama prin gospodăriile oamenilor..n-aș vrea să dăm nas cu ei, mai ales dacă o merge și ăsta mic...
- Da’, unde vreți să mergem, nenicule? întrebă Mutulică, ca și cum deja se și vedea membru cu drepturi depline al expediției, scobindu-se din ce în ce mai adânc în nas de emoție.
- Cum unde, în deal, la vie! Uite, acolo!
Și Iulică îi arătă undeva peste gârlă, spre vârful unui deal, unde stătea agățat ca de baierele cerului un copac singuratic. Vezi, tu, spuse Iulică, ridicându-și degetul mic în aer, vezi, frățioare cât de mic se vede de aici copacul ăla, cât degetul meu prâslean...
- Păi, și cu ce o să ajungi tălică acolo?
- Pe jos, Mutulică, cu sfintele picioare, că n-o să cerem primarului microbuzul primit de la județ pentru transportul copiilor la școală și pe care el îl folosește la greu sâmbăta și duminica la nunți și botezuri...
- Pe jos, până acolo...și copilul privea cu neâncredere spre frate-său, să vadă dacă vorbește serios sau nu. Căci era peste priceperea lui cum poți ajunge pe jos, și noaptea, tocmai la copăcelul ăla singuratic.
Dar Mutulică știa, ca mai toți băietanii din sat, că frate-său cunoștea ca nimeni altul toate gorganele, bărbureaua înțesată de spinii măceșilor și murelor dospite, cărările bătute de pași străini ai pădurilor, sorburile de apă, limanurile foșgăind a brotăcime gureșă. Ce mai, tot ce se întindea și mișca preț de câteva verste!
- Bă, se adresă cu subânțeles, privind pieziș spre cel mic, Iulică. Eu mă duc să-mi mai răcoresc oleacă păstrăvul...
Și găliganii se năpustiră în unda grea a gârlei, parc-ar fi vrut s-o spintece în două, să se înfigă în fundul nisipos și rece la adânc și să stea acolo până la săvârșitu’ lumii.
Rămas singur, Mutulică mai privi o dată la copacul singuratic, ridică arătătorul și-și spuse cu seriozitate în glas: „Uită-te la el, cât e de firav și de mic, copăcelul, ca arătătorul meu...Așa mi se pare întotdeauna și luna, când seară de seară eu și nenicu tălălăim vrute și nevrute pe prispă.
Oare pe lună o fi crescând viță de vie?”
Apoi, autodidactul din el își răspunse pe dată: „ Cum mama naibii să crească, la ce să se coacă boabele de struguri. La stele?”


****

La ora stabilită cei patru prieteni se întâlniră lângă crâng. Dintre toți cel mai marcat de clipă era Mutulică, căci era prima dată când frate-său avea încredere în el și-l lua după el noaptea. Stătea lipit de Iulică și nu înțelegea în ruptul capului, cum de merge acesta prin vânzoleala aia de noapte prin pădure, ca și cum ai merge ziua pe uliță. Cât despre el, de câte ori călcase în gol, mai-mai să-și înghită omușorul, se lovise de trunchiuri de copaci, care parcă sunau a binețe, căci își dădeau și ei seama că unul nou, musafir proaspăt, le calcă așternutul de crengi moi și mușchi reavăni. Ajunseră într-un sfârșit, spre mulțumirea lui Mutulică, la piciorul viei. Se întindea sub bătaia lunii poleite o vie imensă, în trepte, cum văzuse el la televizor că sunt stadioanele alea de fotbal, unde în veci frate-său și tovarășii lui nu vor ajunge cu talentul lor secat ca pârâiașul din vale, în luna lui cuptor. Iulică îi șopti la ureche: „Mutulică, nu de dezlipești de mine...Chioru, paznicul de noapte, nu e aici, e dus cu treburi să pregătească nunta lui fii’su, da’ poate că or știi și alții chestia asta și să nu dăm nas în nas”. Nu apucase Iulică să termină vorba că mai sus, peste câteva trepte ale viței se auziră șușoteli. Iulică îi spuse copilului să se țină de el, orice s-ar întâmpla, apoi ticlui un plan de bătaie cu Paraschiv și cu Simion. Mutulică îi mai văzu smulgând câte un arac viguros și sub comanda lui Iulică urcară spre vârful viei, spre copacul singuratic, pășind cu băgare de seamă, ca niște animale de prerie. Mutulică îl știa pe frate-său destupat la minte, așa că nu-l miră, când, ajunși în deal, Paraschiv bătu flancul drept, Iulică pe cel de mijloc, iar Simion pe cel din stânga. La semnalul lui Iulică cei trei începură să coboare printre rânduri, să lovească amețitor cu aracii și să strige: „Ațin-te, bă, hoții la vie!”
Lui Mutulică i se încreți pielea pe mâini, când auzi cum răsună în noaptea tainică strigătele de luptă și, când urechea îi prinse zvon de tânguire și țipăt de disperare, își dădu seama că hoții erau pe fugă, gândindu-se că pehlivanul de Chioru le-a tras-o, aruncând în lume vorba cu plecatul pentru pregătirea de nuntă. Iulică descoperi în mijlocul viei trei coșuri pline ochi cu struguri, semn că hoții nu pierduseră vremea de pomană. Se întinseră lângă ele, mulțumiți de victoria dobândită.
- Era bună acu’ o țigară...murmură Paraschiv...
- Da, bă, deșteptule, să ne vază ăia din vale și să vină să ne pună ei pe fugă...
- Bă, știți ce, aruncă Simion o vorbă...mie mi se strânse stomacu’...
- De frică? Ori de foame, râse de el Iulică...
- Ce frică bă, de foame...
- Păi, mănâncă și tu câțiva struguri că lăsară ăștia destui...
- Nu pot, bă, că mă cufuresc repede, am pipota sensibilă...
- Hai să vedem ce are Chioru în postul lui de observație, propuse Iulică.
Se apropiară de aplecătoarea sub care seară de seară Chioru se făcea că păzea via, când de fapt după îngurgitarea unei tării sforăia de s-ar fi speriat de el și musafirii nepoftiți. Ce, era el prost să stea cu ochii pe hoți, să-și ia vreun par în cap? Ce, era via lui, era a statului? Las’ să mănânce și alții din avuția poporului!
Aplecătoarea era de fapt o construcție sprijinită pe patru pari șubrezi, peste care atârna un acoperiș improvizat din coceni de porumb uscați de mai an. Ai fi zis sub bătaia pârdalnicei de lună, că e un bețiv, la răspântie, nehotărât dacă să urmeze calea spre casă, unde, oricum, știa traiul, sau să se întoarcă la tejgheaua soioasă. Dacă nu cumva se va mai clătina mult și se va lua la trântă cu pământul reavăn.
Găsiră oleacă de brânză, cam uscată ce-i drept, câteva cepe, numai bune de mustit și o coajă de pâine.
- Ia, bă, Simioane, ia brânză că asta strânge la stomac și pe urmă poți mânca struguri câți vrei, că pune ea dop la cufureală!
- Bă, se burzului Paraschiv asupra stării de fapt ce domnea în cotineața Chiorului, da’ sărăcie lucie pe la ăsta prin ogradă!
- Etete, bă, spuse Iulică, doar n-ai fi vrut să ne aștepte omul cu ceva aperitive în frigider și niscaiva bere răscoaptă la gheață!
După ce-și puseseră burțile cât de cât la cale, Iulică le zise:
- Hai, bă, hai să stăm oleacă întinși, uite așa, cu brațele sub cap, să privim stelele astea, că sunt atât de aproape că juri că ai putea să le atingi...
- Bă, mai lasă-mă cu visarea ta cu tot, că mâine de dimineață ăl bătrân pleacă la moară și știu că-i dă gândul ăl rău să mă scoale să-l ajut la încărcatul căruței, de nu cumva o pofti să-i și țin de urât pe la moară, la coadă...
- Bă, nu fiți proști, încercă Iulică să-și convingă prietenii, nopți ca asta nu o să mai întâlnim noi niciodată. Mâine-poimâine ne legăm la cap cu vreo matracucă de pe la noi, ne înțarcă doi-trei plozi, de-o să muncim precum catârii din zori și până-n noapte, și-o să cădem frânți, că n-o să mai știm ce e ăla gust de femeie...
- Hai, bă, insistă Parachiv, e trecut de miezul nopții, până ajungem în vale...
- Să zici bogdaproste că avem de târât după noi doar coșurile astea...dacă am fi cărat pe spinări sacii care i-am luat cu noi...Mutulică, să știi frate-miu, că data viitoare venim numai noi doi, să stăm aici la visare cât ne-o pofti inima.
- Da, nenicule...tălică să privești la stele și eu să-ți recit Luceafărul...
- Bine, bă, da’ mai învață și tu măcar două-trei strofe, că doar cu prima strofă se scurtează visarea...
- O să învăț, nenicule...îți promit că o să învăț...
Paraschiv privi cu subânțeles la Simion,ca și cum i-ar fi zis: „Bă, da’ bolunzi și cu capu-n lună sunt ăștia doi!”
Se opriră la Simion acasă, căci acolo le era cartierul-general. Tatăl lui lucra pe un șantier și venea la jumătate de an acasă, maică-sa era la oraș s-o ajute pe fiică-sa după naștere. Acolo la Simion plănuiseră ei să dreagă din strugurii furați niște must, acrișor și înțepător la limbă, după care să ochească Iulică, de altfel vânător dibaci vreo doi urecheați pentru o mamă de friptură. Când deșertară coșurile, Iulică puse ochii pe unul împletit cu măiestrie, ai fi zis că era sculptat.
- Ãsta e prada mea de război, i-l dau lu’ muica, drept cadou, că și așa nu i-am luat nimic niciodată!


****

Când Niculina zărise de dimineață mândrețea de coș pe prispă îi stătu respirația. Cu așa ceva s-ar fi fudulit ea de Sântă Mărie Mică, peste două săptămâni, când era și hramul bisericii lor. Iulică îi spuse că i l-a cumpărat din târgul de la Lăpușata, spre bucuria femeii.
La hram se adunase lume câtă frunză, câtă iarbă, că atunci veneau și odraslele tuturor din sat, care de pe unde îi aruncase viața, dar veneau cu mașinile lor mai noi sau mai vechi, șpilcuiți, unii la patru ace, ca să arate la toți că n-au pierdut vremea pe la oraș.
Când se termină Sfânta Liturghie, Niculina ieși cu Mutulică în curtea răsărită de oameni. Nu știa de ce Rica a lu’ Frâncu se uitase greu la ea toată slujba. Acum că ieșiră afară, avea să afle și toată pricina. O auzi pe Rica suduind, de cum se apropia mai mult de ea și de copil.
- Păi, bine, fă, Niculino, asta chiar că nici nu gândeam, să fiți, fă, neam de hoți!
Niculina se uită în jur să se dezmeticească cu cine se războia Rica, dar nevăzând pe nimeni îi spuse:
- Ce vorbe-s astea, Rico, ai bolunzit?
- Nu, da’ nici mult nu mai am, când văd că te fudulești nevoie mare cu lucru străin!
- Despre ce vorbești?
- Despre ce...despre ce...cum v-o răbda Dumnezeu să puneți mâna pe avutul altuia...și ochii ei se tot pironeau la coșul împletit al Niculinei.
- Ce te uiți fă, la coșul meu, mi l-a cumpărat Iulică din târg, de la Lăpușata...
- De la Lăpușata, ai...dar-ar ăl de sus să nu mai poată face doi pași, da’ să mai ajungă la Lăpușata! Ãla e coșul meu, fă, l-am arvunit de la niște buzoieni care treceau astă-toamnă dealurile cu mere, la schimb cu porumb și grâu. Că-mi plăcu cum se despică nuiaua pe el, ca când ar fi o apă curgătoare...
- Vezi, Rico, că acum uit unde suntem și mătur cu tine curtea bisericii...se răsti la ea Niculina, pe care vorbele Ricăi o scoseseră din ale ei...i-auzi la ea...niște buzoieni cu mere...coșul meu, cumpărat cu trudă de Iulică...
- Fă, păi, dacă-ți spui că e al meu...e al meu...vrei să mă juruiesc? Ce, așa m-am ramolit, de nu-mi mai recunosc lucrul meu?
- Lasă, că mai știu eu și alte dăți, când ți-ai pus cuvântul chezășie, și ai juruit pe strâmb...de unde până unde, coșul tău, explică-te!
- Să mă explic?...Bine...! Al meu pofti la ananas și tămâioasă din deal și-l puse pe ăl mic, pe Iosivel, să meargă la vie să ia câțiva struguri, acolo, de poftă. Copilului îi fu frică și-l luă cu el pe Nelu a lu’ Spanțoi. În deal, ce să vezi, paznicul..sau așa cel puțin crezui și eu până azi, când văzui coșul la tine. Deci, fie’tu fu, Iulică, nu Chioru? Halal paznic, halal hoț...
Dascălul bisericii, Petruș, urmărise mai pe de o parte sfada celor două, dar acum, că vedea că cearta se aprinde, se apropie și le întrebă care-i pricina. Când află de la Rica motivul zânzaniei, cugetă o clipă, apoi zise: „Apăi, hai să cugetăm! Hoțul prins, adică Iosivel al tău, hoț se numește. Hoțul neprins, adică Iulică al tău, dacă într-adevăr a fost acolo, negustor cinstit se numește. Că doar Iulică îl prinse la furat pe Iosivică, și nu invers. Da’, ca să dăm legii ce-i al legii, lasă că vi-l aduc acu’ pe don’ adjutant Scarlatache, că fu aici să țină ordinea în popor la hram.
Când îl văzu pe Petruș îndreptându-se spre mașina Poliției, Rica socoti iute în gând: „Acu’, dacă o fi să vină Scarlatache, ea ce să-i spună, că Iosivel al ei a fost la furat? Că, în ce-o privește pe scorpia de Niculina, asta o să toace înainte cu târgul ei de la Lăpușata, și pe cine o să creadă polițaiul?"
Așa că plecă, suduind și înjurând în gura mare, ea care până acum câteva clipe bătea mătănii și se închina în fața altarului.
- Ei, lasă, Niculino, lasă, că o să ne mai întâlnim noi, poate! aruncă ea amenințător.
- O să ne întâlnim, Rico, că doar se întâlnește munte cu munte, da’ om cu om. Da’ eu îți dau un sfat. Când îl mai trimiți pe Iosivel la furat, nu-i mai da lucruri din ăștea fine, dă-i găleata cu care beți voi apă, că și așa am auzit că tot din ea adăpați vitele la obor!
Mutulică ar fi râs, dar privirea neagră a Ricăi, care se plimba ca limbile unui ceas de la el la maică-sa și înapoi îi îngheță zâmbetul pe buze, și-i pironi privirea-n pământ.
După ce suduielile Ricăi se pierdură în zumzetul mulțimii, ce se revărsa pe uliță din biserică, Niculina îl luă de mână pe Mutulică, spunându-i:
- Hai, hai acasă, dragul mamei, că ne înnebuni de cap, nesimțita asta! Auzi, tu, noi, neam de hoți!
Niculina tot dondănea, în timp ce copilul mergea supus cu capu-n pământ neândrăznind să zică nimic. Lucrul ăsta o cam scoase din sărite pe Niculina, care aștepta măcar un semn de aprobare de la băiat.
- Tu ce părere ai, mă Mutulică, de chestia asta? Suntem noi neam de hoți?
Dar copilul privea dincolo de crivină, ca și cum vorbele toate îi fugiseră pe sub mâneca cămășuței de bumbac, ascunzându-se de vipia pe care amiaza o pregătea împrejurimilor.
„Nu cumva ăsta mic, știe ceva și-mi ascunde?” o chinuia pe ea un gând. „Nu, nu cred, Mutulică a fost totdeauna un copil cuminte și neascuns”, își spuse Niculina lăuntric. „El a rămas singura pasăre din cuib, că Iulică cu haidamacii lui vine doar noaptea acasă, iar biata de fiică-mea, Sevastița, e la oraș cu doi copii de gât. Nu ar face-o de râs nicicând, Mutulică! E atât de frumos și deștept. Tot satul se întreabă cu cine seamănă așa de vioi la minte că tot neamul nostru fuse greu la buchiseală. Copilul are în schimb mintea ca un amnar, una-două scapără câte-o idee de te lasă cu gura căscată! Cum să nu fie frumos și deștept, când ea tot timpul sarcinii suspina și îi mijeau lacrimi la colțul ochiului, când îl privea la Huan Armando, eroul din telenovela aia sud-americană".
Și acum, după atâția ani, își amintea Niculina cum se mai mângâia pe burta-i boțogoasă, privea la ecran și se ruga: „Dă, Doamne, să fie și ăsta mic frumos și deștept ca Armando!”
Și Domnul o ascultase.
- Muică, o întrerupse din visare Mutulică. Dă-mi și mie coșul, să-l țin oleacă, că tare e frumos!
- Ia-l, copile, da’ ai grije să nu se răstoarne sticla cu vin sfințit, că știi că de ea întreabă prima dată tac’tu, când vin de la pomană!
Copilul mergea țanțoș cu coșul, aproape târându-l. Nu-l ceruse el că-i plăcea din cale afară lucrătura împletită. Nici vorbă! Voia să simtă în mână rezultatul victoriei cucerite acolo sus, la copacul singuratic, când oprise hoți ca alde Iosivel să mai fure via. Căci lui nici măcar nu-i trecea prin cap că și ei fuseseră la furat, din moment ce veniseră acasă cu sacii goi, așa cum plecaseră spre vie. Luaseră, ce-i drept coșurile, că nu era să așeze la loc strugurii pe araci!
- Îți plăcu la hram, Mutulică? îl întrebase Niculina, mângâindu-l pe creștet.
- Îmi plăcu, muică, mai ales cum cântă dascălul Petruș...nu știu de ce, dar mi se păru că și sfinții ăia de pe pereți aveau lacrimi pe culorile chipului lor. Da’, cel mai mult, îmi plăcu când lumea aprinse luminile pe colive și pe prescuri...tremurau bobițele alea de lumină...cum mai tremurau...ca stelele în noaptea aia, sus, în deal, la vie...de jurai că le poți atinge și vârâ în sân!
Abia când șturlubaticul de vânt, care se hârjonea cu norii, îi aduse în urechi ecoul cuvintelor rostite nesăbuit, Mutulică îngheță sub arșița de afară, puse coșul jos și o rupse la fugă pe crivină de-i scăpărau copitele.
„Mutulică...mă, Mutulică..măi, mamă...stai...întoarce-te...că nu-ți fac nimic...cu Iulică am eu războiul ăl mare...!
Dar copilul nu se opri decât în șură, amestecîndu-se cu baloții aspri de paie, își strânse genunchii la piept și-și spuse cu năduf:
„ Ce mândrețe de bătaie mi-am câștigat ! Noroc că am numai doi obraji! Ãl drept e a lu’ muica, ăl stâng...a lu’ nenicu! Așa îmi trebuie, dacă, în loc să dorm noaptea în pat, ca toți țâncii de vârsta mea, umblu creanga după ananas și tămâioasă în deal, la vie!”