S-a dus în bucătărie după ce a văzut-o pe maică-sa ieșind, a mâncat. Apoi a băut o cafea, a fumat o țigară, s-a întors la el în cameră, s-a așezat la birou. Ar fi vrut să viseze.
A aruncat o privire pe fereastră. Luna lucea umed și rece ca ochiul unui mort. Þurțurii de sub streașină se topeau și picăturile de gheață topită se-azvârleau în gol ca niște sinucigași. Primăvara are ritmul ei, și-a dat seama brusc. Orice ființă, orice fenomen sau obiect are un ritm propriu. Un ritm pe care îl cunoaște și îl acceptă. “De fapt, asta e libertatea, nu?” – i-a trecut prin cap. Ar fi vrut să își știe și el ritmul. Dar oamenii nu trăiesc niciodată după propriul lor ritm. Nici măcar din greșeală! “Omul este un jucător de poker care se trișează pe sine însuși și își închipuie că-L trișează pe Dumnezeu”, și-a zis.

(Vreau să trăiesc. Asta nu înseamnă că vreau să respir, nu înseamnă că vreau să mă gândesc pe mine însumi. Am zis că vreau să trăiesc, nu să supraviețuiesc. Cred că ceea ce îmi doresc este să fiu conștient în fiecare clipă că exist și nu să fiu sclavul unor gânduri care îmi dictează ceea ce sunt. Adică mereu altceva și mereu iluzoriu. Vreau ca dorințele mele să se manifeste spontan ca acțiune, în același timp cu gândurile care le dau naștere. Și știu că pericolul este dorința proiectată)

Deodată s-a simțit privit. A trecut un timp până și-a dat seama că ochiul rece și umed ca de mort al lunii se holba la el. O privire batjocoritoare și totodată incriminatoare, i s-a părut. “Ochiul lui Dumnezeu”, a șoptit. A tras storurile ca și cum ar fi închis o pleoapă neînsuflețită, dar privirea a rămas undeva în el. S-a întors la birou, s-a așezat pe scaun și a strâns pixul în mână.
Atunci a văzut cănile. Erau vreo șapte-opt răspândite pe tot biroul și s-a gândit că seamănă cu “iubitele” lui de-a lungul timpului. Acum la fel de goale de prezența lui și la fel de mânjite de lichidul - uscat mai demult sau mai recent – al dorințelor lui neîmplinite. Dar acum avea o cană nouă. Și era plină ochi.

(Eu nu trăiesc. De aceea scriu. Ceea ce scriu este manifestarea dorinței. Este exorcizarea trecutului din acțiune și exorcizarea viitorului din dorință. Scriu și prezentul rămâne în pielea goală, fiind același trup cu trecutul și viitorul. Dorința se manifestă ca acțiune în timp ce scriu)

Îl durea deja mâna. Și îl mai durea ceva, poate o anume certitudine pe care încă nu și-o putea explica. Dar era obișnuit cu asta, așa că nu i-a mai dat atenție. Pixul era plin de transpirație. “Cuvintele sunt transpirația gândului, sunt sudoarea Realității”, și-a amintit că îi spuneau ei. Dar era convins că se mințeau și că l-au mințit și pe el. “Gândurile și Realitatea sunt excrementele Cuvântului. Sau nu, sunt emanațiile Lui. E mai bine așa”, concluzia i s-a impus de la sine. S-a dus la baie, s-a spălat pe mâini, pe față, apoi și-a lăsat mâinile sub șuvoiul înghețat până când i s-a înroșit pielea și nu și-a mai simțit degetele. S-a întors la birou, s-a așezat pe scaun, a luat o foaie nouă, dar pixul nu îi mai cunoștea degetele. Iar cuvintele nu mai cunoșteau hârtia. Foaia albă se holba la el întrebător.

(Scrisul este magic. Și eu nu pot schimba nimic din ceea ce sunt, tocmai pentru că sunt. Iar “sunt” nu are limite și nu cunoaște alteritatea. Scrisul este expresia lui “sunt”. Magia lui este cea a autocunoașterii temporale si spațiale, dar mai ales atemporale si aspațiale. Magia lui face din demoni si îngeri o singură entitate organică. Și vindecă de complexul Casandrei)

Nu era prea târziu. Iar telefonul, la câțiva pași…Dar stomacul lui părea un animal paralizat de teroare în fața unui prădător feroce. Cât ar fi vrut să își cunoască ritmul! Dar omul nu își trăiește propria viață, ci o mulțime de alte vieți împrumutate. Conduse de mereu alte ritmuri. Degetele mâinii drepte i se mișcau pe pix după cadența unei melodii pe care nu o cunoștea.
A luat o cană de pe birou, a trântit-o de podea, a privit cioburile până când negura din gânduri i s-a materializat în priviri. “Ce se vede între două oglinzi?”, l-a întrebat prietenul lui cel mai bun într-o zi. S-a dus în bucătărie, a luat mătura și fărașul, a strâns cioburile, le-a aruncat la gunoi. Și-a privit mâinile și a văzut că se tăiase într-un ciob. “Ce se vede între două oglinzi?”, și-a amintit.

(Nu pot trăi în scris. Dar aș putea să trăiesc prin scris. Pentru că scrisul este ființă. Si daca îi telefonez Ei în semnele de pe pagina albă, atunci îi telefonez și în non-scris. Pentru că scrisul este dorința care se manifestă ca acțiune în trupul lui “trecut-prezent-viitor”)

“Eu știu toate răspunsurile, dar voi nu aveți destule întrebări!”, a vrut întotdeauna să le spună. Niciodată nu sunt destule întrebări. Nici destule vieți de împrumutat și nici destule morți de amânat. A vrut întotdeauna…să nu aibă amintiri, să nu fie mereu conștient că nu știe a cui viață o trăiește. A luat foaia de hârtie pe care scrisese, a mototolit-o, a aruncat-o în coșul de gunoi. A sperat să nu își mai aducă aminte că toate cuvintele lui sunt cadavre îngropate în nămolul incertitudinilor.
Începuse să îl doară capul. Și parcă nu îl durea pe el, ci pe altul. Se simțea ca un erou de basm. “Nu sunt decât o iluzie născocită de mine însumi”, aproape a strigat și cuvintele au sunat ciudat în cameră. Într-o zi, un prieten i-a spus, molfăind cuvintele împreună cu mustața prea lungă…

(Sunt una cu Mișcarea acum. Mișcarea este în același timp dorință și acțiune și nici una dintre ele. Și mișcarea ESTE numai din punctul de vedere al infinitului formelor, al diversității. Ea este grăsimea esențelor; este scheletul formelor. Din punctul Ei de vedere, Mișcarea NU ESTE. Pentru că atunci ESTE nu mai există și nici scrisul nu mai există. Așa că Mișcarea scrisă este mișcare sau nemișcare. Nescrisă, NU ESTE)

…că tot ce scrie el e lipsit de viață. “Filosofie de băiat cuminte, scrisă și trăită la birou”, i-a spus. Nu i-a răspuns decât peste câteva zile. “Înțelepciunea e sinteza dintre inocență și experiență”, i-a zis. Prietenul și-a mai mestecat puțin mustața, a râs puțin. Apoi i-a cerut o cafea, a sorbit de câteva ori zgomotos, și-a supt mustața, l-a privit lung. Nu a zis nimic, s-a ridicat și a plecat. L-a privit plecând și i-a ascultat pașii. “Cât de frumoși sunt pașii omului, câtă magie în cadența lor”, și-a amintit că și când era copil era fascinat de ritmul pașilor. Și-a amintit că obișnuia să asculte oamenii pășind și să se asculte pe sine însuși pășind, simțindu-se important pentru că pașii îl purtau undeva. Și pentru că în pașii lui se afla destinația. Și de multe ori, pașii lui știau unde trebuie să ajungă, dar el nu. “Destinația se află în fiecare punct al drumului și în orice moment”, s-a gândit. Și certitudinea era în el. Și certitudinea era el.

(Nu voi scrie “O voi suna”. “O voi suna” nu îmi dă voie să trăiesc. Nu mă lasă decât să doresc, nu și să manifest dorința în acțiune. Dar, de aceea, pentru că nu scriu “O voi suna”, o voi suna. Și pentru că nu scriu că răspunsul ei va fi “Da”, ea va răspunde “Da”. Iar eu voi trăi pentru că trăiesc fără să scriu “Eu trăiesc”. Scrisul exorcizează netrăirea)

“Iubirea e o posesiune”, și-a zis. Și era sigur că e adevărat. Și-a privit degetele și nu le-a recunoscut. S-a strigat pe nume și nu și-a recunoscut vocea. Și-a ciupit urechea și nu și-a recunoscut durerea. “Nici suferința nu mai este a noastră”, a șoptit. Suferința are atâtea cauze, știa asta. Ei i-au spus că unele cauze sunt mai importante decât altele. Dar se mințeau și l-au mințit și pe el. Pentru că acum un telefon pe care nu putea să îl dea era ca un cancer în ultima fază.
Știa că nu pot fi ucise toate cuvintele și știa că nu pot fi alungate toate gândurile. “Și oricum, curățenia obsedantă nu ascunde nimic”, a șoptit. Nu mai știa unde să se caute pe el, cel adevărat. “Iubirea e un călău fără mască”, și-a zis și ar fi vrut să își șteargă iubirea din suflet așa cum îți ștergi noroiul de pe pantofi. Și sufletul să îi rămână lucios ca o oglindă care nu poate să facă prizonieră imaginea pe care o reflectă.

(Pentru mine, “Trăiesc” este cea mai bună terapie. Nu, cuvintele nu pot controla nici dorința și nici acțiunea, dar le pot anticipa și întări. Frica le chinuie. Frica mea și a lor. Teama, nu pentru trăire, nu de netrăire, ci de ridicol. Dar cuvintele exorcizează ridicolul. Cuvintele stâlcesc ridicolul și îl ascund în buzunare adânci. Nu pentru că ele vor acest lucru, nici pentru că eu vreau acest lucru. Ci pentru că ele sunt Mișcarea, și eu sunt Mișcarea, și ridicolul este Mișcarea. Dar Frica întrerupe Mișcarea în manifestare. Cu strângeri de stomac, frica invocă ridicolul. Și gândurile își îndreaptă în mănunchi capetele către ridicol, iar stomacul se strânge. Aș vrea să îmi fie frică de moarte, nu de ridicol. Pentru că știu că moartea este trăire, la fel ca Mișcarea. Și Frica este Mișcarea, dar în manifestare o întrerupe)

Copiii nu cunosc frica. I-a fost întotdeauna frică de copii. Nu, de fapt, nu frică. Copiii îl iubeau, iar dacă erau suficient de inteligenți pentru vârsta lor, îl tratau ca pe unul de-ai lor. Lui i se păreau înțelepți. Și se simțea caraghios în preajma lor. S-a simțit întotdeauna inferior în fața copiilor. Și asta l-a făcut să se comporte condescendent, deși numai el își dădea seama. Și din cauza asta adesea nu s-a mai găsit pe sine însuși. “Oamenii sunt maimuțe care se imită unele pe altele și își închipuie că Îl imită pe Dumnezeu”, și-a zis, dorindu-și să fie din nou copil. Dar copiii l-au învățat umilința. Și inocența. Adică l-au reînvățat să păcătuiască. Și să nu creadă în păcat.

(Va vrea să mă iubească? Întrebarea este testul simțului de ridicol și al fricii de ridicol. Întrebarea rămâne suspendată între certitudinea ridicolului și a încrederii, sau măcar între certitudinea ridicolului și a flatării. Niciodată a milei. Pentru că de la milă pornește forma cea mai abjectă a ridicolului. De la neacceptarea milei sau mai degrabă de la nedorirea milei. La mine, mila duce la sinucidere.)

Și-a amintit de vecinul lui care s-a sinucis. L-a văzut când l-au scos din cameră. I-a văzut fața gri-maronie și ochii vineții: părea îngrijorat. I-a văzut șosetele din lână de mai multe culori cu care era încălțat și i-a venit să plângă. “Poți să fii ridicol chiar și după ce-ai murit”, și-a dat seama atunci când a auzit o femeie din familia mortului jeluindu-se: “De ce-a trebuit să moară cu șosetele de lână-n picioare? Se uită lumea…”. De-atunci, nu a mai purtat niciodată șosete din lână. Lumea s-a uitat, lumea a văzut totul și a auzit totul. Lumea a vorbit mult timp de vecinul care s-a sinucis. El s-a gândit că moartea e un spectacol și suferința e un spectacol. Și că sinuciderea poate să fie sau poate să nu fie o soluție.

(Cuvintele cunosc toate incantațiile, chiar și pe cea împotriva fricii. “Frica este ucigașul minții”. Nu! Frica și mintea sunt ucigașii minții, dușmanii dorinței și ai acțiunii.

Frică, fă-te minte,
fă-te Mișcare, nu,
Descoperă-te Mișcare
Descoperă-te “Eu”,
Descoperă-te “Tu”!
Frică, topește-te în încredere,
Încolăcește-te în convingere,
Fii “SUNT”, și atât!

Acum voi dormi!)

* * *

O cameră albă și foarte luminoasă. Înăuntru - doar o chitară roșie, cu corzile prăfuite; rezemată de-un perete. Pe peretele opus este scris cu vopsea: “Religia sufletului meu s-a născut din mirosul pielii tale”. Literele încep să se mărească până când acoperă toți pereții. Mesajul nu se mai poate citi. Literele se sfărâmă și cad. Praful cuvintelor se-așterne pe câteva urme de pași întipărite în dalele de marmură albă de pe podea. O dală plesnește, din crăpătură țâșnește un fluture, zboară drept în sus, spre becul de la mijlocul tavanului, se lovește de globul fierbinte, se prăbușește pe corzile chitarei, care încep să vibreze. Un zumzet bizar, fără ritm, umple camera, pereții încep să se crape, apoi se prăbușesc…
Totul în jur este deșert. Chitara roșie a fost înghițită de oceanul portocaliu. Zumzetul s-a topit în vuietul vântului. Dunele par a fi în viață, parcă ar dansa. La poalele unui dâmb uriaș, doi bărbați stau îngenuncheați, cu frunțile pe nisip. Pletele și bărbile le sunt pline de praf, fețele uscate, dar ochii le strălucesc la fel ca lamele iataganelor pe care le țin încleștate în mâinii. O rugăciune străpunge vuietul vântului: “Allah u akhbar!” Strigătul se înalță în aerul înăbușitor, apoi se prăbușește în măruntaiele deșertului, sorbind nisipul în adânc…

Întuneric…

O minge uriașă rostogolindu-se prin beznă…aproape…
…mai aproape…
…și mai aproape…
Lumina se naște din frică. În lumină, frica are formă și se apropie…Ferestrele sunt închise, dar nu există jaluzele. Și frica se holbează înăuntru. Umed și rece… Apoi se strecoară înăuntru – lucrurile se mânjesc de prezența ei, iar ea alunecă…aproape…
…mai aproape…
…și mai aproape…; brusc, spațiul nu mai suportă formele, timpul devine un vortex care absoarbe totul – nu mai există decât groaza. Și groaza este un punct fără contur, fără secundă, fără ființă și fără pieire, un punct care bolborosește - în sine și în afara sa - și care, brusc, explodează violent – în sine și în afara sa. Spațiul se chircește și-apoi se dilată, iar vârtejul timpului scuipă – într-un haos de culoare – un fluture uriaș, de care este legat un fir de lână care se desfășoară întruna.

O minge uriașă rostogolindu-se prin lumină…aproape…
…mai aproape…
…și mai aproape…; și-apoi, brusc…aripile fluturelui încep să semene cu niște mîini, iar picioarele lui cu niște picioare omenești, și capul lui e un cap de bărbat, iar pulberea de pe aripi învăluie inutil omul, care se prăbușește neajutorat din înălțimi și se zdrobește de pământ. Și pământul absoarbe sângele negru, absoarbe sângele fără vise și îl curăță și îi dă viață din nou. Și visul reîncepe, iar frica se-apropie din nou…plutind…
…alunecând…
…sufocând…; o ultimă zvâcnire și totul se pierde în…

…Întuneric…


Este un călător, un om care nu își lasă mirosul în lucruri. Are fruntea înaltă și ochii întredeschiși. Pielea feței este roasă de ploi, de nisipuri, de zăpezi și de vânturi aspre. Dar nu și de griji. Drumul absoarbe grijile. Mișcarea le înăbușă. Iar el este mișcare, este schimbare. Drumul este în om, și destinația este în om, nu în afara sa. Și el știe. Dar nu se poate opri din mers. Picioarele lui sunt lungi, încălțări nu mai are de mult. Veșmântul lui este ființa prăfuită a drumurilor. Pașii lui sunt uriași; tălpile goale calcă pe pietre, strivesc insecte, bețigașe și frunze uscate, și el le simte durerea și apoi el este durerea. Iar în el crește bucuria, și bucuria drumului îi înăbușă respirația, totul devine clar și cumva îndepărtat, chiar și propriile-i mâini, chiar și propriii-i pași.
Este singur, mereu singur – zeul mersului. Pașii nu i se opresc niciodată, drumul nu se poate termina, bucuria este veșnică. Frica și ura și moartea nu îl pot prinde, el este cel care merge mereu. El este cel care trece prin lucruri, curățindu-le. Fața lui nu are expresie, bucuria nu îi strălucește decât în priviri și în pași. Și drumul îi învelește picioarele când e frig, iar ploaia îl răcorește când e cald. Palmele și le ține întotdeauna deschise, să prindă vântul și să îi frământe ființa până îi soarbe toată răcoarea. Nu poate fi oprit - el este cel care trece prin lucruri. Dar lucrurile nu îi păstrează niciodată mirosul.
Acum razele soarelui se năpustesc asupra lui și vâlvătăile transparente ale căldurii pâlpâie pe deasupra drumului și animalele fug să se ascundă în pământ sau pe sub copaci. Dar el nu părăsește drumul, el este cel care nu se oprește niciodată. Pe deasupra capului său, mult în înalt, zboară șoimii – veșnici tovarăși de călătorie. Privirile lor se prăbușesc asupra lui ca o ploaie de meteoriți, ei îi simt hotărârea și îi cunosc tăria și îl urmează…departe…
…mai departe…
…și mai departe…; până când…

…Întuneric…

Din bezna tunelului, trenul se năpustește în lumină, despicând metalic aerul înăbușitor. Monstrul cu cap de dragon și trup de șarpe este fiul vitezei. Se hrănește cu distanțe și timp și electricitate. Expiră din când în când cu șuierături ascuțite, ca un bolnav aflat pe moarte.
În față, după un deal, drumul metalic o ia brusc la dreapta și acolo monstrul nu poate vedea. Acolo, pe-o șină, un fluture fără praf pe aripi țopăie neputincios, lipsit de harul zborului. Acolo, întinsă pe șine, o fată frumoasă privește cerul.
Iar monstrul metalic înghite distanță și timp…aproape…
…mai aproape…
…și mai aproape…
Și în ochii ei nu este decât…

…Întuneric…


* * *

A dormit timp de patru zile. Când s-a trezit, nu mai cunoștea oamenii pe care îi cunoscuse. S-a dus în bucătărie, i-a cerut maică-sii - o străină ciudată, cu fața albă și hainele mirosind a mâncare – să-i facă o cafea. A mâncat, și-a băut cafeaua, a fumat o țigară. Apoi s-a uitat la un meci de fotbal cu taică-său, întrebându-se cine dracu’ o fi tipul ăsta micuț, burtos și negricios la față, care își mângâia întruna barba cu mâinile mari și stângace. A discutat cu soră-sa vreo oră despre cum îți dai seama dacă un om e prost sau deștept și ce înseamnă astea, și despre noul ei prieten, care scuipă pe stradă, vorbește porcos, dar e frumos și știe să danseze. Apoi a plecat prin oraș. Nu i se părea deloc ciudat că oamenii ăia străini stăteau cu el în casă. Îi plăceau, dar îi păreau cam banali.
S-a plimbat prin oraș un timp. La întoarcere s-a întâlnit cu Cătălina – o brunetă urâțică, dar cu buze voluptuoase - și Radu, prietenul ei, un individ cu o mutră foarte serioasă și voce gravă. L-au întrebat ce-i mai fac părinții și cum o mai duce soră-sa, în timp ce el se chinuia să își dea seama despre cine vorbesc cei doi și cine, de fapt, or fi cei doi. În cele din urmă a scăpat de ei și a pornit iar spre casă.

(Măcar știu cine sunt Eu!!!)

Chiar înainte să ajungă și-a amintit totul. Când a intrat pe ușă, i-a zis “Săru’mâna!” maică-sii fără să o privească, a ignorat-o ca de obicei pe soră-sa (întrebându-se curios cum de putuse să vorbească o oră întreagă cu ea atunci când nu știa cine e). Taică-său nu era acasă. S-a dus în camera lui, și-a luat agenda, a pus mâna pe telefon și a sunat-o. Ea a spus “Nu!”.
Ești tare drăguț – a spus - și mi-ar fi plăcut să ies cu tine în oraș, dar am un prieten cu care o să mă logodesc. Îmi pare rău!
Ãăă, OK, nici o problemă!…Felicitări!…Servus!…
După ce a închis telefonul, ghemul din stomac s-a desfăcut. Se simțea destul de bine acum. Resemnat. Se întreba chiar cum și-a putut închipui că va ieși într-adevăr cu ea. Știa, de fapt, în sinea lui, că n-o să se întâmple nimic. E mai bine așa, oricum. Nu o să mai treacă prin calvarul de a o duce în oraș, de a se strădui să pară cât mai natural, de a încerca să fie interesant ca să o impresioneze, de a încerca să o cunoască, de a-și împărtăși necazurile, de a-și închipui că nu se poartă ridicol, de a se convinge că ea nu își dă seama de artificialitatea lui; și de a nu reuși nimic din toate astea.
S-a dus în bucătărie după ce a văzut-o pe maică-sa ieșind, a mâncat. Apoi a băut o cafea, a fumat o țigară, s-a întors la el în cameră, s-a așezat la birou. A întors capul și a aruncat o privire către fereastră. Storurile erau încă lăsate ca pleoapa obosită a unui bătrân. Dar ochiul rece și umed al lunii încă se holba - batjocoritor și totodată incriminator - de undeva din el însuși… Ar fi vrut să își amintească ce a visat în zilele alea când a dormit…

(Nu mă voi sinucide !!!)

* * *

L-au găsit a doua zi dimineața, prăbușit peste birou, cu venele tăiate și sângele scurs pe niște foi scrise de el. N-au mai reușit să descifreze decât câteva frânturi: “…să trăiesc…”, “…scriu…”, “…aș putea să trăiesc…”, “…scrisul este magie”, “…stâlcesc ridicolul…”, “Mișcarea…”, “Aș vrea…moarte…ridicol…”, “…mila duce la sinucidere…”, “…incantațiile…împotriva…”, “…voi dormi”, “…sunt Eu”. Au găsit o singură frază întreagă: “Nu mă voi sinucide!”. Autoritățile nu au putut afla dacă pe foile alea era scrisă justificarea gestului.
Lumea s-a uitat, lumea a văzut totul și a auzit totul. Vecinii erau în fața casei și câteva din rudele lui erau în fața casei și mulți trecători se opriseră și ei, privind cu milă la maică-sa. Lumea vorbea, uitându-se compătimitor la soră-sa care plângea și la figura pierdută, palidă a lui taică-su. Și cuvintele șoptite, dar pe care toți păreau să le poată auzi, se plimbau încolo și-ncoace:
Săraca maică-sa, ce-o fi în sufletu’ ei…
Și era un băiat așa de bun…
Știi, s-a omorât pentru că l-a părăsit una pe care o iubea el mult.
Daaa? Păi, când ești tânăr…
Nu-i adevărat, dom’le, nu l-a părăsit nimeni: era îndrăgostit de una la care nu îi păsa de el.
Eu nu cred că d-aia. Mie mi-a zis băiatu’ lu’ Iorgu că lua droguri, niște prafuri d’alea…Și că din cauza lor s-a omorât.
Du-te de-aici, că alea nu te fac să te sinucizi. Te omoară ele până la urmă, da’ nu te fac să te sinucizi.
Eu tot cred că s-a omorât din cauza fetei.
Săracu’ băiat, așa de tânăr…
Daa, mare păcat. Ascultă-mă pe mine, eu cred că a fost vina lu’ taică-su și-a lu’ maică-sa, că n-au fost mai atenți și ei, n-au avut grijă de el.
Pleacă, dom’le, de-aici! Da’ ce-ai fi vrut să facă, să-l păzească?!
Păi, nu, da’ să vorbească și ei cu el, să vadă ce-i cu viața lui, să-l întrebe…
Să-l întrebe ce, dom’le? “Ia zi, mă băiete, ai de gând cumva să te omori?” Asta să-l întrebe?
Păi, nu știu…Auzi, da’ știi că au găsit pe birou o hârtie plină de sânge pe care scria: “Nu mă voi sinucide”?
Chiar? Păi, poate l-o fi omorât careva, mai știi?
Ei, pă dracu, cine să-l omoare, că era un băiat tare bun!
Păi poate ăia care îi vindeau drogurile, că mi-a zis mie băiatu’ lu’ Iorgu că lua niște prafuri d’alea…
Iar începi, dom’le, cu drogurile? Asta-i o prostie!
Mă rog, ziceam și eu ce mi-a zis băiatu’ lu’ Iorgu…Auzi…, da’ ai văzut ce șosete de lână avea în picioare?…