Un pas. Al doilea. Al treilea. Mersul a devenit un act prea reflex.

Aleargă. Te lansezi în față, asfaltul scrâșnește când te împingi în el și pornești. Aleargă. Musculatura se încordează, genunchiul străpunge aerul și te proiectezi cu totul înainte, celălalt picior menține contactul cu betonul, coordonare perfectă, genunchiul coboară și când talpa se plasează ferm, celălalt se desprinde, se îndoaie și te proiectează încă puțin înainte. Uiți deja de mișcare, ochii sunt ațintiți asupra drumului, cu mintea îți trasezi o linie roșie până în zare, o vezi cum se înclină odată cu drumul, urcă pe un deal și dispare. Ca să poți privi mai departe trebuie să ajungi pe acea culme, așa că te grăbești.

Te concentrezi asupra vitezei acum, mai repede, te forțezi și arzi, mai repede, mai multă tensiune și energie, inima bate alert și gâfâi, mai repede, aerul îți izbește fața și drumul te amețește. Închizi ochii și toată atenția se îndreaptă spre pași. Fiecare te zguduie puternic și dinții îți scâșnesc odată cu asfaltul, uiți de tot în afară de drum, devine obsesia și scopul tău, vrei mai repede acolo, nimic nu mai există în jur. Plămânii îți explodează și pulsul îți bate în tâmple și, pentru o secundă, îngheți.

Rămâi suspendat între pași și îndrăznești să deschizi ochii. Drumul e la locul lui. Dar acum vezi și câmpia din dreapta, câțiva copaci stingheri și verzi, iar în stânga, clădirile atât de cunoscute ale orașului. Lumina bate într-un numit fel, te atinge, o simți. Deschizi ochii mai larg și auzi din jur o respirație sacadată distinctă, apoi încă una și încă una. Nu ești singur. În jurul tău abia acum vezi alți alergători, fiecare îndisverși timpi ai mișcării, fiecare cu expresia lui. Li se vede în ochi concentrarea, au și ei liniile lor și vor să ajungă mai repede pe deal.

Ne grăbim prea mult. Alergăm în fiecare zi după ceva, vrem să creștem mai repede, să ne maturizăm mai repede, să căștigăm mai repede, să meargă mașinile mai repede, să treacă secunda prezentă mai repede. Și așa a trecut liceul în câteva minute. În graba noastră, ne grăbim să trecem și de fericirea noastră. Uită-te bine în jur, la toți acești oameni adunați aici. Privește-i bine pentru că vei fi uimit cu siguranță de câte ai putut trece cu vederea. Chair trebuie ca lumea să înghețe ca să poți privi în jur?

Alergătorul, în acea secundă suspendată, și-a pus întrebarea ce îl așteaptă acolo sus și dincolo de vârf și de ce se grăbește. Caută-ți mulțumirea în prezent pentru că promisiunile viitorului pot fi înșelătoare. Fă-ți timp să te bucuri de apus și de ceea ce ești în prezent. Există puțină minune și uimire în orice clipă.

Alergătorul s-a dezghețat și a atins cu tălpile asfaltul, fundamental la fel, dar puțin schimbat. Aleargă, drumul e tot acolo și linia roșie îl ghidează, dar acum aleargă împreună cu toți, zâmbindu-le, și vede culorile, vede lumea...