A stat Constantin prin București mai mult rupt de foame decât sătul. Umbla prin piețe și în schimbul a câtorva legume ajuta negustorii la descărcatul și aranjatul mărfii. S-a aciuit, apoi, pe lângă un sacagiu. Încărca butoaiele cu apă, ajuta, împingând la căruță, arătarea de cal costeliv. Tot el striga pe la răspântii: Apa…, apa.., hai la apă limpede și proaspătă. Primea pentru munca asta un bănuț din treizeci. Două căldări de apă erau vândute cu un bănuț. Ar fi plecat de la sacagiu dar acesta îi asigura, pe lângă cei doi trei bănuți pe zi, loc de odihnă peste noapte. A început, mai ales că vara era spre sfârșite, să-i pară rău după târla de oi, de la Cioroiu, la care ar fi ajuns dacă nu-i părăsea, la acel han, în puterea nopții pe consătenii săi. Ce se va face la iarnă când sacagiul, i-a spus, nu va mai avea nevoie de el? Cel mai bine ar fi să se întoarcă acasă. Dar cum? Dacă mergând în căruță a făcut până aici aproape două săptămâni, cât va face acum pe jos? Nici nu știe în ce parte s-o apuce. Își aduce aminte doar de un oraș mare, de Brașov și apoi de răcoarea munților. A aflat de la sacagiu că sunt căruțe cu patru cai care fug foarte repede dar costă, ca să te sui în ele, pe puțin patru cinci galbeni iar el nu are mai mult de zece bănuți. Dorul de casă îl chinuia. Chiar și oile satului i se păreau, acum în amintire, un vis frumos. Tot ca într-un vis auzea cântecul la fluier, însoțit de vorbe, prin care ciobanii spuneau, toamna, părerea de rău a părăsirii munților de către turme. „Se duc oile, se duc/ și se duc și nu mai vin/ pân la Sfântul Constandin/ rămân stâni fără stăpâni/ izvoare fără mioare/ munți golași fără ciopoare...” Cu ochii umeziți, cu o ceruză în mână, fără să-și dea seama ce face, se apropie de fațada unei prăvălii lângă care-l aștepta pe sacagiul dus, cu gloaba, la potcovar. Încet, încet, rând pe rând, au început să apară pe perete munți împăduriți, un drum ce cobora dinspre ei, apoi pe acel drum la vale oi, multe oi, doi câini flocoși cu zgardă la gât, un măgar cu samarul pe el, iar înaintea tuturor ciobanul. Nu i se distingea fața, doar pasul sigur printre bolovani și fluierul prins în șerpar. Era atât de preocupat de ceea ce făcea încât nu și-a dat seama că în spatele lui au început a se aduna, tăcuți, copii, ba și câțiva oameni în toată firea care priveau cu interes la ceea ce ieșea de sub ceruza din mâna lui. De la o vreme s-a oprit în spatele privitorilor și un bărbat zdravăn, cu părul negru, îmbrăcat în haine care pe atunci se numeau „evropinești”. Stătea cu mâinile încrucișate și cu ochii abia deschiși privind cu interes la lucrarea lui. Deodată la fereastra prăvăliei a apărut capul mirat al jupânului Mitrache proprietarul prăvăliei în care se vindeau coloniale târgoveților mai avuți. Ieșii, val vârtej, să vadă ce-i cu adunarea din fața proprietății dumnisale
- Ce-i cu voi bă, vedeți-vă de drum. Apoi văzându-l pe domnul în redingotă neagră zise cu o voce, de data aceasta mieroasă
- Să trăiți domnule Tattarescu. Este o cinste pentru mine că v-ați deplasat personal până aici, poftiți vă rog, am primit icre proaspete, stafide și fistic, salsă de marile și alte bunătăți, marfă proaspătă adusă tocmai de la Kipru, poftiți vă rog.
Domul Tattarescu nu-i răspunse și nici nu-și dezlipea ochii de la zidul prăvăliei. Nici ceilalți, cărora domnul Mitrache li se adresase cu acele cuvinte de ocară, nu dădeau semne că vor respecta porunca lui. De abia într-un târziu și-a dat seama negustorul unde se uită lumea adunată. Tot atunci l-a văzut și pe micul zdrențăros care tot mai trăgea linii pe zidul proprietății sale.
- Fire-ai să fi tu, de bagabond!
Se aruncă asupra copilului luându-l de ceafă și ridicându-l la câteva palme de pământ. Se pregătea să-l arunce pentru a-l călca apoi în picioare.

- Virgile, Virgile, ne-ai captivat pe toți cu povestea ta. Se vede că ai darul narațiunii.( Era vocea domnului diriginte.) De unde poți știi tu ce s-a petrecut cu bietul copilaș acum câteva zeci bune de ani.
- Știu domnule profesor pentru că mi-a povestit bunicul meu, după tată, care nu era altul decât acel Constandin ajuns bucureștean datorită firii lui de copil nestăpânit de nimeni.
- Foarte interesantă povestea ta. Spune-ne acum, în mai puține cuvinte, sfârșitul pentru că în curând se va termina ora și nu putem sta, atât de mult în așteptare, până săptămâna viitoare

Le-a spus apoi mai pe scurt Virgil cum vestitul pictor l-a luat pe Constandin ca ucenic, apoi ajutor în atelierul său. Că în acel atelier mai erau ucenici care apoi au ajuns pictori vestiți. Desigur, la început, domnul Tattarescu a vrut să ia legătura cu părinții lui pentru ca și aceștia să fie de acord cu întorsătura din viața băiatului lor. Dar simțind că și-a găsit rostul vieții și nevrând să-l piardă, băiatul a declarat că este orfan de ambii părinți. A ținut-o tot timpul așa. Pictorul l-a declarat pe băiat la Agia Capitalei sub numele de Constantin Georgescu știind că pe tatăl să l-a chemat Gheorghe.
- Ei vedeți domnule profesor de ce pe ai mei și pe mine ne cheamă, chiar dacă suntem din Poiana, Georgescu ? Ne cheamă așa pentru că bunicul s-a întors, la maturitate, în satul natal. Era de acum un pictor destul de cunoscut. Alături de maestrul său a pictat Biserica Sfântul Spiridon, și alte câteva, în București. Pe la 1860 s-a întors în Poiana. A pictat și aici, în Mărginimea Sibiului, biserici. Dar și în alte sate mai îndepărtate. Dacă veți trece vreodată, spre Poiana, prin satul Rod, intrați în biserica de acolo cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Este pictată de bunicul meu.
Au mai povestit la alte ore, aproape toți elevii clasei întâmplări din familia ori satul lor. Prin vacanțe, ca să fie cât mai pregătiți și să nu se facă de rușine, se interesau iscodindu-și părinții, pe oamenii mai în vârstă, pe preoți și învățători despre întâmplări din vechime, pe care apoi le povesteau în clasă. De multe ori în timpul acestor povestiri nu se auzea nici musca. Silvia Florea din Baia de Criș a vorbit o oră întreagă spunând despre Horea și Avram Iancu așa cum a auzit, la rândul ei, de la bătrânii satului său. Domnul Olariu, Valerică, o mai oprea din timp în timp și își nota câte ceva pe un carnețel. Nicolae Lal a povestit despre legendele din satul său, despre uriașii ce trăiau înainte de daci și care au construit cetatea de la Vârful Zâdului nu departe de Sibiel. A fost completat de colegul său,din același sat, Muntean Ioan. Măriuța Sbârcea, tot din Sibiel, nu era de față. Se știa că și ea trebuia să vină cu poveștile ei tot despre acel sat, fiind și ea tot de acolo
- Dar unde-i Măriuță, măi copii, de ce nu-i în clasă.
- Este acasă pentru că s-a îmbolnăvit. Tușește și lăcrimează.
Profesorul se uită cu niște ochi șăgalnici la ei
- Voi n-ar trebui să vă îmbolnăviți nici unul
- De ce domnule profesor?
- Pentru că în fiecare săptămână, ba putem zice că în fiecare zi, vă vede câte trei doctori.
Treizeci de perechi de ochi se uitau cu mirare la dascălul lor. Maria Tămașiu din Cacova a avut îndrăzneala de a întreba care sunt aceștia că ea nu știe decât despre domnul doctor Silviu Ionașiu, care le predă lor Igiena și care, din când în când, îi mai pune să caște gura, să zică aaa, pentru a se uita prin gâtul lor. S-a uitat și în gâtul Măriuței și i-a spus să stea câteva zile acasă că-i va da dumnealui „hârtiuță de motivare”. Un hohot de râs răsună în clasă. Dirigintele îi lăsă în voia lor un timp. Apoi, când începu să vorbească el, liniștea era restabilită.
- Dar despre Prea Cuvioșia Sa Vasile Stan, directorul nostru, n-ați auzit voi?
- Ba da! s-a auzit din nou corul de voci
- Ei și dumnealui este doctor. Așa-i că n-ați știut? Dar despre domul Silviu Stănescu profesorul vostru de Științele naturii, știați că și dumnealui este doctor? Ei dacă n-ați știut, până acum, aflați de la mine. Amândoi sunt fii de țăran dar au reușit să învețe mai mult decât unii copii de domn care le aveau pe toate. Și au învățat într-o limbă pe care n-o știau de acasă. Dar despre toate astea o să vă spun altă dată după ce terminați spusele voastre. Acum a țârâit clopoțelul și sunteți slobozi a ieși din clasă

Părinții Victoriei ascultau cu atenție povestirile copilei, despre școala la care a învățat atâția ani. Erau bucuroși că au reușit ca măcar unul din copiii lor să învețe carte și să-și câștige traiul nu prin sudoarea trupului ci prin lumina minții. Doamne dă-i sănătate, și barem un dram de noroc și de acum înainte