Am fost ieri cu Mariușa la piață; nu mai mersesem demult pe undeva împreună. Obișnuiam să alergăm tot Copoul la deal și la vale, ne opream numai să ne sărutăm atunci cînd nu trecea nimeni pe lîngă noi și iar porneam.

Acum coborîm din tramvai și ne sprijinim unul de altul: ea e umbrela mea de dantela iar eu sunt bastonul ei de fildeș. Cînd i-am spus asta nu a rîs deloc, s-a întristat.

Mi-a spus Mariușa într-o zi - cu foarte mult timp în urmă, că ea nu vrea să mai trăiască fără mine, propoziție care la momentul acela mi s-a părut dramatică, împinsă spre absurd, teatrală. Nu am înțeles ce voise să spună cu asta pînă azi. M-am gîndit în fel și chip, reinterpretînd ce mi-a spus.. Þin minte că am ales varianta "hai să locuim împreună".

Abia astăzi am știut ce a vrut ea sa spună acum cinci vieți, abia astăzi - cînd am înțeles că ea e umbrela mea, abia astăzi cînd eu mi-am dat seama că sunt bastonul ei.

Am fost la piață și am luat-o de mînă; ce dor îmi era s-o țin de mîna! Întotdeauna am iubit palmele ei; ești o sobiță Mariușo - așa îi spuneam, lîngă tine se moare de cald, lîngă tine nu se poate sta îmbrăcat, abia cînd ajung pe burtica ta rece și-mi pui palmele fierbinți peste urechi, abia atunci mă simt în largul meu.

Mariușa merge încet, apăsîndu-se pe brațul meu, pentru că eu sunt bastonul ei elegant pe care îl admiră lumea. Eu îi dau farmec, e încîntătoare pentru că ea e Mariușa, pentru că are un baston care i se potrivește de minune, cioplit anume pentru ea..

Aseară m-a întrebat: "oare noi mai avem timp?" M-am uitat la ea și n-am stiut ce să-i răspund. Am avut puțin timp pînă acum, m-am gîndit. Am facut din el de toate, așa cum faci dintr-un singur pui cinci feluri de mîncare: șnițele - din piept, ciorbă - din oase, piele, spate și gît, pîrjoluțe din carnea ciugulită de printre coaste, pui cu smîntînă din pulpe, răcituri din aripi, cap, gheare..
Văzînd că nu răspund, mi-a tras fața cu mîinile mai aproape și mi-a spus: "tare ești prostuț, se vede că ți-au trecut toate năzbîtiile prin minte! Am vrut să spun: mai avem timp să ne plimbăm un pic și să ne luăm o înghețată înainte de telejurnal?"

Mariușo te iubesc atît de mult, nu-mi ajung viețile astea să mă satur de tine, nu-mi ajung deloc.. De asta mă-ntristez, pentru că nu știu nici eu cum să mai trag de ele, cum să le mai întind fără să bată la ochi îngrijorarea mea, fără să te întristez și pe tine. În fiecare zi ai știut cum să-mi faci poftă să mă trezesc și să te vad.

"Eu cred ca noi suntem iar copii", mi-ai spus zilele astea. Mă uitam la tine cum tăiai meticulos un pui, cum alegeai pielea de pe el, cum tăiai legumele și te bucurai să le așezi în forme ciudate pe lemn: desenai flori din ceapă roșie cu mijlocul din felii de morcov și frunzele din pătrunjel. "Putem face tot ce vrem", ai mai spus, "hai să ne întoarcem diseară pe dealul nostru, sub nuc, să ne uităm la stele, să-ți spun povestea cu cerul care e o patură veche plină de spărturi; lasă-ți capul pe mine, vreau să te dezmierd și să-mi ascund limba după urechea ta și tu să mormăi spunîndu-mi: Mmmmmariușă obraznică!"

Mi-e dor de Mariușa mea din copilărie, de Mariușa mea închipuită, visată, căutată și iubită sub nuc, de Mariușa pe care mi-am dorit s-o găsesc în patul meu toată viața și s-o dezvelesc prin somn în fiecare noapte, s-o trezesc și să mă înfășor cu ea, să mă frigă și să-mi răcoresc obrajii pe burtica ei rece..