Mulți vor spune că fac pe grozavul când vor auzi ce am de zis. Dar eu vă jur că e adevărul adevărat: urăsc vânătorile. Pe lângă faptul că unii mă vor acuza de minciună, dar vor fi și alții care vor desluși un paradox în cele afirmate: adică tu, pădurar să urăști vânătoarea? E ca și cum ai spune că unui pește nu-i place să înoate. Ce plăcere mai mare decât să mergi prin pădure și să pui arma la ochi –atenție! armă deținută legal, deci fără să ai vreo bătaie de cap – și să dobori căprioara care se uită-n ochii tăi cu încredere, că te vede în verde și e sigură că o vei proteja. Aici exagerez și eu un pic, figuri de stil, na, că nu cred că o biată căprioară poate distinge culorile și mai mult decât atât, că ar putea bănui intențiile unui ciudat care merge în două picioare și nu în patru, precum restul animalelor din pădure.
Acum, dacă tot sunt la momentul adevărului, trebuie să admit că iar am exagerat un pic, pentru că, de fapt, mie-mi place să merg la vânătoare. Nu-mi plac oamenii cu care sunt nevoit să merg. Și voi face o mărturisire pe care, dacă nu veți avea bunăvoința, mila, demnitatea de a nu o spune mai departe, atunci sigur veți avea frica să deschideți gura. Fiindcă am să vă povestesc ceva incredibil, ceva ce numai eu și încă o persoană știm. Și de ce, mă rog, așa o dorință de mărturisire? Poate pentru că în sufletul meu se ascunde așa, un pic de plămădeală muierească, uneori mă mai mănâncă limba, îmi place să vorbesc așa cum îi place unei muieri. Va trebui însă să-mi jurați că nu veți spune nimănui ce veți auzi acum. Așa, e bine, dar repetați, „niciodată, nimănui”. Bun. Acum, că răsuflu ușurat, pot să-mi încep povestirea.
Spuneam că nu-mi plac oamenii cu care trebuie să împart perimetrul pădurii. Nu-mi plac impostorii, în general, iar în domeniul vânătorii, în special. Una e când ești un bun vânător și îți meriți prada, o alergi, o hărțuiești, te hărțuiește și ea, și savurezi victoria, alta e să ți se aducă totul pe tavă și să fii aplaudat pentru fapte care nu-ți aparțin. Pe scurt, pentru că văd că v-am băgat complet în ceață, or, tocmai ceața nu ne e de trebuință nouă acum, vreau să spun că lucrez în pădurea în care Tovarășul a ales să vină la vânătoare. Asta e, domnule, am zis-o! Are aici patru vile, pe marginea lacului, de fapt el stă doar în Vila 3, și-i place să vâneze. Adoră să vâneze. Toată lumea știe că e un prost ochitor, cred că și el a știut pe la început, acum ani și ani, dar între timp a avut vreme să uite, înconjurat fiind de lingușitori care au aplaudat de fiecare dată când dobora un cerb. Gurile rele spun că n-a nimerit niciodată vreo țintă, că, de fapt, altcineva trăgea un foc de armă care ajungea în corpul vânatului, că era o nebunie întreagă, un scenariu întreg ca să pară că el, tovarășul, era trăgătorul perfect. Așa trebuia să fie, căci ce conducător e acela care trage în aer? Nu?
Deci a prins gustul vânătorii, probabil după vreo vizită în străinătate. Unii joacă golf, alții vânează. Ghinionul nostru că suntem aproape de București și că aparținem Regiei de protocol. Altfel, dacă astea două condiții n-ar fi fost îndeplinite, poate că acum gustam din plin bucuria învingătorului, momentul când iese fum pe țevile puștii și cerbul se prăbușește la pământ, înfingându-și coarnele în sol ca și cum ți-ar preda coroana. Dar când sunt nevoit să asist la mascarada asta, ce plăcere să mai am? Nici măcar de unul singur nu mai pot străbate pădurea, să zicem că aș fi strâns din dinți și m-aș fi răzbunat pentru penibilul momentelor după aceea, dar nu mai avem voie să împușcăm nimic din ce mișcă în pădurea asta: mistreți, cerbi, căprioare, vulpi, iepuri, toate animalele pădurii au fost inventariate, numerotate, au urechile pline de capse. Și n-are nimeni voie să le împuște decât el, Tovarășul. Poftim de zi ceva!
Totul începe cu un telefon, vinerea dimineață. E brigadierul:
- Salut, Mariane!
- Trăiți! răspund eu, somnoros.
Am un bioritm ciudat, nu e deloc în concordanță cu al altora. Eu, la 8 dimineața dorm, doar de-aia m-am și făcut pădurar, ca să nu dau nimănui socoteală de programul meu și să pot visa în voie. Brigadierul mă știe și mă lasă de regulă în pace, dar când e ordin de la București să fim toți în picioare, apoi nu mai are nici ăsta nici mamă, nici tată, ne mobilizează pe toți.
- Vezi că mâine e obiectivul ocupat.
Atâta îmi spune, mai departe știu ce am de făcut. Asta înseamnă să iau zilierii de la grădină și să-i răspândesc în pădure, să măture potecile. Da, ați auzit bine, să măture potecile.
- Ce prostie mai e și asta? a întrebat nea Gogu acu trei ani, când a auzit
prima oară ce are de făcut. Păi, nu era unul, al lui Creangă, care ducea soarele cu coșul înăuntru? Nu așa suntem și noi acum? Cine-a mai pomenit să mături frunzele de pe cărarea din pădure?
- Măi, ordinul se execută, nu se discută, am zis eu scurt, dar în sinea
mea i-am dat dreptate.
Deci trebuie măturate potecile pădurii. Asta, vinerea. Partea noastră, căci la vile se fac alte treburi, pentru a-i găzdui pe cei doi și suita. Iar sâmbătă, măturătorii se transformă în gonaci, încolțesc vânatul ca să ajungă în bătaia puștii. În timpul ăsta, noi, cei patru pădurari, stăm în poiana unde urmează să aibă loc ospățul și ne ocupăm de niște lucruri pe care ale noastre neveste, dacă ne-ar fi vedea făcându-le, ori ar da divorț, acuzându-ne de prefăcătorie, că acasă ne dăm bărbați și nu punem mâna să facem nimic, ori ar profita și ne-ar lăsa nouă bucătăria, că oricum ne pricepem. Pe scurt, aprindem focul pentru proțap, ne ocupăm de lucruri gospodărești, cum s-ar zice: facem mujdei de usturoi, tăiem ceapa verde, dintr-astea... Eu am devenit maestru în făcutul mujdeiului. Îl pisez bine, cu sare, apoi îl frec cu apă minerală, iese un mujdei de ți se topește în gură. Securiștii stau cu mâinile-n sân, de obicei se prefac că se uită după vreun potențial asasin, dar cine naiba ar fi putut trece de cordonul lor, cel de la gardul unității? Căci sunt ciucure, nu ai cum să treci de ei decât dacă ești în zbor, or, nu e cazul. Mă enervează securiștii ăștia, pentru că se dau mari și pentru că te provoacă. Tot timpul spun bancuri cu Ceaușescu și cu securiști. Ai naibii, sunt ca un sac fără fund, vin mereu cu altele și iar altele.
- Dar pe-ăla cu Brejnev îl știi?
Dau din umeri, încerc să nu zic nici da, nici nu. Mi se pare că e o provocare, că încearcă să ne zgândăre, să vadă dacă suntem împotriva regimului și mai cu seamă împotriva lui, a Tovarășului. Încerc să fiu neutru, prin această ridicare de umeri. Totuși, înclin să cred că și ei s-au cam săturat de tot circul ăsta, de Tovarășul în general, vreau să zic. Dar nu pot risca. Așa că tac și ascult bancul.
- Așa-i că-i tare?
- Mda...
Și pisez usturoiul cu și mai mult sârg, aplecat deasupra piuliței ca să nu mi se vadă ochii. Nu știu ce să fac, să râd, să nu râd, așa că mai bine îmi bag capul în castronul cu usturoi. Așa a ajuns mujdeiul meu renumit, că-l frec de-mi sar ochii.
Momentul acesta incredibil de care vreau să vă povestesc a fost într-o primăvară. Totul a decurs ca de obicei: măturatul, gonacii, împușcăturile, focul, pregătirile din poieniță.
- Pregătiți-vă, că vine, a anunțat unul dintre securiști.
Împușcăturile nu se mai auziseră de vreo jumătate de oră dar nu acesta era semnul după care se luase securistul, ci fusese anunțat prin stație. Unul dintre ei a venit în inspecție: da, totul era în ordine. Nu era nici un dușman prin preajmă - asta, după o scrutare rapidă cu binoclul - , focul era tocmai bun pentru proțap, mesele erau aliniate, cu scaunele de-o parte și de alta, fețe albe de damasc fluturau ușor – dă, Doamne, să nu bată vântul și să răstoarne vreunul dintre paharele de cristal din care Tovarășul avea să bea vin roșu, farfuriile erau întinse și soarele se oglindea în cozile furculițelor aurite. Totul era în regulă. Murăturile așteptau, cuminți, în mijlocul mesei, pâinea fusese acoperită cu șervete albe, imaculate. Mai lipsea doar castronul cu mujdei.
Și atunci s-a întâmplat: prin castronul oval așezat pe pământ o clipă, cât să-mi șterg mâinile pe un șervet, a trecut iute un șobolan. A intrat pe o parte și a ieșit pe alta, o fracțiune de secundă să fi durat. Îngrozit, am ridicat privirea spre securistul care era în fața mea. Noi doi, față-n față, și între noi, castronul prin care trecuse prăpăditul ăla de șobolan. Înlemnisem. Înlemnit era și el. Amândoi fusesem spectatorii acelei scene, singurii spectatori. Deja mă vedeam dat afară din post sau mutat pe vreun vârf de munte, acolo unde nu ajunge decât soarele. Pentru un amărât de mujdei? Da, pentru un amărât de mujdei. Căci totul trebuia să fie ca la carte, mujdeiul era nelipsit de la ospățul de după vânătoare. Și de unde să iau în inima pădurii alt mujdei? Într-o fracțiune de secundă mi-am văzut viitorul: negru. Atunci mi-a albit șuvița asta de lângă tâmplă. Am coborât privirea, învins, și m-am prăbușit aproape în genunchi, în fața castronului. Și atunci l-am auzit pe securistul care fusese martor la baia șobolanului.
- Auzi, dar pe ăla cu Jimmy Carter îl știi?