Completez formulare ale unor idei mai vechi. Mă vrei sau nu mă vrei în adâncul gândului tău? Întrebările îmi revin cu deosebită tărie. Mă întorc un pic în timp, să plasez o mică bombă în spatele conștiiței mele, să moară odată ideile ucigătoare de timp. Ce cântam până ieri? De ce mă întrebam atâta despre iubire? Nu există iubire? De câte ori m-am tot chinuit să definesc iubirea asta, așa cum o vedeam, așa cum o simțeam, așa cum aș fi vrut să fie. Am început să simt. Ce am simțit? Am simțit furie și gelozie la maxim. Am simțit iubire puternică și furtunoasă, cu creieri uitați în pantaloni și dorința de a săruta fără a întreba „de ce?” și „cum?”. Am simțit cum tremurul plăcerii îmi este acceptat fără să fie criticat de o femeie. Am iubit enorm femeia care a vrut să îmi poarte copilul în pântecul ei și care a riscat totul pentru asta. Acelei femei îi datorez viața mea. Ea ar fi purtat sufletul meu, l-ar fi modelat și l-ar fi transformat prin sufletul ei într-un nou „Eu”, mai frumos, mai iubitor, mai puternic. Ea poartă sufletul meu în sufletul ei și îl modelează și îl transformă în „noi”.
Mă iscălesc cu dragonul meu pe o foaie de vise. Te întreb cum mă suporți... Te rog să mai crezi în mine, să mai fi încă acea femeie care poate să mă sărute fără să se întrebe „de ce?”...
Simt că schiez și sunt lovit la fiecare pas de câte un bulgăre de zăpadă. Sunt cuvintele tale minuțios alese. Mai ai două cuvinte să îmi spui, pe care azi nu le-ai spus. Nici mâine nu o să le mai spui, ca să mă convingi că e totuși iarnă. Din când în când mai pui un ciob de gheță în bulgării tăi ca să mă întărești, să vezi dacă mă poți face să mă întorc din drumul meu spre iubirea perfectă. Tu nu îți dai seama că orice ai face nu mă poți face să mă întorc. Sunt atras de tine ca un meteorit spre moarte și contopire, planeta mea cosmică. Nu mă mai întreb dacă există iubire. Știu răspunsul. O să ți-l spun într-o seară de vară, sub privirile pline de lacrimi ale lunii. Atunci dorința se va îndeplini.