Istoria știe că cel mai crud dintre guvernatorii Sudanului a fost Yakub Beteagul, care și-a lăsat țara pradă silniciilor făptuite de perceptorii egipteni și a murit într-una din odăile palatului său, în ziua a paisprezecea a lunii Barhamat din anul 1842. Unii insinuează că vrăjitorul Abderrahmen El Masmudi (al cărui nume se poate traduce prin Slujitorul Prea Milostivului) i-ar fi grăbit sfîrșitul cu ajutorul pumnalului sau al otrăvii, însă o moarte naturală este mai lesne de presupus − de vreme ce i se spunea Beteagul. Fapt este că, în anul 1853, căpitanul Richard Francis Burton a stat de vorbă cu vrăjitorul pomenit și relatează că acesta i-ar fi istorisit ceea ce voi transcrie în continuare:
« Este adevărat că am fost întemnițat în fortăreața lui Yakub Beteagul, în urma conspirației pusă la cale de fratele meu Ybrahim, cu prefăcutul și mincinosul sprijin al căpeteniilor negre din Kordofan, care l-au și dat în vileag. Fratele meu a pierit sub tăișul spadei, pe pielea de vițel însîngerată, pe care se făcea dreptatea, dar eu m-am aruncat la picioarele detestate ale Beteagului și i-am spus că sunt vrăjitor și, dacă îmi dăruiește viața, am să-i arăt forme și întruchipări cu mult mai minunate decît acelea plăsmuite de Fanusí jiyal (lanterna magică). Infamul îmi pretinse o dovadă imediată. Atunci eu am cerut o peniță din trestie, niște foarfece, o foaie mare de hîrtie venețiană, un corn cu cerneală, un vas cu jăratec, niște boabe de coriandru și o uncie de smirnă. Am tăiat foaia în șase fîșii, am scris formule magice și invocații pe primele cinci, iar pe cea care rămăsese, cuvintele următoare, aflate în gloriosul Coran: "Þi-am dat deoparte vălul și vederea ochilor tăi este tulburătoare." Apoi am desenat un contur magic în palma lui Yakub, i-am cerut să și-o strîngă în formă de căuș și am turnat un cerc de cerneală drept în mijloc. L-am întrebat dacă deslușește cu limpezime reflexul său în acest cerc și mi-a răspuns că da. I-am spus să nu ridice ochii. Am aprins coriandrul și smirna și am ars invocațiile în vasul cu jăratec. I-am cerut să-mi numească figura pe care ar dori să o vadă. S-a gîndit și mi-a spus că ar voi să vadă un cal sălbatic, cel mai frumos din toți acei care pasc pe pajiștile care străjuiesc deșertul. Privi, și văzu cîmpul verde și tihnit și apoi un cal care se apropia, agil ca un leopard, cu o stea albă în frunte. Îmi ceru atunci o herghelie de cai, toți fără de cusur, ca cel dintîi, și în zare se văzu un prelung nor de praf, iar apoi herghelia. Am înțeles că viața îmi era la adăpost.
Abia se crăpa de ziuă cînd doi oșteni intrau în tainița în care mă aflam și mă duceau în odaia Beteagului, unde mă așteptau, gata orînduite, tămîia, vasul cu jăratec și cerneala. Astfel, el îmi ceru iar eu îi arătai toate închipuirile din lume. Acest ins, acum mort, pe care îl urăsc în continuare, a izbutit să aibă în mîna lui toate cîte au fost văzute de morți și le văd cei care sunt vii: orașele, felul stihiilor și împărățiile care se află pe pămînt, comorile ascunse în miezul lui, corăbiile ce brăzdează marea, instrumentele războiului, ale muzicii și ale chirurgiei, femeile cele mai minunate, stelele fixe și planetele, culorile pe care le folosesc necredincioșii cînd își pictează odioasele tablouri, mineralele și plantele cu tainele și virtuțile pe care le ascund în ele, îngerii de argint a căror hrană e lauda și preamărirea Domnului, distribuirea premiilor în școli, statuile de păsări și de regi care zac în adîncul piramidelor, umbra lăsată de taurul ce sprijină pămîntul și de peștele ce se află dedesubtul taurului, pustiurile Domnului Prea Milostiv. Văzu lucruri cu neputință de descris, cum ar fi străzile luminate cu gaz ori balena ce moare cînd aude strigătul omului. Odată mi-a poruncit să-i arăt orașul care se numește Europa. I-am arătat strada lui principală și cred că atunci, în mijlocul acelui năvalnic rîu de oameni, toți îmbrăcați cu grijă în negru și unii dintre ei cu ochelari, a apărut pentru întîia oară Omul cu Fața Acoperită.
Întruchiparea aceea, uneori cu veșminte sudaneze, alteori îmbrăcată în uniformă, dar totdeauna cu fața acoperită, a pătruns definitiv în viziuni. Era de nelipsit și nu bănuiam cine ar putea să fie. De bună seamă, înfățișările oglinzii de cerneală, la început fugare ori nemișcate, erau acum mult mai complexe, îndeplineau fără întîrziere poruncile mele iar tiranul le deslușea cu limpezime. Fapt este că, de fiecare dată, amîndoi sfîrșeam extenuați. Caracterul atroce al scenelor văzute constituia un alt izvor de istovire. Căci nu mi se cereau decît ucideri, ștreanguri, schilodiri, desfătări de călău ori de ins colcăind de cruzime.
Astfel, ajunserăm în zorii zilei a paisprezecea din luna lui Barhamat. Cercul de cerneală fusese desenat în palmă, smirna azvîrlită în vasul cu jăratec, invocațiile arse. Eram numai noi doi. Beteagul îmi ceru să-i arăt o iremediabilă și dreaptă pedepsire, căci inima lui, în dimineața aceea, simte dorința să privească o moarte. I-am arătat oșteni bătînd din tobe, pielea de vițel întinsă pe jos, oameni fericiți să se uite, călăul cu spada dreptății. Se minună și îmi spuse: "Este Abu Kir, cel care l-a scurtat de cap pe fratele tău Ibrahim, cel care îți va curma destinul cînd îmi va sta în puteri să chem toate aceste întruchipări fără ajutorul tău." Îmi ceru să fie adus osînditul. Cînd îl aduseră, se tulbură, căci era chiar acel inexplicabil ins cu masca albă. Îmi porunci ca, înainte să fie ucis, să i să scoată masca. Eu mă azvîrlii la picioarele lui și îi spusei: "O, rege al timpului și substanță și sumă a veacului, figura aceasta nu este ca toate celelalte, căci nu-i cunoaștem numele și nici pe acela al părimților și nici pe acela al cetății care-i e patrie, astfel că eu nu mă încumet s-o ating, pentru a nu cădea într-un păcat de care apoi să fiu silit să dau socoteală." Rîse Beteagul și sfîrși prin a jura că ia asupra lui păcatul, dacă de păcat va fi vorba. Jură pe spadă și pe Coran. Atunci poruncii să fie dezgolit osînditul și țintuit pe pielea de vițel iar masca de pe chip să-i fie smulsă. Toate acestea se făcură. Înspăimîntații ochi ai lui Yakub izbutiră să vadă în sfîrșit acel chip − care era chiar chipul său. Pe dată fu cuprins de groază și de nebunie. Îi încleștai tremurătoarea dreaptă cu a mea ce rămăsese neclintită și-i poruncii să urmărească în continuare ceremonia propriei lui morți. Era cu totul stăpînit de oglindă: nici n-a încercat măcar să ridice privirea, ori să verse cerneala. Cînd spada a căzut, în nălucire, asupra capului lui vinovat, a gemut cu un glas care nu m-a înduioșat și s-a rostogolit la pămînt, fără viață.
Gloria fie cu Acel care nu moare și care ține în mîna lui două chei, pe a nemărginitei Iertări și pe a nesfîrșitei Pedepse.»