Îl vedeam plimbându-se pe aleile parcului. Castanii erau deja înfloriți, vântul de mai scutura picături de ploaie. Pierdut între două existențe și între oameni repeta același refren. Obsesiv uneori, alteori liniștit fumând o țigară de foi.
Credeam, aproape convinsă că nu se rătăcea pur și simplu, că nu bântuia . Nu lăsa nimic întâmplării, pașii îi erau numărați, știa exact banca pe care se va așteza miercuri, banca pe care se va odihni duminică. Pentru ce? Nu era nimic inutil. Nici soarele, nici dimineața cu toate că ea dispărea tot mai mult, se ștergea tot mai mult, așa cum pe cer se ștergeau stele.


*


Vocile se intercalau într-un obscur imens. Imaginile se deconturau amestecându-și culorile în flashuri puternice. Putea fi o autostradă sau un club house. O sală de spital sau o morgă. Spațiul avea o perfectă indiferență față de el. Doar drumul trebuia să rămână constant, doar drumul trebuia să aibe urme de tălpi ca o siguranță în fața necunoscutului. Deplasarea era sensibilă timp în care drumul devenea clar, concret. “să nu uiți nimic” își repeta obsesiv. Brățara, cerceii, urmele de ruj. Fără amprente fără formă fizică, un fel de viziune peste absența empiricului. Aproape toate constatările de dinaintea ei se rătăceau. Aproape ireversibil. Evidența ieșea fără capricii, fără schimbări. S-ar putea secționa pe fragmente până la indivizibil însă mersul era concomitent cu mersul unui om obișnuit. Diferența era numai în flashurile de lumină intermitente.
Poate AC DC sau cel mai recent concert Iron Maiden, poate noua tunsoare, noua viață care nu schimba timpul, doar imaginea ei, sau poate doar apropierea efectivă scornea senzații false.
Uneori se gâdea la ea, la felul cum transforma stările cum râdea deși toate în jurul ei se schimba încontinuu. Poate poartă încă rucsacul și haina neagră de piele, poate încă mai cutreieră orașe în căutarea singurătății din brațele altui bărbat.
Nu pierdea nimic, nu scotea decât sâmburi de adevăr, adevăr care zdruncina alte lumi, care obosea alte brațe.
Ar fi vrut s-o zdruncine atât de tare încât s-o trezească, s-o aducă lângă el, s-o facă să înțeleagă de ce trebuie să se oprească, de ce trebuie să se oprească toate, și timpul și dragostea și viața.

Deschise ochii repede ca în urma altui coșmar. Era așezat în fața calculatorului, nici un zâmbet nu îi însenina fața. Într-un fel se mira câtă durere se așează în el, se mira câtă frică se-ascunde, cum vin toate din urmă și din față și se cuibăresc fără jenă în sufletul lui care nu vrea să moară.

*


Într-un final se va duce în parcul unde castanii stau înfloriți, își va arunca pantofii, costumul și ceasul și se va aseza lângă orbul care-i poate arăta singura cale posibilă.
Din când în când le-ar spune trecătorilor cât de schimbător e cerul când se șterg stelele.