poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-04 | | Există o lume, o istorie dacă vreți, a celor marginalizați, exilați către cele mai îndepărtate hotare ale societății - temă ocolită de majoritatea publicațiilor, și nu numai. O lume lipsită de mondenitate unde sărăcia și mizeria socială sunt la ele acasă. Oamenii acestei lumi, cu toate că și-au adus obolul cu vârf și îndesat față de societate sunt uitați, ignorați, abandonați, chiar mai mult, jigniți și răniți în demnitate lor de cei cărora le-au fost dascăli, maiștri, ingineri sau pur și simplu, colegi. Este exact ceea ce nu ar trebui să se întâmple. Pentru că, legătura dintre EI și lumea "normalilor" este mult mai profundă de cât s-ar crede. A face abstracție de această simbioză înseamnă să nu avem o imagine coerentă asupra societății, a vieții… Personajul despre care vreau să vă vorbesc este un om viu în adevăratul sens al cuvântului. Unii dintre dumneavoastră îl cunosc. Îl salută, uneori, cu complezență, sincer. Alții, întorc privirea când îl zăresc, făcându-se că nu l-au observat, zicându-și în sinea lor: "Mai dă-l în mă-sa și pe babalâcul ăsta". "Centrul de comandă" al celor ca domnul S. se află în parcul de lângă clădirea C.N.H. - pe lângă care pârâul Maleia curge nepăsător. La fel de nepăsători trecem și noi, "normalii", pe lângă lumea lor de umbre foșnitoare. Străbat "întâmplător" aleea părculețului. Îl zăresc stând pe o bancă, alături de doi “camarazi”. Știam câte ceva despre el. Știam că a venit în Vale dintr-o comună bihoreană în urmă cu 40 de ani. A lucrat primii ani după terminarea "profesionalei" la fabrica de mașini-unelte Înfrățirea din Oradea. Nereușind să obțină o locuință în orașul de pe Crișuri, s-a hotărât să vină pe Jiuri. După 11 ani lucrați la o mină din estul Văii s-a îmbolnăvit. Doctorii vremii l-au scos la suprafață. De atunci și până la ieșirea la pensie, a lucrat la (fosta) I.U.M.P. Soția i-a murit când cei doi băieți erau în primii ani de școală. Nu s-a mai căsătorit. Și-a crescut singur copiii reușind să-i țină prin facultăți, să le facă o educație… A fost tată și mamă... Măcar în vise să fim îndrăzneți… După câteva schimburi de amabilități, i-am spus că, aș vrea să scriu ceva despre el. M-a privit mirat, întrebător! - Despre mine, la ziar? Ce să scrii despre mine? Fugi, domnule, de-aci. O să zică lumea că m-am scrântit la cap. Toată viața mi-am văzut de ale mele. Acum să apar la ziar? Asta nu-i de mine. -Hai să facem un târg, am insistat eu. Uite, dumneata îmi povestești, una, alta. Așa ca din întâmplare, eu te ascult, îți promit că n-o să apară numele dumitale la ziar. Pe deasupra dau și o cinzeacă… două. - Păi, cam ce ai vrea să-ți povestesc? - Păi, știu eu, despre bătrânețe. Despre când și cum începe ea, i-am răspuns. O, lasă-mă. Bătrânețe - ouă crețe. Altceva n-ai găsit? Cum să zic eu… bătrânețea începe într-o toamnă. Îți dai seama că umbra ți se subțiază pe zi ce trece. Dacă ai avut oarece doruri și vise începi să le cam uiți. Când ploile cad tot mai des simți în jurul tău mirosul de igrasie, încep a te durea oasele și așa afli că ai reumatism. Ãsta e numai un semnal. Pe urmă începi să respiri greu, să simți tot mai des o apăsare în partea stângă. Începi să te vaieți (dacă ai cui). Atunci când boala e în tine simți. De sănătate nu te plângi niciodată. Uite așa începi să dormi, când poți dormi, cu hapurile la căpătâiul patului. Dacă ziua e prea cald și ai treabă prin oraș, le porți cu tine în buzunar, să nu te ia vântul, așa, ca din întâmplare, vorba ta. Vreau să-ți spun că mai este și altfel de bătrânețe. Te uiți la unii și nu vezi în ochii lor nici o fărâmă de voință. Nici un chef de viață. Plutesc ca fantomele. Parcă ar avea zeamă de varză în proțap nu sânge. Ãștia, îți spun eu dumitale, s-au născut gata bătrâni, șlaifuiți, numai buni de împachetat. Păi, dacă trăiești sub un anumit nivel, cum s-ar zice mediocru, ți se poate ierta, mai ales într-o lume plină de mediocrități, dar să nu ai un țel la care să visezi, pentru care merită să faci sacrificii, asta, e cam nașpa, cum ar zice un puști de pe scara mea. Măcar în vise să fim îndrăzneți, ce naiba, domnule! Poți să-ți dorești o casă, o mașină și alte alea, dara estea sunt lucruri. Tinerețea nu se află în lucruri. Se află în suflet. Cu el visăm, nu cu lucrurile care ne înconjoară. A fost ca un cântec de lebădă… - Spuneți-mi, domnule San, în cei 70 de ani de viață ați avut momente mai dificile, momente care ar fi putut să vă schimbe viața? - Hm! Am avut și așa ceva. Nu știu dacă ele mi-au schimbat viața. Poate că nu, din moment ce sunt aici și nu am devenit extraterestru. Poate că am trăit ceea ce mi-a fost scris să trăiesc și nu altceva și nici altfel. (A tăcut câteva zeci de secunde cu privirea fixată undeva înspre vârful copacilor) Mi-a fost tare greu când mi-a murit femeia. Nu știam pe ce cărare să apuc. Cu ce să-ncep ceva ce s-a terminat. Până la urmă am început cu ce era mai simplu, mai prost și mai rău. Am început să beau. Nu mă descurcam prea bine nici cu copiii. Spălat, mâncare, școală, lecții, toate cele pe care le făcea ea. Abia după ceva vreme am reușit să-mi fac ordine în ogradă. Am redus la minim beutura și am început să citesc. Cred că asta m-a salvat. Îmi împărțeam viața între serviciu, copii și citit. Datorită cărților, cred eu, mi-am cizelat caracterul. - Nu v-ați mai căsătorit, de ce? Acum pot să răspund mai liniștit la întrebarea asta. Timpul ce a trecut de atunci a făcut ceea ce știe el mai bine. A închis rănile, le-a uns cu alifii, le-a cicatrizat. Nu știu dacă e bine să umblăm la ele. Mi-am iubit mult femeia. Dragostea pentru ea mi-a secat inima. Amor am făcut în viață, dar de iubit nu am mai putut iubi nici o femeie. Pe de altă parte, nu vroiam ca pruncii mei să sufere alături de o mamă vitregă. Astăzi, nu știu dacă am făcut bine. Sunt tot mai convins că am fost un laș. Acum, copiii sunt la casele lor, cu familiile lor. Ne vedem la sfintele sărbători, dacă nu sunt cumva plecați din țară. Acasă, când deschid ușa, nu am cui spune bună ziua. Nimeni nu mă-ntreabă de unde vin sau unde mă duc. Ce să-ți mai spun?… Asta e viața. Tace. - Îl privesc din profil. Pe obrazul proaspăt bărbierit, care nu trădează cei 70 de ani, se prelinge o bobiță de rouă. Nu îndrăznesc să-i mai pun altă întrebare. Tac împreună cu el. După câteva momente își scoate batista din buzunarul cămășii. - Azi e destul de cald, nu-i așa, mă întreabă, tamponându-și cu grijă obrajii… -Unde am rămas? A, da, la momentele alea… Am mai avut parte de asemenea momente, poate chiar mai critice, și anume ieșirea la pensie. După întocmirea dosarului am mai lucrat vreo trei luni. Trebuiau terminate niște lucrări pe care le-am început cu trupa mea. Au fost și ultimele de genul ăla care s-au mai făcut la uzină. După aceea a început nebunia punerii pe butuci a uzinei. Cele trei luni au fost cântecul de lebădă pentru mine. Mi-am dat seama că a început începutul sfârșitului. După lichidare, mai treceam din când în când pe acolo. Vedeam, însă, că nu mai eram pentru colegi ceea ce am fost când lucram. Nu mă puteam obișnui deloc. Mulți dintre colegi și chiar dintre șefi au crescut și s-au maturizat în meserie învățând câte ceva și de la mine. Acum nu mai aveau nevoie de mine, sau poate aveau, dar, în mândria lor, nu vroiau să recunoască. Așa că m-au băgat pe linia moartă. Și ca meseriaș și ca om. Eram de-a dreptul disperat. Mult timp mă trezeam dimineața înainte de ora când ar fi trebuit să merg la muncă și nu știam încotro să mă-ndrept. Dar, vorba aceea, nu-i da, doamne, omului cât poate să ducă. Încet, încet și greu de tot, m-am obișnuit cu ideea că nu mai sunt de folos celor care, atâția ani, mi-au fost ca o familie. M-am resemnat, zicându-mi: Dacă voi nu mă mai vreți, nici eu nu vă mai vreau. Cred că cel mai mare necaz pentru un om activ este să i se ia dreptul la activitate. Mulți dintre cei pe care îi vezi aici au suferit și mai suferă din pricina asta. Pentru așa ceva, nu este nimeni vinovat, asta e viața. Suntem născuți, poate fără vrerea noastră, trăim, chinuim, îmbătrânim și murim. N-ai pe cine da vina. Însă, despre felul cum îmbătrânim, se poate vorbi mult. E târziu și lampa pâlpâie tot mai des… -Regretați că nu ați făcut un anumit lucru în viață? -Este oare pe lumea asta vreun om care să nu aibă nimic de regretat? Toți regretăm câte ceva, mai ales după ce am trecut de o anumită vârstă. Pe mine, de exemplu, mă urmărește de multă vreme un gând. Faptul că atunci când eram tânăr și în putere îmi vizitam părinții foarte rar. Nu i-am întrebat niciodată dacă au nevoie de ceva. Abia după moartea lor mi-am dat seama cât de laș și de nemernic am fost față de ei. Cred că așa suntem cu toții. Nu știm să prețuim la vremea cuvenită părinții, pe cei care ne-au fost aproape, la bine și mai ales la greu. Părinții fac întotdeauna sacrificii pentru pruncii lor. Pe multe dintre aceste sacrificii, copiii nu le vor afla niciodată. În ceea ce mă privește, ce aș putea să mai îndrept acum? Este prea târziu și lampa pâlpâie tot mai des. - Hai, măi Sane, intri, strigă cineva de la banca alăturată. Grigore vrea să plece să-și scoată cățelul la plimbare. Se ridică în picioare privindu-mă oarecum cu superioritate și blândețe în același timp. - Cam asta e, domnule dragă, cu viața asta. Ce mi se pare ciudat este că până la urmă toți sfârșim prin a gândi și vorbi într-un fel pe care nu-l mai înțelege nimeni. Facem asta doar pentru a găsi în noi înșine un sens la cele ce au trecut peste noi. Să fi sănătos și nu uita ce mi-ai promis, zise, îndreptându-se către cei care l-au strigat mai devreme. În loc de epilog Mai rămân câteva clipe pe bancă privind la fețele lor brăzdate de riduri. Pe frunțile lor, viața a avut grijă să-și lase amprentele trecerii. Sub fiecare cută, parcă, se ascunde o suferință! În spațiul dintre ele, abia vizibilă, o umbră de fericire trecătoare. Mă uit la fețele lor și mă gândesc la terasele pline de tineri. Mulți dintre ei sunt "copii de bani gata". Nonșalanți, sfidători, aroganți, cred că tinerețea e veșnică. Nu-i apasă grija zilei de mâine. Pentru ei, a-ți plăti întreținerea la bloc, cablu, a-ți cumpăra medicamentele, a te hrăni, sunt noțiuni care nu le provoacă dureri de cap. Nu vreau să judec pe nimeni pentru ce face sau pentru ce nu face. Nu am intenția și nici puterea asta. Caut doar înțelesul expresiei Simbioză. Realitatea înconjurătoare ține neapărat să contrazică sensul dat de dicționar. Mă întreb totuși, dacă l-aș găsi, la ce mi-ar folosi? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate