Sper ca într-o zi să pot măsura inima cuiva pășind printre scrisori și să întreb de ce cerul este atât de albastru. Cineva îmi strigă numele, aș putea desena păsări zburând în tablă, apoi să număr oamenii care le privesc până când toți vor fi penele lor. Nu îmi place să rămân, când te sun, stau într-o cameră mică și îmi imaginez că viața ar putea fi un cerb care așteaptă să fie împușcat, apoi învăț să mă port. Așez lucrurile la locul lor…ridic câinele, îl pun pe pat, închid fereastra și merg în mijlocul camerei, unde nu pot fi privit. Mă ghemuiesc în tăcere și trebuie să am încredere, azi nimeni nu vânează pe nimeni și-mi face plăcere să vorbesc cu tine. Trebuie să privesc doar acolo, înaintea zăpezii sau poate că am să închid ochii visului să fiu visat. Când am furat ultima oară soarele, l-am pus să-mi cânte, n-am auzit când ai intrat, am crezut că este aceeași noapte lungă legată la ochi căutând locul prin care ai plecat. În spatele meu, umbra care pare doar să vină, îmi arată mâinile ca pe o poveste cu zâne și îmi spune că a găsit totul în afară de titlu. Buzele ei mari îmi opresc respirația și aș muri dacă inima mea ar fi crescut într-un acvariu. Să o sărut o singură dată spune și ar fi suficient să o adun de peste tot, dar eu, sunt deja în locul de unde se vede tot și nimic nu poate rămâne prea mult timp.

De aici te sun.
Copacii au pădurea lor și când ninge. Niciodată nu am vrut să fiu salvat pe întuneric, așa că toate așteaptă la locul lor, poate ca nu ar fi trebuit să pun niciodată furculița lângă lingură, pe nimeni nu a făcut fericit acest obicei.

Ziua 591: Oare maimuțele știu chiar tot? doar ne țin de mână și ne feresc de copacii înalți.