Privesc adâncul mâinii mele tremurânde. Se transformă, se micșorează cu fiecare secundă, cu fiecare clipă petrecută în acest loc ciudat. Pe piatra de lângă mine mi se pare că o să crească o pădure deasă de idei și imagini spumoase, pline de fluturi și vietăți. Soarele își arată un ciudat zâmbet și se crede zeu în lumea asta. Un deget al meu se micșorează și îmi arată degetul vecin. Încep să personalizez fiecare dintre ei. Unu este mai gras și mai strâmb, altul mai slab și tot strâmb. Fiecare spune câte o replică dintr-o piesă de teatru pe care tot eu am scris-o. Am crezut că unul este iubita celuilalt. Am crezut că îl aud vorbind de cel mic ca fiind copilul lor. Câți sunt în total în această familie golașă? El, tata, ea...soția și mama, și trei copii. Stânga privește dreapta și râde. Crede ca vede o lume paralelă. Și degetul meu se micșorează, nu a încetat. Mă simt ușor și parcă grijile încep să dispară. Te privesc și capul tău se micșorează odată cu degetul meu. Vorbești și nu te aud. O grijă stupidă mă apucă... dacă nu îți mai crește capul la loc, dacă nu voi mai avea degetul meu. Mă liniștesc pentru că îți aud în continuare vocea. E dulce și mă duce în locuri liniștite, în locuri în care buzele noastre devin o îmbrățișare dublă. Îmi aduc aminte cum mă sprijineam cu ochii în ochii tăi și simțeam tot. Restul îmi părea familiar și atât de dorit, dar ochii noștri curentați de iubire, pârjoliți de dorință, strălucitori ca doi sori fericiți, întregeau o iubire fără seamăn. Ei sunt invidioși și nu pot înțelege. Iubirile perfecte sunt răstignite întotdeauna pe cei mai înalți rugi în flăcări. Ei trebuie să știe că tot ce au trăit a fost o simplă joacă de-a iubirea. Au trăit ideea de iubire. Niciodată nu au reușit să materializeze perfecta iubire prin obscenul act al dragostei. Le-au separat și au pierdut perfectul. Ai văzut vreodată cât de stângaci te dezbraci, cât de incomod devine ultimul moment în care ultima haină după tine se îndepărtează? Nu erai acolo, nu făceai dragoste, nu iubeai...dacă ai observat aceste lucruri. Eu am observat cum se îndoaie fiecare colț din trupușorul ei pentru a scăpa de ultimul scut al pudorii și am încercat să îl acopăr cu săruturi. Am vrut să încetinesc totul, dar pasiunea dorea ceva în care timpul rupea haine. Ai dorit să fie în tine sau să fi în ea pentru plăcerea din urmă? Ai pierdut iubirea. Am dorit să fiu în ea, să fie în mine, doar pentru a rămâne acolo pentru totdeauna....și a rămas, odată cu iubirea. Suntem și acum o ființă ciudată pentru că de atunci inimile noastre vorbesc aceeași limbă, corpurile noastre formează o creatură strălucitoare cu două inimi și același trup. Avem două capete care gândesc la fel. Este un echilibru superb de idei. Înainte auzeam două voci care cântăreau orice situație și o despicau în două, și luau o decizie, alegeau o cale. Acum, din creatura asta nouă se aude o voce dintr-un cap și o voce din celălalt, dar se completează perfect și au întotdeauna aceeași soluție. Am creat o nouă lume, o lume în care magia care ne unește este unică, o lume în care iubirea este un simplu ingredient pe care ceilalți cred că l-au găsit măcar o dată în viață. Iubirea pe car voi a-ți găsit-o este creația voastră, este imaginea idealului propriu, dar recunoașteți că, până la urmă, nu ați găsit idealul. Ați găsit această creatură cu două inimi și două capete care gândesc la fel? Sunt sigur că nu. Eu am găsit iubirea, și nu era acel ideal pe care îl creasem cu vise de adolescent. Iubirea mea este nebunie, vis, perfectul care te surprinde, frumusețea nemuritoare, obscenitate fără pic de rușine, pasiune fără limite, este creatura cu doua capete și două inimi care vorbesc și au același gând. Ea este iubirea mea.
Tu, iubita mea, ești puful sublim pe care îl ating cu visul. Tu, iubita mea, ești jumătatea cu care mă unesc pentru a avea două inimi și un trup. Tu, iubita mea... ești lumea mea.