E duminică dimineața și tu te joci cu soarele din păr ce încearcă să te păcălească cu umbrele lui călduțe și încearcă să ți se așeze pe gând și pe piele... Te uiți de la înălțimea etajului doi la oamenii ce se îngrămădesc spre parc ca niște oi gonite de câini imaginari ce se bucură la fiecare pas și la fiecare bucată de asfalt înghițită. Par niște mațe imense ce se despart de stomacul unui om proaspăt împușcat. Te gândești că asta e cea mai dureroasă moarte, adică să fii împușcat în burtă, mori, încet și sigur. Mii de fâșii de carne să fie împrăștiate în tot corpul, să se confunde carne cu sânge și sânge cu os… destul de oribil. Îți alungi imaginea din fața ochilor și întinzi cu greu mâna spre ceașca de cafea așezată pe măsuța de lângă șezlongului tău preferat de pe balcon, lipit de respirația tristă și bolnavă a vântului de primăvară. O clipă te pierzi în intensitatea rece a gândurilor și aproape scapi cana din mână. Iei o gură mare din lichidul vâscos, plin de întuneric. Nimic nu te ajută să scapi de acest obicei. Voința ta a murit de mult, poate și tu te-ai stins, însă existența fizică te obligă să îți târăști corpul masiv între pereții plini de igrasie a micului apartament. Soarele te excită și începi să te atingi. Mai întâi pe sâni, apoi tot mai jos, pană… Renunți dezamăgită. Carnea ta nu mai răspunde la șoaptele atingerii. Închizi ochii, dar îi deschizi imediat speriată de ceea ce se ascunde în negura conștiinței. Trebuie să treacă și ziua asta cumva, te încurajezi, însă imensitatea dintre un răsărit și un apus ți se pare ca întotdeauna de nestrăbătut. Ce greu trec zilele și ce repede trec anii! Acesta e un gând minunat, îți spui și te bucuri de profunzimea pe care dimineața ți-a oferit-o și crezi că asta o să fie o zi minunată. Poate chiar ultima zi. Ce păcat că nu poți să ieși afară, să te bucuri de pământul proaspăt eliberat din strânsoarea zăpezii, să te pierzi în mulțime, să alergi, să faci cumpărături, să te vinzi unor străini pe un pahar de alcool… ești condamnata corpului și păcatului tău. Un curent rece te face să tresari, își strângi mai bine țalul mare din lână albastră pe corpul tău imens. Încerci să te ridici. Corpul nu te ascultă la început, însă într-un sfârșit reușești să părăsești balconul și să intri în cameră. Te lovești din nou de imagine ta în oglinda cât un perete. Mereu te sperii și încerci să îți amintești motivele care ste-au făcut să nu renunți la ea. Uiți și de asta la fel de repede, nu înainte de ați promite că de mâine nu vei mai mânca așa mult, iar grăsimile ce se revarsă sub fustă prin șolduri vor fi doar o amintire la care să zâmbești din când în când. Dar azi e duminică și nimic nu te va opri să te târăști până în mica bucătărie și să înghiți ceva cu o poftă ce și ție îți provoacă câteodată scârbă. Te-ai hotărât, vei avea din nou spaghete cu carne, un pahar de lapte și poate și o bucată mare din prăjitura rămasă de aseară. Însă ceva te oprește. Ceva te imobilizează și face ca următorul pas să întârzie. Lângă oglindă el moțăie liniștit. Va trebui să îl depășești să ajungi în bucătărie. O picătură de salivă i se scurge pe bărbie. E scârbos. Atât de slab, atât de neajutorat acum în fața ta. Dar ceva te face să amâni clipa reîntâlnirii cu mâncarea. Crezi că e vorba de respectul ce poate încă i-l porți, sau poate e numai frica de mustrarea ce o să primești. Măcar de ar spune ceva. Cuvintele sunt mai ușoare câteodată decât privirile pline de ură și tăcerile infinite. Rămâi în picioare. Obosești. Trebuie să te așezi, însă singurul scaun din cameră e ocupat de el. începi să transpiri. Picăturile de sudoare par grele și reci. Te apasă. Începi să îți rozi unghiile nervoasă. Îți este foame. Te gândești la sosul picant și la crema prăjiturii ce te așteaptă. De ce te simți vinovată de fiecare porție de mâncare? De ce nu renunță el la tine? Te mai iubește? Nu are altceva mai bun de făcut cu viața lui decât să stea după o obeză ahtiată după rațiunea gurmandă? Te calmezi. Respiri regulat la fel cum își spuneau doctorii înainte de fiecare sarcină pierdută. Vezi cu ochii minții feții vineți fără suflu ce îți părăseau corpul din ce în ce mai greu. Þi-i imaginezi cum plâng, cum se zbat în brațele tale, cum dau din piciorușe, cum îți vomită pe umăr…alungi imaginile pline de regret și miile de cruci pe care ai uitat să le mai scrii numele, și îl privești din nou cum tresare în somn și își scarpină mustața aproape albă. Îți amintești cum l-ai cunoscut, cum te-a privit cu ochii mari, uimit parcă de viitorul ce parcă se derula prin ochii tăi închiși de supărarea cu care țipai la vânzătoarea ce îți adusese altceva decât ceea ce comandase-i tu. S-a apropiat și fără cuvânt te-a luat de mână, tu ai rămas surprinsă însă nu ai spus nimic și ați stat așa aproape o veșnicie, aproape, aproape…v-ați trezit acum cinci ani, tu cu multe kilograme în plus, iar el plin de frustrările părului alb și tot mai rar. De atunci nu a mai vorbit cu tine. Era duminică dimineața, iar tu tocmai pierduse-i ultima sarcină. Ați venit amândoi de la spital. V-ați privit în aceeași ochi ce până atunci fuseseră umezi și calzi, iar acum erau goi și plini de frunze moarte-vii. Nu puteai să vorbești, nu putea să vorbească. Camera parcă se învârtea. Te-ai dus în bucătărie, ai început să mănânci, nu conta ce, ai fi putut mânca și din el, și din feții tăi nenăscuți sau înșirați într-o carte a numelor nescrise… nimic din ce a fost nu va mai fi și nimic din ce e nu a fost…ce greu să te gândești că timpul e doar o pată de ulei pe o autostradă uitată de lume…