Patru felinare galbene luminau partea asta de sat. Erau cateva case darapanate, cu acoperis de stuf si pereti de lemn printre care era balegar de cal uscat. Nu era nici dracu pe ulitile care se intersectau in locul in care eu mi-am lasat geanta. As putea sa o numesc la fel de bine desaga, geanta mea maro care este defapt o bucta de material prinsa la capete de bunica. Prin Bucuresti facusem furori cu asta. Aici ar putea sa se numeasca desaga. Aveam in ea o pereche de tenisi si o bluza mai groasa, in cazul in care m-ar prinde frigul, o oglinda, un ruj, o agenda si un pix.
Acasa aveam un stilou tare frumos cu care imi placea sa imi trec pe curat lucrarile care, pe ciorne le scriam cu pixul. Ai crede ca am plecat in cautarea unui loc in care sa imi regasesc inspiratia, sa scriu din nou... numai ca de data asta ai crede foarte gresit. Am plecat de acasa pentru ca nu mai stiam sa ajung acasa. Peretii apartamentului meu din capitala ma strangeau, ma strangeau si remarcile si sugestiile oamenilor. Nu mai era... Ca intr-o relatie in care nu s-a intamplat nimic dar pur si simplu nu mai este... in relatia asta eram si eu cu mine insami, asa ca a trebuit sa caut o noua acasa. Am plecat cu toti banii pe care i-am economisit eu de cand scriu. Eram pe drum de doua saptamani. As fi vrut sa fac altceva cu banii astia, dar pana la urma ce este mai important decat tine. Sau ce poate fi mai trist decat sa te pierzi pe tine? Daca ai pierdut pe cineva drag simti, te doare, dar daca te pierzi pe tine esti ca o caprioara cu capul taiat, care se loveste cu gatul sangerand de trunchiurile copacilor, si nici nu stie daca o doare sau i-a intrat o bucata de trunchi in esofag.
Ma dureau picioarele de mers si ma surprindeam cat curaj am capatat de cand mor de frica mediocritatii. Nici de caini nu imi mai e frica. Cu fiecare pe limba lui, asta e subtextul din codul bunelor maniere. Hamaie cu cateii si ei vor hamai mai frumos! Mi-am bagat mana in buzunatele blugilor cautand harta pe care am primit-o cu cateva ore inainte de la un bastinas. Pot sa ii zic bastinas... Satul asta exista pe harta, iar la lenenda spune ca are 27 de locuitori. E veche harta. Poate s-or fi inmultit....sau s-or fi imputinat. Nici o lumina de dincolo de geamuri, nici un fosnet de om, nici un caine pe care sa imi experimentez hamaitul. Nu stiam incotro sa o apuc. M-am asezat pe desaga si am privit cerul. Mi-am aprins ultima tigata din pachetul meu de kent opt strivit. Am privit in sus. Nenumarate stele. Mi-a fi pus si eu doua lemne unu proptit in altu', si cu ceva balegar de cal in jur... Asa liniste... Vi s-a intamplat vreodata sa priviti cerul si sa vi se para ca nu l-ati mai privit niciodata inainte? Nici mie nu mi s-a mai intamplat. Dar parca vedeam cerul pentru prima data. Stelele ca diamante pe rochia unei curtezane din secolul al XVlll-lea, luna ca un ochi prin care poti privi in alta lumea. Am zambit la gandul ca aveam inspiratie. Daca mi-as scoate carnetelul si pixul poate ar iesi o poezie pe cinste, numai ca cerul acela nu merita sa imi iau ochii de la el. M-am intins pe tarana moale si mi-am intins mainile pe spate. Ma gandeam ca maine nu o sa ma suport pentru ca mi-am murdarit si blugii si maioul, cand mana mea a atins ceva nefiresc. Am scos un tipat si m-am intons din reflex. Era un bocand. Un bocanc caruia ii urma un picior, un corp si un cap paros. M-am ridicat intr-o fractiune de secunda. Poate era un alt bastinas, poate era un talhar, poate era un om bun, poate ar fi vrut sa ma bata si sa imi ia desaga.
-Frumos cer, asa-i?zice pletosul barbos.
-Da, foarte! spun eu circumspecta. Imi tineam desaga la piept si ma gandeam ca de la tratamente am unghiile destul de puternice ca sa ii scot un ochi. Defapt mi-ar fi placut sa il sparg, numai ca banuiam ca era mai usor de scos.
-Eu am dat nume la toate stelele...spuse pletosul.
-La toate? Pai nici nu poti sa le numeri, cum sa le dai si nume la toate? Si cum tii minte pozitia lor?
-Eu sunt paznicul de noapte al satului. Asta e meseria mea de la paispe' ani. Acum am treizeci si doi. Gandesti ca am avut timp?
-Cu toate asta, mi se pare fascinant!
-Cine esti?
-Hm... o caprioara cu gatu taiat, spun eu incercand sa fiu spirituala.
- Caprioara, n-am ce zice, da la lumina lunii nu prea vad sa sangerezi. Te ajut cu ceva?
- Sincer nu stiu daca ar trebui sa cer ajutor unui barbat singur intr-un sat pustiu.
-Cum vrei. Eu fac ronduri toata noaptea, asa ca daca vei mai fi pe-aici ...
-Multumesc.
- Ar trebui sa fii mai speriata, domnitza caprioara.
Si a plecat. Avea corp herculan si mergea leganat. Privit de la spate parca era o bestie alungata din sat, balang-balang, cu capul plecat si pletele-i zburlite.
L-am mai privit catva timp, si pentru ca era un personaj interesant, dar si pentru ca temerea mea cu desaga nu m-a parasit nici o secunda.
Am pornit la drum, dupa el, gandindu-ma ca acolo ar trebui sa fie centrul satucului. Poate as gasi o pensiune. De ce nu l-am intrebat totusi pe el? Ma gandeam pe ce limba ar fi trebuit sa-i vorbesc. Nici macar un nume de stea nu l-am intrebat. De ce l-am lasat sa plece? Ce prezenta interesanta! Paznicul de noapte din satucul asta cu trei case mai acatari.
Uneori poate este mai bine sa lasi lucrurile sa treaca de la sine, sa nu incerci sa intervii. Uneori ar trebui sa privesti cerul si sa nu te mai gandesti daca ai gresit sau daca te-ai schimbat privind pe altii cum gresesc. Am ales o stea si i-am spus Natasha. O stea nu prea mare nici prea stralucitoare, dar retrasa in coltul ei de univers.
Imi era dor de casa, de acasa mea din Bucuresti. De acolo o sa vorbesc cu Natasha si o sa fac infinitul univers un pic mai mic, mai accesibil. Mi-am luat desaga si am mers spre strada principala, unde urma sa fac autostopul. La capatul celalat al intunericului se vedea lumina unui felinar de mana. Era el. O masina a oprit langa mine.
-La Bucuresti?
-Da, spune soferul, stii gluma?