De când cu povestea apropiatului summit al NATO, Ghiță al Gherghinii lu` Săndel nici că mai avea pace. Se certa cu oile, cu porcii, cu toate orătăniile din bătătură, gratulându-le cu tot felul de invective, cu adresă la NATO și la mama lor de americani: „Niaaa, boală! V-ați sumițit și voi! Nici iarba nu vă mai place! Oți fi vrând d-aia americănească. Las că vine el sumitu-ăla, să vedeți ce-mi stați la arest în coteț, că doar n-o să vă las să săriți gardu`, să-i puțiți lu Buș ăla, buși-l-ar să-l bușească!”
Nevastă-sa nu scăpase nici ea nefelicitată: „Ce, fă? Ți-ai luat-o-n cap? Oi fi zicând că vine-americanii să-ți sape porumbu`, ori să-ți pună direct mălaiu-n ceaon. S-o crezi tu!”
„Ce-ai, mă Ghiță, cu mine? îl întrebase femeia; și până la coadă, de ce vine ăștia, mă, peste noi? N-or avea și ei porumbu` lor de săpat, care va să zică?”
Chiar așa, de ce veneau? Uite, vezi, asta nu-i dădea pace lui Ghiță, de-i sărea țandăra din te miri ce; că nu prea știa el cu ce se mănâncă sumitu-ăsta. Că ăia de la televizor vorbeau limbi străine, zici că nu-i făcuse mă-sa tot pe câmp!
Da las` că se duce la Mărin din capu` satului, că ăla prea le știe pe toate. D-apăi cum să nu le știe, dacă toată ziulica se zgâiește la televizor! și mai are și-un băiat în „cadrili armate”, care cic-a ajuns mare ofițer.
Așadar nu mai e de stat. Înfipse furcoiul în pământ (mai dă-le-n colo de bălării!), scuipă în palme, apoi le șterse de pantaloni, își tufli pălăria pe-o parte și se duse întins la Mărin.

Acesta, cu țigara aprinsă, tocmai citea un ziar.
- Ce vânt te-aduce, Ghiță, pe la mine?
- Vântu` dinspre miază-noapte, mea Marine. Că ăla dinspre miază-zi n-are voie să mai bată. Hă, hă!
- De ce, mă, să n-aibă voie? Nu-i dai tu?
- Păi n-are – făcu pe deșteptul. Că le suflă-n față la americani, și dacă le răstoarnă sumitu` ?
- Păi ce, mă, summitu-i barcă? (Mărin pronunțase corect, cu accent englezesc, așa cum auzise la televizor).
- Da ce-i, car cu boi?
- Bou ești tu! Da` fără car, îl admonestă ridicând un deget. Ai grijă cum vorbești! Cu-așa ceva nu se glumește.
- Da` ce se face, bre? Uite...io n-am prea-nțeles ce-i cu asta. D-aia bătui drumu` până la matale, m-oi mai deștepta și pe mine oleacă.
- Apăi să te deștepte mumă-ta! Că nu eu am pus-o să te facă c-un prost. Ia zi, care-i treaba? Ce n-ai priceput?
- Mai nimica...
- Atunci spune ce-ai priceput!
- Tot nimica.
Marin stinse țigara, nu înainte însă de a-și aprinde alta, și se ridică în picioare urcând o treaptă, încât să-l poată privi pe Ghiță cum se cuvine, adică în creștetul capului. Ridică un deget a atenționare și zise, plin de importanță:
- Ia zi, de șezătoare-ai auzit?
- Am.
- Păi vezi? Ai priceput tot.
- Ce să pricep, bre? Zău așa, nu-ți mai râde de mine, că destul râde soarta!
- Băi Ghiță, soarta nu râde de orș`ce fraier. Cum ar fi, par igzamplî, să nu râză, când tu habar n-ai pe ce lume trăiești!
- Păi d-aia zic, fă-mă și pe mine să aflu! Ziceai ceva de șezătoare...
- Ziceam.
- Și?
- Și nimic.

Marin îl studie preț de câteva clipe și, neîntrezărind pe fața lui nicio urmă de viață inteligentă, îl bătu ușor pe umăr, cam cum bătea scroafa pe spinare, când vroia s-o consoleze că soarta a hărăzit-o să fie mâncată, după ce o viață-ntreagă s-a bălăcit în noroi.
- Hai să te iau ca pă proști. Ce se face, Ghiță, la șezătoare?
- Se șede, cum altfel, că d-aia o cheamă...
- Se șede pe mă-ta! Se șede și mai ce?
- Și se mănâncă.
- Se mănâncă, Ghiță, sigur că da! Numai la mâncare ți-e gândul! Tu n-ai pic de conștiință d-asta civicoasă?
- Deh, știu și io? Nu prea mi-a mai rămas nimic, cu seceta-asta...
- Secetă, ai? Secetă-n capul tău! Cum ziceam...cu șezătoarea. Ce se mai face?
- Se bea, se joacă, se mai ciupește câte-o fată de cur...
- Îhm..p-ăla ți l-a pus ție mă-ta-n loc de cap. Auzi, mă, da` tu de muncă-ai auzit?
- Și dacă n-auzeam, tot auzea ea de mine. Că nu se mai termină, termina-s-ar!
- Apăi vezi? Așa și cu summitu.
- Ai, bre, doar n-o să zici că toate fețele-alea sulemenite s-adună la noi la capitală să rânească la oi!
- Fiți-ar oile de rahat! Am zis eu așa ceva? Să rânească! Dacă tu nu ți-ai părăsit ograda decât să dai o fugă pân` la cârciumă și una până la mine, asta-nseamnă că nu mai e și altfel de muncă pe lumea-asta? Acolo se dezbate, măi, se pune țara la cale, adică lumea...
- Cin` să zbate, bre, și de ce? Că io n-am văzut zbătându-se pă niciunu`.
- Du-te-n colo, că ești prost! Dacă n-ai vocabular, să nu te mai prind că-mi calci bătătura! Că n-am vreme de pierdut c-un alfabet ca tine.
- Ce n-am, bre?
- Vocabular.
- Ce-i aia?
- O zestre, pă care, dacă tac-tu nu ți-a lăsat-o, tre să ți-o procuri singur. Să mai înveți și tu câte-un simonim, câte-un ologism... ia zi, ai priceput acuma?
- Îhî.
- Atâta lume luminată s-adună să-ți hotărască ție soarta, și tu o tratezi cu „îhî”.
- Da` io n-am cerut la nimeni să-mi hotărască soarta.
- Vezi să nu ți-o hotărăsc eu cu vreun dos de palmă. Vorba vine. Dacă trăiai în Afganistan sau în Kosovo, tot așa nu mai cereai? Sau dacă trăiai pe la ăia pe unde se moare de foame, ce te făceai? Zi!
- Zic că, dacă puteam să trăiesc cu foamea, puteam și să mor de mâna ei.
- Atuncea mori! Du-te-n sărăcia ta și să nu-mi mai vii la poartă, pân-oi muri de mâna cui vrei tu! Pentru mine ești dus, Ghiță, și ireperabil.

Irecuperabilul Ghiță își îndesă cu năduf pălăria și părăsi curtea înțeleptului și cosmopolitului Marin și mai bâtă decât venise, înjurând nu de dumnezei, ci de „ologisme” și „simonime” cu tot cu mamele lor.

Ajuns acasă, își aprinse și el țigara, își luă o mină deșteaptă, cum văzuse la nea Mărin, și se adresă de sus neveste-sii:
- Auzi, fa Lenuțo, nu-i nicio sfârâială cu summitu-ăsta (na, că era să-și scrântească limba!); e, și la ăia, un fel de șezătoare ca pă la noi. Și la ei să stă, să bea, să mănâncă, nu știu dacă și-ntre ei...doar că ăia, în loc să joace, să zbate. Pă vocabularu` meu, Lenuțo, ca peștele pă uscat să zbate!