Pipăind dolarii.



După revoluție, prin ’90-’91 mai eram încă săraci și cinstiți. Unii din noi, nelăsându-i conștiința sau necutezâd să iasă din tiparul integrității morale... sunt săraci și acum după atâta amar vreme.
Capitalismul acesta înseamnă a câștiga de la altul, și asta, conform bătrânei noastre etici și echități... e o nedreptate în sine.
Pe alții i-a lăsat conștiința să facă avere, și-o terfelesc de pe atunci din ce în ce mai aprig.
Care începuserăm cu matrapazlâcuri, chiar în primii ani, umblam cu moneda americană. Toți dolarii de început îi procuram umblând scheaun pe la piața neagră.
Sub privirea severă a oamenilor, umpleam prin autoserviri coșuri întregi cu urâciuni de scrumiere la doi lei bucata, cu căței sluți din porțelan, cu pahare cu buline, sau cu căni cal-III-a zăcute pe rafturi prin prăvălii jegoase date cu motorină pe dușumea. Aceste produse nu le mai cumpăra nimeni, le luam noi ca să îi păcălim pe alții cu ele.
Exploatam diferența de preț la produse similare din diferite țări.
Ca să ne maximizăm câștigul cutreieram să luăm cât mai ieftin și să dăm mai scump pe la bulgari și mai ales la turcii amărâți, care umblau și ei prin bazaruri de români.
De dolari aveam nevoie ca să ungem pe la vămi când duceam ciobăraiele și caiete dictando în Turcia, sau mai apoi să îi investim în marfă tot la ei sau în Polonia, Thailanda, Egipt, să îi înmulțim iar și iar.
Indiferent pe unde am fi umblat ne înfioram de gustul ațâțător al ilegalității... Cu primii bani străini umblam ca și cu fotografiile de familie la care te uiți cu drag.
Simțeam un ghimpe-n inimă și ne dureau bojogii când urma să schimbăm vreo bătrână, că era mult pentru timpurile acelea.
Ne uitam la hârtia verde de o sută de dolari cu hipiotul pletos de Benjamin Franklin și la ’’die Blaue’’, adică albastra de 100 DM, ca la poze cu femei în pielea goală.
Stăteam în pat cu burta în sus și picioarele în părți ca și gravida ce își așteaptă sorocul, și le țineam deasupra întinse în ambele mâini, și le tot priveam ca pe radiografie.
Le îndreptam spre lumină să vedem filigranul din structură. Suta de mărci avea capul femeii albastre pe când dolarii ba. La aceștia căutam cu înfrigurare să depistăm firișoarele de mătase pe care le mai văzuserăm anterior ici colo pe suprafața hârtiei-semn că nu sunt falși.
Era o desfătare nemăsurată și nu strica, după ce ne frecam spinarea de saltea ca să ne găsim locul, încă și încă o revizuire a autenticității fiecărei bancnote în parte.
Când ajunseserăm deja să umblăm cu mai multe, înainte de a pleca după marfă, le puneam pe cele sigure în partea dreaptă și în stânga pe cele ’’picnite’’- mai șifonate și slăbite pe linia îndoiturii.
Le ștergeam apoi cu miez de pâine sau cu guma, apăsate temeinic pe blatul biroului cu degetele și dat cu mare atenție nu în răspăr ci în lung, în întins.
Le călcăm sub basma sau tifon în două că altfel prindeau luciu ca și pantalonii dacă dai direct cu fierul.
Unii indicau o metoda mai invazivă, să mototolești bancnota în palmă, și când îi dădeai drumul ea trebuia să își revină la planeitate.
Cu zece sau douăzeci mai treacă meargă însă suta era prea valoroasă. Nu îți venea s-o boțești cum nu îți vine să dai drumul pe fereastră la papagal ca să vezi dacă e destul de deștept să vină înapoi.
Se întindea ea dar tot nu se mai reânvergina chiar dacă o călcai sau o țineai săptămâni între filele cărții.
Era un deliciu să le privim pe alea impecabile. Alegeam una favorită pe care o priveam cu tandrețe ca pe ceva care avea viață.
Le puneam pe căprării. Uneori le schimbam dintr-o grămadă în alta, căci le descopeream cusururi.
Adesea nu le mai găseam defectele depistate anterior, că deveneam mai înțelegători... cum devine cu jumătetea ușor ușor orice bărbat și orice femeie, dacă nu sunt amândoi foarte proști încât să ajungă să își mănânce ficații unul altuia.
Făceam planuri de investiție adică să ne rotim capitalul circulant și, la gândul succesului, ni se aprindea mintea, și vedeam rezultatele ca și reale și banii deja înmulțiți.
Făceam pauze așa cu burta în sus, și lăsam mâinile întinse în lături ca și Cristos pe cruce, și, după ce verificam în mai multe rânduri dacă e întoarsă Yala, uneori, simțindu-ne deja bogați și mulțumiți, le aruncam în sus apoi cădeau peste noi precum confeti.
Ne lăsam chiar furați de somn cu teancul pus pe piept direct pe piele, ca să îi simțim greutatea... sau răspândit în jur pe saltea și jos pe covorul comunist de iută.
Tresălta inima-n noi când apucam să vedem grămadă vreo patruzeci- cincizeci de hârtii de o sută.
La unii a tresăltat de tot și le-a și pocnit, și i-au dus în locul ăla liniștit și cu verdeață.
Nu se prea bagă de seamă. Omul, deși îi asigură pe alții că știe, și chiar le dă sfaturi, supunându-se pe sine stresului luptei aprige de a se căpătui, și-o face cu mâna lui, căci e programat să ignore că și el e la fel de plăpând ca și alții care au dat deja în primire.
Fără să mai privim, ne jucam cu degetele peste grămada de bancnote, sau pe dedesubt, și ne imaginam cam ce însemna să întorci banii cu lopata. Le răscoleam ca pe frunze când le strivești și le lovești cu piciorul toamna la plimbare, ca în sintagma ’’hai să mergem pe Kiseleff să dăm cu piciorul la frunze’’.
Le împingeam prevenitori în lături, să nu le șifonăm sub noi dacă ne-am fi răsucit în somn. Glisau unele sub altele ferme ca și cărțile de joc.
Erau bani americani nu ca bălceștii noștri scriși, subțiați, mototoliți.
Și cum stăteam așa total relaxați cu fața spre tavan și cu ochii închiși, așa pe dibuite, cu efort minim, mai luam câte o bancnotă de pe saltea sau de pe piept și o curbam de un capăt între degete cum faci cu un film radiografic să iei o pulbere, și iar deschideam ochii și o priveam și o apropiam pâână ce pierdeam focalizarea. O centram să stea singură în echilibru pe nas și bărbie.
Făcând vid, o sugeam cu gura căscată ca pe bănuțul sfârcului. Se mula curbată pe buze, și dădeam pe dedesubt finuț cu limba, cum fac ăia care verifică dacă sunt droguri.
Cu un celofan în loc de bancnotă ne uitam în oglindă cum ne apărea botul foarte sexi, ca la alea care au trecut pe la chirurgie plastică și au făcut injecții cu botulină.
Uneori o pupam pur și simplu ca pe vreun pictorial cu blonda năucitoare Dana Săvuică, pe când era puică vaporoasă în șal de fulgi.
Iar o ridicam și o țineam cum ții cartea când tocești în pat cu fața în sus,
și repetam sintagma de pe chenar ca pe lecție, cu glas tare și cu ochii închiși. Ziceam otova: ingaduitrast, apoi schimbam accentul: in’gaaduitrast, ingad’uuitrast, și ne cuprindea așa o bucurie nemaiântâlnită.
O fluturam apoi cum dai cu evantaiul să îți faci vânt.
Ne șfichiuiam în viteză buzele, sau ne-o frecam pe gură cum face negustorul la începutul zilei cu banii de saftea. El freacă pe barbă nu pe buze, ca să nu își bage zi de zi microbi și germeni direct în gură.
Avea dreptate împăratul Vespasian când a propus să se ia taxe pe latrinele romanilor,și, când consilierii au protestat că ce se fac cu mirosul, el le-a replicat: ’’banii nu au miros!’’.
Așa e, că doar ajungeau la el cifrele nu banii fizici. Acum mai nou nu miros conturile.
Totuși, hârtiile au miros, și sunt și populate de ființele acelea dintr-o singură celulă-bacteriile, de la tot felul de mâini murdare prin care trec, de la locuri de ascuns: sub preș, între filele putregăioase ale unor cărți, în chiloți, în șosete, în pantofi, între sâni,
și de la modurile de a-i înmâna, la toples show sau la dansuri din buric- înfipți sub elasticul fustiței sau al bichinilor, la lăutari– udați cu scuipat și lipiți pe fruntea lor, la șanteoze vârâți în decolteu.
Cei care mânuie bani zi de zi se imunizează, și înting și numai în buretieră.
L a o adică trebuie să ții pe limbă zahăr cu albastru de metilen, altfel își fac microbii de cap și poți contracta chiar și boli.
Bani, bani și iar bani!...
Spurcată invenție și, acum cu revoluția asta, infectă soartă a marii majorități a românilor. Ne-au slăbit prea dintr-o dată lațul așa fără nicio pregătire, și ne-au stârnit după ei...
Bani și bani, dolari și Euro!
Au adus dezbinarea a milioane de oameni care umblă prin tribunale.
Domnește o dușmănie aprigă. Și politicienii și oamenii simpli fierb țara în vrajbă.
Se judecă român cu român. Fiecare e întărâtat de aproapele, său ține cu dinții să nu se lase păcălit, sau râvnește la bunul altuia să il înhațe fără frică de lege.
Acest ritm de viață prea alert îl împovărează pe om și îl tulbură sufletște, dar se pare că nu există vreun leac.
Stând strâmb și judecând drept constatăm că, stârniți de invidie, toți oamenii vor, cât de nespălați ar fi. Nu se omoară ei cu topoarele și pentru un petic amărât de pământ?...
Nu umblă creanga bătrâni decrepiți prin tribunale să capete averea strămoșilor în timp ce moartea a făcut deja vizite în bloc la ei?
Sunt și unii cu puterea de adaptare mai scăzută, adică oameni mai slabi. Aceștia au căzut la fund definitiv.
Cum să scape din infernul acesta?
Doar moartea i-ar putea izbăvi, dar poate nici ea...
S-a ajuns să le fie teamă chiar și de o eventuală viață de apoi.
Alții, deși mai răsăriți, stăpâniți de acea moderație, vai,orgolioasă, caracteristică îngâmfaților scăpătați și cu idei fixe, țin cu tot dinadinsul să rămână onești, sperând cumva în bunul simț obștesc.
Nu înțeleg că nu e suficient a munci mai mult și că nu trebuie să se cramponeze prea exagerat de morală.
Nu înțeleg nici că morala a apărut ulterior pe scara evoluției pe când îndestularea proprie e o nevoie primară. Nevoia îndestulării nu e efectul evoluției ci cauza ei, și este, în anumite limite, și o responsabilitate față de cei dragi.
Nu iau cu nici un chip eșecul ca pe o nouă regulă de urmat. Repetă greșeala, și nu pricep deloc cum stă treaba cu noua ordine socială. Îi ia vârsta și îi pândește spectrul sărăciei.
Tot tânguindu-se vai mama lor ajung să fie nevoiți a chivernisi fiecare bănuț.
Așteaptă în van de atâția ani să le pice vreo pleașcă. Degeaba pretind ei că acum după revoluție, vai, s-au inversat valorile și că se ridică unul și altul, și ei...se gândesc mereu la riscuri.
În timp ce unii au rămas niște ageamii în ale vieții, alții și-au arogat câte o ’’bucată de republică’’.
Adevărul este că ar fi trebuit să se facă o școală de înțeles capitalismul, că nu mai pică pară mălăiață.
’’Mit wölfen muss man heulen!’’-între lupi trebuie să urli cu ei.
Nu vine nimic de la sine, și nu-ți aduce nimeni acasă. Trebuie să faci ceva. Fiecare trebuie să învețe să lupte, să muncească cu cap, să lase modestia la o parte și să arate cât este de valoros.
Nu mai este suficient a mima competența, cheful de treabă și dăruirea.
Asta este treaba, însă...
În afară de categoria celor versatili ce nu se mărginesc a contempla ci pun osul la chin și au cuteazanță la inițiative mai este, deci, categoria inadaptabililor ce se feresc să-și folosească deșteptăciunea în scopuri atât de meschine- câștigul bănesc.
A fi slab și resemnat, consideră aceștia, e semn de onestitate...
Excese, multe excese și într-un sens și în celălalt.
Pe de o parte e neghiobie multă-n turmă... care se plătește scump.
De cealaltă parte e nerușinarea peste măsură a celor înfierbântați de patima pricopselii ce fac măgării greu de dovedit.
Aceștia aplică prea brutal ce au înțeles ei- că fărădelegea e profitabilă și că banii cinstiți sunt pentru proști.
Le curg dolarii sau Euro, dar nu mai umblă cu cărămida cu sau fără banderolă de la bancă.
Nu mai e cazul să pipăie fiecare bancnotă.
Acum li se comunică doar sumele ca și lui Vespasian.
Le domnesc, se răsfață fără jenă. Sunt veseli și energici. La firmă fac plăți și încasează prin virament.
Nu mai umblă cu portofelul doldora. Târguiesc cu carduri Vissa sau cu Maestro, sau alte o sumedenie.
Își cumpără ceasuri Rolex, Cartier, și semneză cecuri cu stilouri Waterman, și își duc consoartele să facă shoping ’’de calitate’’ la Paris, la Londra, la Milano.
Cheltuiesc relaxați bani nemunciți.
Totuși există și dreptate...
Ca și câinele ce își linge domol rănile după harță, așa și noi, mai ponderați, mai obosiți suntem, mai bătrâni.
Ne uităm în oglindă și ne pipăim de acum ridurile. Nici nu prea ni le mai vedem dacă nu ne punem ochelarii. Acum se mai încurcă să caute fire de mătase pe vreo bancnotă verde, sau se uită după filigranul de la Euro doar amărâții ce o cumpără pentru a o da, căci e la modă șpaga în valută.
Fire albe la tâmple ajung să caute însă toți,indiferent cu câte zerouri este contul lor.
Măcar aici e echitate. Devastat de ani, orice bogătaș nu e cu nimic mai presus de un prăpădit care trece și el strada.
Dar viața merge cum vrea ea, suav ca o femeie frumoasă prin oraș, implacabil înainte, ce nu stă-n loc de vreo privire insistentă.