poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-31 | |
Dumnezeu și copiii
Despre cum simți în incertitudine Lumina e înăuntru, așteaptă într-o margine și nimeni nu o poate convinge de nimic, nici dacă urcă vreo scară, nici dacă o trage înapoi. Echilibrul dintre zi și noapte se insinua în timpul fiecăruia ca o dulce povară. Acolo alaiul continuă să ispășească un ritual nevăzut, intuit cumva dincolo de simțuri. Se fac milioane de pași, nădejde întru nădejde, pentru unii un popas întâmplător, pentru ceilalți însemnând răsfăț, peste tot domnind o veselie cuminte, o euforie viscolită de amurg. Cei de afară slujesc într-un fel mut pământului. Femeile adună, în șorțuri largi, pietre albe, de mărimea unui ou de varan iar bărbații își țin semeț mâinile în șolduri observând, din când în când încruntați, alaiul pregătirilor de la intrare sau întoarcerea în mulțime. Când intri nu e nimeni să te vadă și nu vezi pe nimeni. Dar odată ce isprăvesc ce au de făcut îi vezi cum își spală unghiile de la mâni și picioare încet, cu multă atenție, muți, alunecând în sine. Nu le pasă dacă sunt priviți. Aproape că nu ai voie să lași să se vadă asta deși îi iscodești cu coada ochiului și ei știu. Pe cerul întins peste toată această priveliște, bărbații privesc în zare așteptând, femeile adună pietrele, cu veselie în gesturi, în timp ce un copil sapă căutând parcă risipirea și corectând nonsensul. Nicio boare de vânt, niciun sunet. Deodată.... un glas.... Dumnezeu și-a ascuns fiii aici...aici...aici.... Mulțimea de afară începe să freamăte, un murmur continuu.... Cât de simplu și cât de repede tăcerea capătă sens. Dumnezeu și-a ascuns fiii aici...aici...aici.... Fiecare cruce are un adevăr iar tămăduitorii răscoliți de furtuni nu-l află decât dacă își pierd și apoi regăsesc măsura. Fără sens, întru spălarea păcatelor creația nu mai are nume, nimeni nu o mai revendică și totuși ....ecoul. O spirală de carne fierbinte, între real și ireal tocmai pipăie cu mâinile spoite de sânge muntele. Mulțimea pare să se prăbușească, să se dezintegreze la a doua chemare. Pietrele au nume frumoase, au în ele lumină și întreruptă durere. Toată lumea caută pe toată lumea într-o disperare zvâcnind de patimă. Există undeva un munte, l-am văzut. Tata îmi dăduse un soi de greblă destul de grea pentru brațele mele și desenam cu ea dungi pe pământ, dar auzind vocea am simțit că există undeva , ceva, și m-am dus cu ceilalți. Știu că dealurile erau verzi, se făcuse răcoare și cei mari din jurul meu au început să răscolească cu mâinile goale, să sape până la sânge în munte iar vocea continua, piatra nu ceda, totul devenea o lume suspendată și vocea se auzea ca un ecou. Toate cântecele de leagăn, toate poveștile, se pietrificaseră în gesturile febrile, în coatele dezbrăcate de piele, în cioturile de brațe până când la un moment dat bărbații scot de subțiori din groapa săpată la baza muntelui prunci de vreo 3-4 anișori în cămășuțe lungi de in alb. Așa de neagră le era privirea deși chipul blând și absent te facea să vrei să-i îmbrățișezi. Vocea continuă. Dumnezeu și-a ascuns fiii aici...aici....aici... Unde??????? ******************************
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate