poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-28 | |
Drept să vă spun, dacă mintea te aruncă afară, ești pierdut. Și asta în sensul că e greu să mai născocești. E o paralizie care te răpune de la primele simptome. Să recapitulăm. Eu mă întâlnesc cu născocirea, mă stârnește, eu încep să mint. E o diferență între a născoci și a minți. Minciunile sunt anesteziante pentru cei dragi nouă, sunt eschivări cu zâmbetul împietrit pe buze sau sunt crize de personalitate, când ne căutăm într-un morman cu rufe, crezând că vom găsi ceva în dezordinea colorată a gândurilor noastre dezechilibrate. Născocirea e o artă, o bună manieră, o iscusință, la un moment dat un reflex. Născocim ca să ne hrănim mintea epuizată și blazată și ca să alimentăm sufletul răstignit pe bețe de vanilie. Iar întâlnirile sunt niște transe deslușite în mers de șamani uitați de lume. Ea mă provoca întruna, sistematic și văzându-mi mintea încleiată de absurd, mă opri și privindu-mă scurt, îmi enunță o teorie (ah, cât urăsc teoriile ei): Cu cât te vei sili mai mult să născocești, cu atât te vei elibera de canoanele macrosistemului în care ești condamnat să supraviețuiești. Eu nimic, gol. Mintea blocată, parcă niciodată nu găsisem vreo cale să urnesc ceva din loc cu rotițele din plastic transparent ale minții mele trecătoare. Nu ești tetraplegică, îmi spuse ea, ca un reproș usturător. Trebuie să ne chinuim până la epuizare, în toate formele ei, pentru a născoci ceva? Avem mâini, avem picioare, avem ochi, chiar și gândim uneori... refuzam să mă conving că tot ce gândeam e dus la paroxism, îmi strângeam mintea într-un colț, să o țin trează, lucidă, să devoreze, să producă, să se concentreze, să înghită imagini, mii de imagini, de gesturi, de priviri, de cuvinte pe care nu le văzusem, percepusem, observasem, ascultasem niciodată în viața mea. Atunci în care viață? Și cu cât mă îndârjeam mai mult, cu atât ea se amuza mai mult pe seama mea. Elementul X mă prindea din urmă și mă înghiontea, fără remușcări, până când trupul, acea gazdă temporară a mea, avea să mă împingă și el la rândul lui, spre o zvâcnire de necontrolat...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate