Afară plouă. La tomberonul din colț silueta unei femei. Fară umbrelă pare că nici nu se sinchisește de ploaia ce cade peste ea. Vântul dinaintea ploii dansase până mai înainte cu pungile de plastic și probabil că ea acum le aduna pentru a le recicla. Asta mă duce cu gândul în timpul facultații când eu și prietenii mei ne gândeam să ne deschidem o afacere. Să reciclăm sticle de plastic, strângând de la diverse magazine, de la cunoscuți, să cumpărăm o mașină de presat și apoi să închiriem un camion cu care să ne deplasăm la centrele mari de recilare pentru că, ziceam noi, așa vom avea de lucru și ne vom putea asigura veniturile. Planurile nu au coincis însă cu realitatea. Nu am ajuns niciunul patroni și doar angajați. Unii au ramas în Craiova, iar ceilalți s-au instalat într-un orășel unde să le fie bine. Acum mai vorbim doar la telefon sau ne scriem pe mail.

Dintotdeauna m-au impresionat oamenii care aleg să facă ceva, chiar daca asta însemnă să aduni lucruri pe care ceilalți nu le mai folosesc. Și de aceea imaginea acelei femei nu-mi dă pace și ies la balcon. Ploaia nu s-a oprit, vecinii ascultă manele, orașul se topește sub privirea mea. Cine este oare ea și care îi este povestea? Oamenii trebuie să aibă grijă de ceilalți - îmi spun - și îmi ațintesc iar privirea asupra ei. Pare că mă simte și întoarce capul. Prezența mea la balcon nu îi face prea multă placere. Pesemne că a așteptat să se întunece puțin pentru a nu fi recunoscută sau poate iese doar pe timp urât când nimeni nu o poate deranja cu privirea. Sau când unii doar îi dau o coaja de pâine rămasă prin casă. Așa facem noi oamenii, dăm lucruri care nu ne mai sunt de folos pentru o faptă bună care să mai echilibreze balanța. Nu îmi dă importanță și își continuă treaba. Afara se întunecă bine și doar lumina felinarului mă mai ajută s-o privesc. De ce nu m-a rugat să-i dau ceva? m-am întrebat. Atât de mândră trebuie să fie că nu cere niciodată? dar nici nu ar trebui să ceară ca să i se ofere. Dar dacă i s-ar oferi ar putea refuza?

După o clipă de neatenție nu o mai zăresc. Pesemne că a fost deranjată și s-a retras. Mă îndrept spre cameră puțin mâhnită că nu am putut s-o ajut în niciun fel. Pe scară, mare zarvă, batăi insistente în uși. Aud cu stupoare înjurăturile maneliștilor, mă îndrept spre vizor și văd cum femeia de la tomberon era îmbrâncită cu tot cu sacii de plastic pe scări. Deschid în grabă și încep să-i blamez. De obicei nu fac asta dar gestul lor mi se pare demn de același răspuns. O apuc de mână și ne baricadam în holul garsonierei de furia lor. Îi aud înjurând și reproșându-mi că le-am umplut scara de cerșetori nenorociți și leneși. Femeia îngenunche și începu să plângă asemenea unui copil. O privi mai bine și îmi dădui seama că nu are mai mult de 30 de ani. Mâinile i se încurcaseră în sacii de folie.