poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-06 | |
Niciodată nu am știut dacă este bine să lași lumii o mărturie asupra trecerii tale prin ea. Nu am știut dacă este necesar sau binevenit. Dacă va fi cineva la capăt care să aprecieze și să înregistreze gândurile pe care tu le pui pe hârtie.
Poate nu este. Lumea are dramele ei fără a fi nevoie s-o mai încarci și tu cu ale tale. Și totuși o naivitate copilărească te împinge de la spate ordonându-ți să o faci. Ca și cum universul tău interior ar depinde de acele câteva rănduri pe care le închizi în caiet sperând ca la un momendat ele sa reapară. Nu este bine sau rău, oportun sau neavenit. Este doar real. Și dacă acest caiet pe care îl încep astăzi va fi sortit să ajungă distrus odată cu ultima fărâmă din conștiința mea, atunci așa să fie! De unde începe istoria? Odată cu nașterea omenirii? De dinainte? De la oul magic a cărui curbură spațio-temporală tindea către infinit? Sau poate istoria va începe abia peste multe milioane de ani când vom înceta să existăm, iar sensul final al faptelor noastre va putea fi în sfârșit analizat? Istoria începe acolo unde prezentul dispare. Ca un labirint confuz în care fiecare drum parcurs este mai puțin înfricoșător decât drumul pe care ești deja. Și istoria noastră personală? La fel. Oriunde. Trebuie doar să punem degetul pe un moment anume și totul începe a se derula. Tata nu era un om prietenos. Trăia de pe urma coșciugelor. Pleca în fiecare dimineață la pădure cu căruța și se întorcea cu lemne pe care le ducea la prelucrat. Își lua apoi ciocanul și cuiele și se apuca de bătut. Se punea chiar în poartă, lovind cu putere ori de câte ori trecea cineva pe stradă. -Măi omule, du-te mai încolo. Sperii copiii. Tata rânjea scărpinându-se cu ciocanul. -Așa-i. De ei nu voi avea timp. Dar de matale… Și apoi îl privea pe om drept în ochi, măsurându-l din creștet până în tălpi de parcă se și vedea coborându-l în groapă. De ce ura tata oamenii nu știu. Și nimeni nu a știu vreodată. Era secretul său pe care voia să-l ia în groapă. Sau poate nu-i ura. Nu am reușit niciodată să-mi dau seama. Mai degrabă ura coșciugele pe care le făcea zilnic și pe care le lovea vrând parcă să le spargă. Iar apoi îl vedeai la înmormântări, ajutând la coborârea mortului în groapă și asistând la slujbă. Stătea de fiecare dată până la sfârșit, privind în gol sper mormanul de țărână ce se ridica văzând cu ochii. Și la sfârșit de tot, când oamenii plecau, îngenunchea câteva clipe în fața crucii și rostea încet o rugăciune. Poate se ruga pentru sufletul mortului, poate se ruga pentru propriul suflet, poate se ruga să nu moară niciodată. N-am de unde ști. Cert este însa că atunci când se ridica redevenea sfidător. -Ce-i mă puștiule? Tu te crezi mai șmecher? La biserică nu se ducea niciodată. Nici la cârciumă. Stătea doar acasă și cioplea coșciuge, iar când se odihnea privea alene în lungul drumului sau la mine. Satul îl credea nebun sau mai rău. Nu odată aduseseră preotul să-l exorcizeze. Însă tata îi alunga pe toți aruncând după ei cu ce îi pica la mână. -Tu-vă-n gură de blegi slabi de înger! Cu mine era blând. În felul său. Obișnuia să mă ia pe genunchi și să mă privească atent. -Hm… Văd că încă nu ai început să albești. Apăi bine. Marș la joacă! Pe mama nu am cunoscut-o niciodată. Murise la un an după ce mă născuse. Nu știam exact de ce. Tata nu voise să-mi spună. Iar gura satului nu putea fi crezută chiar așa ușor. Tot ce știu însă e că cel puțin o dată pe lună tata se îmbrăca frumos și se ducea la cimitir să o vadă. Nu voia însă niciodată să merg cu el. Ca și cum ceea ce fusese între ei nu mă privea în niciun fel, eu neavând dreptul să mă amestec. Dar nici nu mă împiedica să merg dacă chiar voiam. Se scula de fiecare dată devreme, înainte ca satul să vină la viață și mă zgâlțâia ușor: -Iosif, Iosif! -Ce e? -Mă duc la Minodora. Vrei să vii? -Nu. Lasă-mă să dorm. Mi-e prea somn. -Bine. Și pleca lăsându-mă să adorm la loc. Deși nu ar fi recunoscut, știam că se simțea ușurat. Nu ar fi fost deloc în apele sale știindu-mă acolo. Poate chiar ăsta era motivul pentru care se trezea așa devreme… Școala era chiar la o aruncătură de băț. Peste drum. Treceam ulița și intram pe poartă. Învătătorul nostru era un tip înalt, spătos și cu o voce tunătoare. Ne privea pe toți pe sub ochelari, după care ne scotea la tablă pentru a ne asculta. -Calugăreni. Anul și data. -23 august 15.. -Știi? -15… -Nu știi… Rânjea atunci macabru și ne lovea sadic cu o curea lungă de piele. -Vasilescu Iosif. Am înghițit în sec. -Poftim te rog. Mai cu viata te rog. Anul nașterii lui Mihai Eminescu. -1850. -Ziua și luna? -15 ianuarie. -Greșit. -Cum adică greșit? Așa a fost înregistrat în documente. -Gresit. Îți spun eu. S-a născut pe 23 decembrie. -Dar în carte scrie că… -Mă. Tu ascultă la mine. Nu mai citi ce scrie în carte. Și mă lovi. Pentru câteva secunde bocănitul tatei se opri și se auzi ceva asemănător unui mârâit înecat. A doua zi învățătorul veni la școală cu dungi lungi și roșii de-a lungul întregii fețe. Cureaua ruptă îi atârna în jurul pantalonilor ca o cârpă sfârtecată. -Măi Vasilescule, m-am mai interesat. Așa era. 15 ianuarie. Îmi cer scuze. In pauză copiii tăbărâri pe mine. -Ce i-a făcut măi taică-tu învățătorului? -Nimic. Ce să-i facă? -Cum ce să-i facă? N-ai văzut urmele? Taică-tu i le-a făcut. -Ete na. De parcă ar fi prima dată când m-a lovit învățătorul. -Îți spun eu măi. Taică-tu a fost. Altfel nu și-ar fi cerut scuze. Am privit spre casă. Tata nu era în curte. Plecase undeva și luase cu el căruța. -Nu prea cred. Dar o să-l întreb. Doar ca să fiți voi liniștiți. Spre seara tata s-a întors. Eu eram în casă citind când l-am auzit intrând și deselând caii. Am ieșit și m-am dus la el. -Vrei ceva? -Da. -Ce? -Să știu dacă tu l-ai bătut pe învățător. -Chiar contează? -Da. -Ei bine, eu l-am bătut. Acum ești mulțumit? -Și nu ți-e frică? -De ce să-mi fie frică? -Că o să facă plângere? Că va veni cu jandarmii. -Aș. De parcă un om care bate copiii ar avea curaj să crâcnească măcar. -Și de ce ai făcut-o? M-a mai bătut până acum și nu ai zis nimic. -Pentru că te-a bătut pe nedrept. E una să dea în tine pentru că nu inveti. Așa e sistemul. Bun, rău, cum o fi. Ne supunem pentru că nu suntem noi mai deștepți să facem altul. Dar când dă în tine pentru că așa are el chef, pentru ca așa i s-a trezit de dimineață, atunci lucrurile se schimbă. Atunci, pentru prima dată în viața mea, tatăl meu mi-a apărut cu adevarăt enorm. Îl priveam pieptănând coama cailor și îl admiram cu adevărat din toata inima. -Fugi și te culca. E târziu. -Bine tata. Am adormit instantaneu. A doua zi iradiam de bucurie. -Ia zi măi. Taică-tu l-a bătut? -Ei aș. Da de unde? S-o fi luat la harță cu vreun bețiv prin cârciumă. Nu le-am spus adevărul. I-am mințit. Nu pentru că mi-ar fi fost rușine să recunosc ce se întâmplase ci dimpotrivă. Mă simțeam mândru, iar acea mândrie mă făcea să fiu deasupra tuturor. Era o bucurie grea, sățioasă, care mă umplea revărsându-se. Nimeni altcineva nu era binevenit să se bucure alături de mine. Câteva zile învățătorul m-a privit foarte atent; să vadă dacă știam ceva. Nu am lăsat nimic să iasă la suprafață. Mă comportam ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între el și tata. Peste 2 săptămâni m-a prins iar cu lecția neînvățată. -Mare domnitor între 1836-1418? -Aaaa… -Nu știi deci? -Nu. A ridicat palma. A ținut-o ridicată câteva secunde ascultând la bocănitul de afară. Tata bocănea înainte, neîntrerupt de nimic. După care a coborât-o. Din acea zi, ori de câte ori greșeam învățătorul avea grijă să mă zvânte în bătaie. Nu odată m-am întors acasă vânăt din cap până în picioare . Tata mă privea atunci întrebător. Făcuse bine băgându-se unde nu îi fierbea oala? Oare trebuia să se bage iar și să resolve problema pentru totdeauna? Eu atunci îi zâmbeam și mă văitam. -Aoleu, parca aș fi căzut pe scări din șura! -Da ce ai pățit? -Nimic. M-am încăierat cu o pușlama. Dar lasă că i-o plătesc eu cu prima ocazie. Tata lua atunci câteva cârpe curate, le inmuia în apă rece și mi le punea pe vânătăi. Apoi seara se ducea și alegea paie moi pe care mi le punea în pat și mă lăsa să dorm pe ele. Zicea el ca așa durea mai puțin. Nu știu dacă așa era. Pe mine mă durea la fel de tare însă nu mă mai văitam. Nu voiam să-l supăr. Situația nu a durat însă mult. Într-o zi învățătorul a fost găsit într-un șanț, înghețat bocnă. Se îmbătase la cârciumă și nu mai fusese în stare să ajungă până acasă. Locuia singur în apropierea pașunilor. Neavând cine să se alarmeze de lipsa sa, îl dăduse gata gerul de ianuarie. În locul său a venit un alt dascăl bătrân și cocoșat, ce vorbea peltic și nu vedea bine. Nu ne batea – probabil că nici nu ar fi putut – dar nici nu ne învăța ceva. Stătea doar la catedră și molfăia niște cuvinte din care nu puteam înțelege nimica. Nu-l regretam pe fostul învățător. Își meritase într-un fel soarta. Însă nici ăsta nu era cu nimic mai breaz. Am început atunci să nu mă mai duc la școală. Chiuleam cu lunile, alergând caii și vacile oamenilor pe tarla. Seara însă veneam acasă și mă puneam cu burta pe carte. Mă mai duceam la școlă doar la examene, pe care le treceam întotdeauna cu bine. Și odată cu ele trecea și timpul magic al copilăriei mele petrecut alături de un morman de sicrie goale. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate