- Nu uita să îl uzi dimineața și seara... dar nu prea mult, că se îneacă…

- Da mami… dar… crezi că o să crească mare și frumos?

- O să crească, dacă știi să îl îngrijești, îi spuse mama pupând-o de noapte bună…

Pe vata de pe capacul cutiei de margarină, semințele de grâu așteptau acum lumina zilei pentru a începe să crească… Andreea așeză grâușorul pe marginea ferestrei și se băgă în pat la căldurică… Plapuma cu Mickey Mouse și alte personaje Disney o învăluia de fiecare dată cu o căldură primitoare, și totul în jur devenea atât de calm și liniștit… fără nicio grijă, fără nicio durere…

Razele lunii intrau prin geam până pe fața ei, creând de multe ori o legătură luminoasă între ele două… Îi plăcea Luna. Mereu o făcea să se întrebe ce se ascunde acolo sus și de multe ori o făcea să viseze…

De această dată, pe Luna de argint era pustiu… o câmpie întinsă și rece, fără urmă de viață, și niște munți la depărtare… Soarele era foarte strălucitor, dar strălucirea lui nu reușea niciodată să atragă atenția fetei prea mult, pentru că ceea ce o fascina de fiecare dată era imaginea Pământului pe care îl lăsase în urmă, undeva într-un dormitor tapetat cu desene animate…

- Ar trebui să vii când e Pământ plin… e de 1000 de ori mai frumos atunci... îi spuse o voce care o făcu să tresară… Întorcându-se, lângă ea văzu un băiețel care stătea jos pe un bolovan și se uita la Pământ. Fata rămase cu privirea țintă la el, ca și când aștepta ca acesta să îi explice cine este și ce vrea, dar băiețelul rămase cu privirea către Pământ… Parcă nici nu o vedea… În cele din urma, o invită să ia loc lângă el…

- Bolovanul e destul de mare pentru amândoi îi spuse, și fetița se așeză…

- Cine ești? întrebă Andreea…

- Știai că atunci când e Pământ plin, poți să citești ziarul la lumina lui? își continuă băiatul minunea… De fapt, nu e lumina lui… el nu poate să strălucească singur, are nevoie de Soare să îl facă atât de frumos. Altfel… nici nu s-ar vedea. E greu să vezi o planetă, fie ea și una așa mare și frumoasă ca Pământul, dacă nu e nimic care să o lumineze… Doar stelele se văd singure…

Fetița nu înțelegea prea bine ce îi spunea băiatul, dar reuși să își stăpânească puțin curiozitatea în ceea ce-l privea, și își întoarse privirea către Pământ.

- Pământul pare mai frumos de aici de sus… nu e așa multă gălăgie, oamenii nu se văd așa răi și… mereu ocupați cu tot felul de treburi care nu îi fac fericiți… De aici… totul pare acoperit de dragoste… Cred că dragostea are culoarea albastră! râse Andreea…

- Eu nu îi înțeleg uneori pe oamenii mari. Ei chiar nu știu cât de frumoasă poate fi dragostea? De ce fug de ea?

- Păi dacă nu au fost niciodată pe Lună, ca să o vadă de la înălțime… șopti fata puțin intimidată de spusele lui…

- Eu mă plictisesc aici singur. Văd totul de la înălțime și văd cât de frumos poate să fie, dar nu mă pot bucura singur cu adevărat de nimic… Nu vrei să rămâi cu mine? o rugă băiatul apropiindu-se și mai mult de ea…

- Nu pot să rămân acum, dar îți promit că mă voi întoarce și mâine, îi zâmbi ea și se urcă pe raza Lunii, plecând înapoi către pătuțul ei călduros…

- Mi-ar plăcea să rămâi… totul ar fi atât de frumos… am avea toată Luna la dispoziție…Am putea să facem așa multe împreună… Singur nu pot…Mereu mi-am dorit să văd un curcubeu… Pe Lună nu sunt curcubee, dar dacă ai fi și tu, cred că am putea să facem unul…” spuse băiatul întristat de plecarea ei… Dar ea era deja departe…

Grâușorul începuse să încolțească, lucru ce o minuna pe Andreea din ce în ce mai mult… simțea cum ceva ce ea face, prinde viață…

Trecură mai multe nopți, și acum era o noapte fără Lună… Ãsta era însă momentul pe care Andreea îl așteptase… Pentru că uneori, acolo unde nu vezi nimic din ceea ce știai, găsești cea mai mare frumusețe… Așa cum atunci când de pe Pământ nu se vede Luna, pe Lună e Pământ plin… și visul continuă…

- Te-ai întors! spuse băiatul cu sclipiri în ochi… Ce bine că te-ai întors! E Pământ plin, și de când te-am cunoscut și ai plecat, nu mă mai pot bucura de nimic… mi-era teamă că pentru prima oară, Pământul plin nu mă va mai face să zâmbesc… dar ai venit…

- Þi-am spus că o să vin… trebuia doar să ud grâușorul… e puiuțul meu, nu îl puteam lăsa să moară… Te superi dacă îl așez aici lângă noi?

- L-ai adus cu tine? Dar asta înseamnă…

- Da! spuse ea emoționată…

Băiatul simțea prea multă fericire în interior ca să mai vorbească, dar reuși să o ia de mână și să o țină strâns… Extrem de fericită de alegerea pe care o făcuse, Andreea își deschisese acum sufletul către simțire, lăsându-l liber pentru el… Și ceea ce venea către ea, împins cu toată forța de băiețelul singuratic, era lucrul cel mai minunat pe care îl simțise vreodată...

Văzută de pe Pământ, Luna începea acum să devină albastră…