2065
mâinile ca o hartă creponată pe față, fină pe verso. râuri care au curs deasupra și s-au uscat lăsând în urmă albii ramificate. între degetele încă frumoase urma unei țigări cu filtru 3/4, tutun 1/4.

trupul dezolat de atâta trecere printre oameni și umbre. din față nu a rămas decât expresia de mirare rătăcită printre pistruii crescuți în diametru.

buzele sărutând cast doar fruntea nepoților frumoși ca niște mere verzi de vară.

o băncuță la soare. arătarea aceasta înveșmântată din nostalgie tinerește toarce pe nas ca o pisică. dacă o văd înseamnă că încă nu s-a dus dar mult nu mai este.

ea știe și așteaptă fără regrete pentru că regretul e apanajul memoriei or aici memoria s-a stins prima. cum te cheamă bunico? ea zâmbește și mângâie aerul cu palma.

2045
e timpul pentru biserică. ea poartă o pălărie cumpărată în tinerețe și uitată în raft. nouă și demodată ca ea. rochia de mătase o are de la copii. un cadou de ziua logodnei lor. acum trebuie să se bucure pentru ei, sunt tineri și veseli cum își mai amintește vag că a fost și ea odată.

ziua e la fel ca atunci, soarele cade pieziș pe fețele oamenilor pe haine pe caroseria lucioasă a mașinilor obligatorii. nu îi cunoaște pe mulți. însă toți știu că ea este mama miresei. încă frumoasă și înaltă încă dreaptă în rochia de mătase. cu ochii îmblânziți de păienjenișul cutelor.

surâde. e o zi mare. așa se spune. nu are nici un sens să hotărască ea altfel.

2025
o neliniște urcă în trup mușcă din călcâie din pulpe aproape ca atunci când înălțând zmee pe drumul cu șanțuri de secetă își văzuse sângele absorbit cu poftă de pământ.

se plimbă prin casă amețită nervoasă ar striga dar nu are la cine. el lucrează peste program. fetița învață cuminte în sufragerie. un copil palid cu ochi mirați mari și rotunzi și surâs permanent. niciodată în dezacord, niciodată nesupusă. plictisitoare.

casa e mare și rece zugrăvită în alb cu perdele de tul și dușumele lucioase. așa a vrut el. veche și solidă. câteodată cineva o bântuie. și atunci neliniștea încetează. reapar cărțile. câte una pică din raft ca din întâmplare.

ea iese în verandă și o citește în hamac. doar atunci se mai simte frumoasă și tânără.

2015
o cafea pe o străduță liniștită. clinchet de lingurițe amestecând zahărul. frișca desenând inimi de spumă. ar da o fugă până la teatru. ar vrea să joace. înțelegerea e alta și poartă însemnul rotund pe inelar.

va fi redactor de știri. își simte gura plină de nisip. își simte fața hrănind cu încetineală o mască nedorită.

surâde. și el surâde. își amintesc începuturile. pun la cale continuările. totul sună perfect dar ea știe că de azi viața nu îi mai aparține. e anexa frumoasă a unei cărți de legislație legată în piele de centaur.

va rupe lanțul acesta cu care s-a prins crezând că ultimii opt ani sunt doar prologul unei piese despre fericire. clinchetul linguriței se oprește brusc. odată cu zvâcul din pântec.

2010
pas săltăreț și pistrui strălucind în soare. primul succes, brațele pline de flori. o pălărie albă, o rochie albă, un trup subțiat de lumină. în capătul scărilor așteaptă conturat un viitor pe care îl strânge în ochi cu milă și tandrețe.

ea știe că povestea s-a terminat în clipa în care a așternut punctul din dreapta jos a tastaturii. orașul e blând și văratic ca un coș cu cireșe răscoapte. într-una din zilele acestea reîncepe Marele Somn.

el nu știe. el este doar îndrăgostit de actrița aceasta frumoasă. are certitudinea, ca avocatul unui nevinovat, că vor fi fericiți. dar parte nu este decât pentru ceea ce s-a scris.

într-una din zilele acestea se face întuneric și părinții se întorc. undeva într-o galerie poloneză înconjurat de admiratori pictorul ascunde o lacrimă în colțul zâmbetului.

uitarea cuprinde apoi toate inimile ca un apret.

Photo © Raphael Lopez

____
Copyright Adela Setti