Localul pare sumbru doar cu lumina cernută prin vitrina colorată care dădea spre stradă. Intru cu pas lent, mai puțin îndrăzneț ca de obicei și arunc o privire rapidă. Înainte să trec pragul vreau să cercetez dacă locul e potrivit sau nu pentru întâlnire. Sunt unsprezece clienți împrăștiați la cinci mese plus unul la bar. Atmosfera e calmă. Se fumează, se râde, se vorbește; chelnerul aduce băutura, barmanul discută cu un client obișnuit al locului.
E în vârstă și sigur neînsurat. Da, duminica seara nu poate fi decât calm. Și cu toate acestea ambianța e lugubră. Înghit în sec. Cu dosul palmei îmi șterg fruntea și tâmplele acoperite de transpirație: încerc fără succes să-mi ascund îngrijorarea. Dacă iese prost, am ca întotdeauna pistolul la centură, sub vestă. Bineînțeles că în cazul acesta e o măsură de securitate inutilă. Doar n-o să trag asupra lui? E mai degrabă o îmbărbătare, un obicei vechi.
Îl caut din ochi printre clienți, dar nu-l văd. Înaintez nesigur de direcție. Dintre toți bărbații îl elimin pe bătrânul de la bar, pe cel din cuplu și cei doi din grupul de tineri, singurii care dau puțină viață localului. El trebuie să fie singur. Deci dintre cei trei singuratici: unul este așezat într-un colț cu spatele spre mine, unul lângă fereastră citind ziarul și ultimul vorbește la telefon așezat în fața unei beri pe care n-a atins-o. Îmi spun că trebuie să fie primul și mă îndrept spre colțul sălii hotărât să nu mă las surprins indiferent de ce o să se întâmple și de cum o să arate la față. Mă străduiesc să iau un aer impozant și hotărât, să pășesc mai decis, cu gesturi îndrăznețe și să am o voce severă. Deodată aud o voce în spatele meu strigându-mă:
-Dante!
Mă întorc surprins fără să vreau. E bărbatul cu ziarul!
-Îmi permiteți să vă spun pe nume?
Vorbește cu mine fără să-și ridice ochii de pe articolul pe care-l citea înainte de venirea mea. Îmi păstrez ochii ațintiți pe fața lui și am senzația dezagreabilă că e perfect conștient de stupoarea mea. Îmi amintesc deodată că în această întâlnire eu am avantajul să fie clientul lui. Îi răspund fără ezitare:
-Prefer să păstram distanța, dacă e posibil.
Ciudat, dar tonul vocii mele e mai dur decât al lui. Apropii un scaun de masă, lângă fereastră. Mă așez, cu spatele drept, fără să mă sprijin și aștept. Nu pare să-mi acorde vreo importanță. Atunci încep eu conversația:
-Nu știu cum să mă adresez.
Îl observ în așteptarea răspunsului. E un bărbat la patruzeci de ani, foarte îngrijit. Curios cum trăsăturile sale sunt familiare, o față pe care o vezi de nenumărate ori în mulțime
de-a lungul vieții! Nu răspunde deloc așteptărilor mele și mă simt mai mult decât incomod. De-a dreptul șocat!
-Spuneți-mi Lucian.
Împăturește în sfârșit ziarul pe masă și catadicsește să se uite la mine. Degetele lungi, osoase acoperă parțial cel mai gros titlu din știri: un șofer beat a răsturnat ieri pe autostradă un autobuz. Șaptesprezece morți.
Acum realizez că omul meu nu putea fi decât el: cine altcineva ar citi duminica seara ziarul, într-un bar.
-Vă amuză?, îl întreb văzând articolul care îi reținuse atenția.
-Mă informez. Ce face familia?
-Cred că e bine că nici unul din noi să nu aibă știri recente de la ei.
Singurul răspuns e o aprobare cinică din cap. În acest moment apare chelnerița cu carnetul în mână, să ia comanda. Din reflex, îi fac un semn să se depărteze, dar el o reține.
-Un vin roșu pentru mine, iar pentru domnul...
Oftez. Ca să mă debarasez, cedez. Și fără să mă gândesc:
-Același lucru.
Fata pleacă. Aștept să se depărteze ca să continui. Dar de data asta el e cel care vorbește primul:
-Știți, am auzit mult vorbindu-se de dumneavoastră.
-Adevărat???
Surpriza mă face să vorbesc necontrolat. Încerc s-o dreg imediat printr-un răspuns:
-Ei bine și eu la fel, e puținul pe care sunt capabil să-l spun.
-Chiar îți închipuiai Dante, că n-o să aud vorbindu-se de tine?
-Nu credeam că sunt un caz special. Îmi imaginez ca ați văzut mulți ucigași plătiți de-a lungul ...carierei dumneavoastră.
-Ah, da. Hoți, ucigași de toate felurile, criminali... am văzut din toate. Dar câți dintre ei
și-au dorit să mă întâlnească pentru că au remușcări?
Ia un aer batjocoritor ca să mascheze ironia celor spuse. Pe buzele subțiri trece umbra unui surâs. Mă grăbesc să-l contrazic:
-Nu e deloc în intenția mea. Am făcut apel la dumneavoastră pentru că vreau să am o a doua șansă cu Ana și nimic altceva. Este dragostea vieții mele.
Fac o scurtă pauză și-mi amintesc cu cine stau de vorbă. Adaug:
-Sigur că asta vă lasă indiferent. Probabil că nu credeți în dragoste.
-Iată o viziune destul de stereotipă pe care o aveți despre mine.
-Deci nu e adevărat ce se spune despre dumneavoastră?
-Ce spun ziarele...
Și-mi arată paginile împrăștiate pe masă, pe care le frunzărește.
-E ca în Biblie. Spun doar ce vor să audă oamenii. În același timp îi sperie ca să nu fure, să nu omoare...
-Atunci credeți în dragoste?
-Cred doar că mulți oameni cred în dragoste. Este pretextul pentru nebuniile cele mai mari, pentru ne respectarea regulilor, pentru acte disperate. Nu cred că tocmai dumneavoastră m-ați contrazice...
Ni se aduce comanda, cele două pahare de vin. El este cel care plătește pentru amândoi. Tânăra femeie surâde și-i face cu ochiul când îi lasă restul de la 100$ bacșiș. Fără să vreau mă trece un fior pe șira spinării. Apoi o lăsăm iar să se depărteze ca să abordăm, în sfârșit, subiectul întâlnirii noastre.
-Gata, am pierdut destul timp, să vorbim despre afaceri, propune el.
-De acord...Câți ani îmi dați?
-Credeam că știți că pedeapsa e pentru veșnicie.
-Bineînțeles că știam. Mă refer la câți ani înainte de asta?
-Înainte?...Asta nu depinde numai de mine.
-Serios? Da’ de cine altcineva? Soarta? Destinul? Dumnezeu?
Două luminițe i se aprind în ochi, de parcă ar fi fost străbătuți de un fulger în penumbra localului. Își trece mâna prin părul negru și-și ridică gulerul alb la spate. Apoi ia o înghițitură din paharul de vin, care-i roșește buzele subțiri.
-Să fim serioși, spune.
Scoate un contract din servietă. Îl pune pe masă fără grabă apoi ia un stilou din buzunarul din față al sacoului și mi-l întinde. Fără să mă gândesc, mâna pleacă singură să-l apuce și se așează să semneze. Apoi se imobilizează deodată și mă cuprinde o îndoială.
-Deci, câți ani?
Ridică din umeri.
-Treizeci, poate treizeci și cinci. Poate mai puțin, poate mai mult. Depinde de dumneavoastră.
-De mine? Atunci contractul nu servește la nimic? Nu faceți nimic în afară de ce v-am cerut?
Ca să nu mă enervez strâng pumnii păstrând coatele pe masă și picioarele îndoite sub scaun. Iau o înghițitură mai mare de vin care-mi alunecă pe gât. Liniștea lui mă tulbură. Să spun că e dezagreabil e mult prea puțin ca să descriu aerul său de superioritate și distanța la care se ține. Parcă mă pălmuiește cu înfumurarea lui.
-Nu vă faceți iluzii. Nu sunt aici pentru a pune oferta în valoare și nici ca să mă laud cu capacitățile sau inaptitudinile mele de control asupra vieții trecătoare.
Am venit să semnați un contract.
-Atunci dați-i drumul! Convingeți-mă!
-Dacă sunteți puțin familiar cu noțiunea de liber arbitru trebuie să știți că nu forțez niciodată mâna clienților.
-Vreți să mă faceți să cred că sunt în măsură să aleg modalitatea prin care o să-mi ating scopul? Sau prețul pe care-l voi plăti pentru noua viață, fără pată pe care o voi duce după ce trecutul meu criminal se va șterge din recorduri?
-Poate vi se pare că plătiți prea scump serviciile mele.
-Nu am deloc garanția satisfacerii depline raportate la aceste servicii.
Urmează un moment de liniște. Vocea i se înăsprise în timpul conversației și în ciuda expresiei flegmatice, care nu trăda nici o emoție, ochii săi mari și negri mă fixează și mă fulgeră. Mă uit pe fereastră ca să rup legătura invizibilă care se formase când m-a privit drept în ochi. Să-i susții mai lung privirea e ca și cum te-ai uita la soare pe un cer albastru fără nori, într-o zi frumoasă de iarnă. Clipesc din ochi să alung ideea și să mă întorc la problema mea. El e la fel de imobil, nici o umbră nu i-a schimbat expresia împietrită a feței.
-La cel de garanție vă referiți?
-Scrisă.
Îi arat contractul cu un surâs satisfăcut. Atunci el ia un aer și mai detestabil. Se apleacă încet spre mine și-mi strecoară cu voce joasă și gravă ca un duruit de tobe:
-Problema pe care ar trebui să v-o puneți nu este dacă puteți sau nu să aveți o garanție că eu voi fi la înălțimea așteptărilor dumneavoastră. Gândiți-vă și apoi îmi răspundeți.
Problema este deci alta: până unde sunteți gata să mergeți ca să obțineți această a doua șansă pe care numai eu pot să v-o acord?
Deodată sentimentul că am câștigat teren în negocieri se risipește. Simt înțepături la inimă, vocea și imaginația nu mă ajută să-i răspund. Frica de singurătate mă cuprinde în așa hal că mă tem pentru sfârșitul acestei conversații; mă tem ca acest individ pe care-l urăsc să nu părăsească brusc barul și să mă lase pradă tulburărilor mele. Găsesc curajul să-i răspund:
-Nu e vorba de frică.
Interlocutorul meu ridică sceptic din sprâncene.
-Poate să fie doar ...lipsă trecătoare de curaj?
-E de-a dreptul vicioasă tactica dumneavoastră de abordare! șuier deodată cu respirația întretăiată. Știți foarte bine că ați profitat de un moment de slăbiciune!
-Sunt fericit să văd cât sunteți de conștient. Dar asta nu schimbă cu nimic că vă lipsește fermitatea convingerilor.
Spusese ultima frază înlocuind tonul ironic pe care-l avea permanent cu unul de reproș. Prind stiloul cu mâna tremurând.
-N-o să-mi schimb hotărârea!, pronunț deodată foarte tare, mai mult pentru mine.
Pun vârful stiloului pe hârtia albă a contractului la locul de semnat. Arunc o privire fugitivă și recitesc cele trei clauze clare și nete ale înțelegerii. Privirea sa insistentă și prezența apăsătoare îmi dau impresia că timpul mi-e măsurat, ca și cum nu mi-ar mai fi rămas decât câteva secunde ca să mă decid.
Între timp, o pată roșie se formează pe locul unde pusesem vârful stiloului pe hârtie. Mă mai reține o ultimă ezitare.
-Și... ce se va întâmpla după ce voi semna?
Începe să devină iritat, se vede din ușoare dilatare a nărilor.
-Voi face ceea ce am convenit să fac, iar apoi îmi veți datora prețul pe care-l cunoașteți foarte bine.
-Asta e tot?
-Dar la ce vă așteptați mai exact? Un bubuit de tunet? O ploaie cu lăcuste? O cometă care cade din cer?
-Nu, dar...sunteți probabil la curent cu tot ce s-a întâmplat, nu? Cauzele care m-au împins să ucid si cele care m-au adus să fac ceea ce fac acum? Trebuie să cunoașteți puțin viața clienților înainte să-i puneți să vă semneze contractele!
-Nu știu totul, Dante. Meseria mea este să fiu la pândă și să răspund la chemarea celor care mă solicită. Restul nu mă interesează deloc.
-Este important, totuși.
Trântesc stiloul pe masă cu atâta putere că sunt pe punctul să răstorn paharul cu vin.
-Aș vrea să știți cum am ajuns aici, să vedeți cum acest act este complet dezinteresat. Haideți să vă spun o poveste care-l va face chiar și pe îngerul meu păzitor să vină să mă asculte..
-O confesiune?...
Spre marea mea mirare nu are nici o obiecție. Împotriva așteptărilor își ridică manșeta de la mâna stângă dezvelind un Rolex superb și-mi răspunde:
-Cade bine, am puțin timp.
Apoi scoate din buzunarul interior al hainei două trabucuri Montecristo, preferatele mele și-mi oferă unul. Îi ghilotinează el vârful și mi-l aprinde, înainte să am timp să accept sau să refuz. Primul fum e incontestabil cel mai bun. De necrezut de cât timp n-am mai fumat unul! Parcă mi-a citit gândurile pentru că era exact ce-mi trebuia ca să încep povestirea. Atmosfera e mai destinsă chiar înainte să încep să vorbesc și stratul gros de fum care ne înconjoară formează un ecran între noi doi, care ne acopere fețele cu o ceață binevenită.
Aproape că uit cu cine vorbesc.

-Deci...

Mai arunc alte două fumuri, ca să las timp să se aranjeze ecranul.
-Știți, eu am fost întotdeauna necinstit. Pe lumea asta sunt două categorii de criminali: cei care au învins singuri bariera legilor și și-au dat seama că nimic nu e inviolabil și cei care au știut-o totdeauna. Cred că cei care au fost crescuți astfel au un avans față de ceilalți, nu găsiți? Și nu sunt de condamnat la tinerețe pentru că fac ceea ce au văzut că fac ceilalți.

El tace, cu țigara în mână. Nu-i mai văd ochii fixați într-ai mei. Îmi simt buzele schițând un surîs.

-Dar eu m-am descurcat mai bine ca oricine. Dacă sunt cel bun? Incontestabil! Încă din vremurile în care a trebuit să mă descurc singur, pentru prima dată, în Sicilia, când casa părinților mei a luat foc în seara de Crăciun, 1975.

-Da, asasinatul Pacino, o afacere de familie.

-Am aflat mai târziu. Atunci nu aveam decât cinci ani. Nu eram decât un puști la fel ca ceilalți de pe stradă cu singura preocupare să supraviețuiesc. Nu puteam să ajung la Mafia, prea lung drumul și ar fi putut afla cine sunt. Am urcat destul de repede în grad, dacă pot spune așa. La început trăiam destul de confortabil cu bani deturnați din cărțile de credit ale turiștilor. Eram discret, fără probleme cu poliția. Începusem să fiu cunoscut pe piața neagră, dar când ieși din umbră riști să fii găsit. Așa a început totul.

Mă opresc pentru că simt un nod în gât. Am ochii în lacrimi de la fum.

-Da, așa am întâlnit-o pe Ana. Am fost adoptat de nașul meu și ea la fel. Nu era nici o legătură de rudenie între noi. Antonio controla totul, de la rețeaua de droguri la traficul de persoane. Pentru el n-am fost niciodată copii ci viitori asasini.

-De aceea v-a omorât părinții, în ’75.

Îi văd silueta abia conturându-se în fumul argintiu care-mi dădea mai înainte iluzia unei distanțe între noi dar care, în prezent nu mai are nimic liniștitor. Ba dimpotrivă.

-Da, știu.

O stânjeneală se instalează între noi. Fumăm în tăcere. Mă pierd în gânduri, comentariile lui mă destabilizează.

-Îmi spuneați că ați întâlnit-o pe Ana la șapte ani, îmi aduce el aminte, nerăbdător.

-Ah, da, am fost trimis la Roma să învăț dă scriu și să citesc italiana. Știam japoneză de la guvernanta care avea grijă de mine când trăiam cu părinții, dar în limba maternă eram în urma celor de vârsta mea. Cu doi ani mai mare decât mine, Ana era la Valencia, învăța spaniola. Luni de zile am insistat și insistat să fiu cu ea și în final au acceptat. Nu era deloc școala de cartier cu care eram obișnuit la Roma. Era tot ce poate fi mai util în educarea și formarea unei noi generații de gangsteri. Un fel de școală de criminologie pe invers; totul era foarte dur: instructorii, profesorii, programul, nu era nimic de joacă.
Doar studiu. Ne făceau să trecem în permanență teste eliminatorii și-i păstrau pe cei mai buni dintre noi. Veneau în permanență elevi noi, nu știu de unde, apoi plecau cei care nu erau la înălțime. Eram toți orfani. Ne formau ca să ne supunem, să spargem anumite sisteme, să spionăm, să omorâm. Era periculos. Permanenta competiție ne împiedica să ne ajutăm unul pe altul, ne determina să nu avem încredere în nimeni decât în noi înșine. Ne plimbau peste tot, traversam toată Europa ca să ne facem contacte și să fim permanent la curent cu tot ce se întâmpla. Scopul era și ca să fim cât mai puțin remarcați.
Uite un exemplu: o dimineață prin anii ’80. Eram de o săptămână în Germania, în Berlinul de vest. Bineînțeles că nu știam limba și nu ne așteptam să avem un curs. Abia începusem să studiem contextul politic și social al Germaniei după cel de-al doilea război mondial.....când ne trezesc la 4h30 dimineața, ne dau la fiecare un ceas, un revolver, bani și un loc de întâlnire în partea de est a orașului. Aveam 72 de ore să traversăm zidul Berlinului. Cei care nu vor ajunge aveau consemnul să se întoarcă acasă singuri. Și totuși am fost numeroși cei care am reușit. Eu m-am grupat cu alți cinci. Pe unul l-am lăsat la frontieră, deși controalele din vest spre est erau mai puțin dure, am fost pe punctul să fim prinși.

-Nu cred că aveai remușcări care te-ar fi împiedicat să continui, nu e așa, Dante?

-Eram tânăr, cel mai tânăr! Nu-mi puteam permite nici un semn de slăbiciune.

El știe foarte bine că nu-mi plac deloc scuzele.

-Și Ana?, mă întreabă el nedumerit.

-Ea nu era cu mine. Fusese plasată într-un grup mai puțin sever în Franța. De fapt nu știu decât că era mai puțin periculos. Ea lucra rar pe teren. Am revăzut-o în Italia în ’84. Atunci a fost dragoste la prima vedere. Ne vedeam pe ascuns aproape în fiecare zi, ne plimbam, profitam de supravegherea mai superficială de vacanță. Am făcut chiar și o escapadă în Egipt la un sfârșit de săptămână. Apoi când a venit timpul să ne despărțim ne-am hotărât să fugim împreună. Departe de Antonio și de Mafia. Ne-au găsit la Theba, în Grecia după șase luni. Atât am trăit împreună. A fost minunat! Aș fi dat orice ca să dureze mai mult.

-Da, în perioada aceea o iubeai sincer.

-N-am avut deloc o viață normală, toate încercările prin care am trecut mi-au alterat sufletul. Eram singuri pe lume. E fals ce se spune că în momentele dificile poți deosebi iubirea adevărată de o simplă aventură. Momente atât de grele schimbă complet o persoană.
După ce ne-au descoperit ne-au despărțit imediat. Pe mine Antonio m-a trimis în Rusia comunistă: am trăit un an la Moscova într-un internat de băieți apoi doi ani la Petersburg. După părerea lui nu aveam nici o șansă să devin cineva important, nu voi fi nimic altceva decât o verigă în lanțul de bandiți din Sicilia. M-a neglijat într-un fel, Rusia era ca un exil. Când am atins majoratul, în ’88 eram departe de a fi gata pentru prima țintă, prima misiune. Tot ce mi-au dat a fost să descarc cocaină dintr-un vapor în camioane, care trebuiau să ducă apoi transportul în Ucraina. Nu prea aveau încredere în mine. Regresasem. Fără ajutorul Anei aș fi stagnat toată tinerețea pe o linie moartă, fără orizont.
Dar ea a venit în Rusia pentru mine! A traversat toată Europa din Anglia până în Rusia doar ca să mă vadă și ca să mă scoată de acolo, bineînțeles. În ultimii trei ani reușise să se facă iertată sau mai degrabă să câștige încrederea lui Antonio. Suficient ca să mă ia cu ea în Italia, să mă ducă în fața lui ca să-i cer personal o misiune, ceva periculos, la înălțimea educației și formației pe care o primisem. Eram impertinent, îndrăzneț. Vroiam să am ocazia să arat de ce sunt capabil. Ce-mi lipsea ca experiență compensam prin îndrăzneală și determinare. Antonio se îndoia de mine, dar ca să mă pedepsească, mi-a dat exact ce îi cerusem: o afacere periculoasă.

-S-ar părea că v-a servit o lecție.

Urmează un alt moment de liniște. Trabucul se consumă singur în mâna mea.

-Trebuie să fii totdeauna atent la ceea ce îți dorești, spune în sfârșit.

-Știu foarte bine ce vreau. O știu azi, așa cum știam și atunci în ’88. De fapt atunci vroiam același lucru ca astăzi...

-O a doua șansă!

Mi se pare că văd, prin perdeaua de fum, un rictus batjocoritor pe buze. Mă cutremur. Mă grăbesc să continui ca să termin cât mai repede.

-Doar că, în ziua aceea îmi îndreptam viața către crime. Și așa mi-am pătat mâinile de sânge pentru prima oară. Prima mea victimă, îmi scapă numele...

-Haruko Ryuichi, un spion angajat de guvernul japonez ca să-l asasineze pe șeful mișcării teroriste a Armatei Roșii Japoneze, Fusako Shigenobu. Își planificau atentatul încă din mai 1986.

-Exact. Trebuia să-l împiedic cu orice preț să ajungă la el. Antonio a profitat de faptul că știam japoneza...pe scurt m-a trimis singur la Tokyo cu o scrisoare și un contact. Credea că mă trimite la moarte. De fapt, trimisese pe cineva cu același scop, puțin înaintea mea:
Leonardo Machiavelli. Nu-i știam adevăratul nume. Un fost coleg de școală m-a pus în gardă că nu lucram singur în această afacere. Datorită lui și a contactului meu am putut să-l urmăresc pe rivalul meu și chiar să mă servesc de el ca să-mi ating scopul. Strategia lui era să se dea drept agent CIA (pe cel adevărat îl suprimase), venit în Japonia să cerceteze despre atentatele armatei roșii. Când am ajuns la Tokyo el îl supraveghea pe spion de peste o lună și nu se pregătea să-l doboare înainte să afle unde și când planifica la rândul său asasinatul lui Fusako Shigenobu. Eu? M-am infiltrat în Armata Roșie și am participat la jefuirea unei bănci, sursa lor de finanțare. Între timp Machiavelli a aflat și el despre mine. Ca să câștig încrederea unuia din șefi l-am denunțat pe Machiavelli spunând că e agent CIA care lucrează și pentru guvernul japonez. Rezultatul: l-au lichidat ei pe rivalul meu. După aceea m-am servit de informațiile pe care le adunase el până atunci și mi-am doborât subiectul când se pregătea să-l asasineze pe Fusako Shigenobu.

-Destul de perfid, mai ales pentru un începător.

-În meseria asta nu există lovitură cinstită, totul e permis.

Înghit saliva și comand o bere pentru mine. Þi se face sete să fumezi și să vorbești atât. Aproape că nu mă mai gândesc cui mă spovedesc.

-Dar celebru ai ajuns mai târziu, continuă el. A fost o perioadă când erai o adevărată legendă urbană, Dante!

-Da, înainte de arestare. Ar fi trebuit să fiu mai prudent, mi se urcase la cap toată povestea asta cu celebritatea...era stupid să cred că putea continua tot așa...m-am jucat cu focul...
La douăzeci de ani credeam că totul mi se cuvine: Ana, contactele, ingeniozitatea, ușurința cu care lucram, parcă eram născut pentru asta!...Dar Antonio m-a văzut ca o amenințare încă de la prima afacere pe care mi-a dat-o. Era genul de șef pentru care lucrezi atâta timp cât îi convine lui. Dealtfel nu se înșela cu totul, n-am fost niciodată complet loial, față de nimeni.

-Nici măcar cu iubirea vieții tale.

Mi se aduce berea și plătesc eu de data asta. Nu las bacșiș.

-M-am înșelat. Am fost nebun să cred că infidelitatea mea, chiar dacă nu mă implicam sentimental, n-o să o afecteze...dealtfel și ea se întâlnea cu alți bărbați! Nici nu puteam face altfel, ne vedeam foarte rar. Dar nu e singurul aspect pe care l-aș schimba în viața mea dacă aș putea să mă întorc înapoi.
Mă opresc puțin și arunc o privire furișă spre contract. Cum el nu spune nimic, continui:

-În ’90 mi-a venit ideea unei alianțe între diferite grupări de crimă organizată cu care fusesem în contact în afacerile mele. Ideea mea era că am deveni aproape invulnerabili punând laolaltă toate aceste puteri, indiferent de scop. Totul era cum să ne câștigăm încrederea ca să ne sprijinim unii pe alții...Yakuza din Japonia; Mafia din Rusia și Cecenya; cartelul drogului din Columbia; mobs-ul din New York, Chicago, New Orleans; Mano Negra și Cosa Nostra; Sun Tee On din China...
În teorie, toți laolaltă ar fi controlat probabil trei sferturi de glob!
Nu, n-a fost ușor! Mi s-a spus de multe ori că nu e posibil datorită conflictelor anterioare. Dar, după ce ne-am pus de acord asupra obiectivelor comune, până la urmă am reușit lovituri frumoase. De exemplu în politică: corupția persoanelor din guvern, politicieni, oameni de stat....Erau prea puțini opozanți. Și ne debarasam de ei absolut exemplar! Cum a fost asasinatul lui Giovanni Falcone și a altor judecători care era împotriva mafiei în ’92. Am avut nevoie de aproape un kilogram de TNT pentru fiecare.
Nici un guvern n-ar fi bănuit vreodată existența unei astfel de organizații. Am adunat criminali din cele patru colțuri ale lumii. Mi se spunea Interpretul, de la americani...

-Tot ei v-au băgat și la închisoare punând astfel capăt carierei strălucite.

-Iată unul din dezavantajele de a fi internațional. Dacă mă arestau în Sicilia n-aș fi petrecut șapte ani din viață în închisoare!

-Nu mai aveați nici un contact, îmi amintește el. Erați absolut singur. Izolarea din Statele Unite v-a ajutat să vă dați la fund ca să puteți ieși discret la suprafață peste șapte ani. Pe când în Sicilia v-ar fi lichidat imediat ca să nu vorbiți, chiar și într-o închisoare foarte bine păzită.

-Pe vremea aceea nu știam. Nu știam că a fost o capcană și că eram singur. Chiar când mă credeam de neatins. Eram la o recepție privată la Los Angeles când apare poliția și începe să tragă în noi. Să tragă în noi! Și mă trezesc în subteranele secrete al CIA, foarte sigur că n-o să rămân mult, că o să mă scoată cineva de acolo, doar aveam suficiente relații! Bineînțeles că refuz să vorbesc, zilele trec și eu fac pe prostul. Încerc să câștig timp prin toate mijloacele: mă fac că nu vorbesc engleza și cer un interpret italian, îmi inventez un trecut...Dar zilele trec și nu apare nimeni. Ei cercetează în continuare cine sunt, dosarele lor sunt așa de vagi că mă confundă uneori cu victimele mele. Vine și ziua procesului și mă condamnă pe viață pentru participare la acțiuni teroriste și pentru douăsprezece omucideri voluntare. N-au reușit să adune probe pentru activitățile mele în crima organizată ca să le folosească la proces. Secretul a fost bine ținut, am strâns din dinți și n-am vorbit. Trebuiau să vină să mă scoată!

-Spuneați că n-ați fost niciodată loial față de ei, atunci cum vroiați ca ei să fie.

-Am fost, în felul meu. Dar am stat șapte ani, aproape că mi-am pierdut mințile acolo. Dealtfel criza de nervi din ’94 o dovedește. Vă amintiți? Erați dumneavoastră cumva?

-Nu sunt medic și nici psihiatru. Nu mă interesează nimic ce e patologic, șuieră el printre două fumuri și strivește trabucul în scrumieră.

Eu continui să-l fumez pe-al meu până la capăt.

-Nu eram nebun. Dimpotrivă. Trebuia să fii nebun să stai acolo un minut mai mult! Orice om normal ar fi făcut ce-am făcut eu...sau ce am încercat să fac...

-Tentativă de evadare. Trei gardieni morți, doi răniți. După numai cinci luni de închisoare. Ce prostie!

-N-a fost planificat. Ocazia s-a prezentat într-o seară când eram condus de doi gardieni într-o celulă izolată, după o consultație. Tocmai pictasem pereții celulei cu intestinele colegului meu de cameră. Eram în aripa de securitate maximă, la psihiatrie, uși albe cu geamuri blindate și o trapă ca pentru câine pentru împins mâncarea. Îmi injectaseră un calmant care nu începuse încă să-și facă efectul. Când, deodată, un individ, cred că era autist, unul care își legăna în permanență capul din față în spate, se repede la ușă și lovește geamul atât de puternic încât i se crapă capul în două!
Ei, nu vă face nici o impresie povestea asta?

-Mi-e foarte frică.

-Zgomotul atrage atenția gardienilor mai mult decât trebuie, privesc fereastra însângerată o secundă în plus, exact timpul care îmi trebuia să acționez. Și înainte să-mi dau seama îl omoram deja pe al doilea. Le-am luat cheile, cărțile de identitate, armele și i-am închis în celulă. Apoi i-am eliberat pe ceilalți deținuți, erau cei cu probleme psihice, nu puteam să mă aștept la prea mare suport din partea lor. Dar câștigam timp creând confuzie ca să-mi permită să ies.

-Ce păcat că n-a mers!

-Să știți că v-am considerat vinovat pentru asta! Următorii șapte ani au fost un iad pentru mine, o tortură! Începusem să cred că o să rămân acolo. Dacă n-ar fi fost columbianul acela...Enrique Cortez...Ciudat cum ne-am găsit acolo, la Parish Island. La început am crezut că mi-l plasaseră ca să mă facă să vorbesc și l-am luat mult timp drept unul de-al lor. Am aflat că și el fusese un nume și lucrase pentru șeful mafiei columbiene așa cum eu lucrasem pentru Antonio în Sicilia. Doar că lui nu-i înscenaseră o capcană.
Nu știu cum a venit vorba într-o zi și a menționat că a lucrat o dată cu un tip pe care:
,,Îl chema Interpretul. Era destul de nebun să creadă că o să-i ducă de nas pe toți mafioții de pe pământ! Dar i-au făcut bucata la Los Angeles în ’’93. Nu și-a dat seama ce-l așteaptă. Păcat că nu știu ce s-a mai întâmplat cu el.’’

-Stranie coincidență.

-Destinul, dacă totuși există. Nu contează, individul mi-a deschis ochii, ce mi-a spus mi-a fost destul.

Strivesc în scrumieră trabucul meu Montecristo și împrăștii scrumul pe masă printr-o expirație prea puternică. Poate un oftat. Câteva granule de scrum gri murdăresc hârtia albă a contractului.

-Așa am aflat că m-au trădat. Și mi-am dat seama că nu aveam nici un motiv să mă mai torturez pentru ei. O să vorbesc. Mai mult chiar, o să-mi negociez libertatea turnându-i pe toți ticăloșii care m-au vândut poliției. Și o să-i omor pe toți, până la unu’!
Nu aveam nici o idee ce voi descoperi la sfârșitul acestei vânători și cine se ascundea în spatele măștii delatorilor. Tot ce vroiam atunci era libertatea și răzbunarea.

-Și asta ai avut, dacă-mi dai voie să mă amestec.

-Trei ani ca să-i găsesc, continui fără să mă opresc. Aveam numele lor, cheia operațiilor, locuri de întâlnire...Bineînțeles că erau prudenți: să dispari din când în când, să schimbi consemnele...face parte din meserie. Dar anumite date nu se schimbă. Vroiam să-i înfund pe toți, le cunoșteam activitățile, resursele, oamenii. Cu răbdare puteam ajunge până la șefi. Eram ca bolnav: să le-o plătesc, să-i fac să le pară rău c-au venit pe lume. Și cu ajutorul cui?... Al dușmanului nostru, legea!
Tot ce visam când eram închis era să mă refugiez în brațele Anei să-i spun că trăiesc. Pentru că trebuie să mă fi crezut mort din moment ce nu făcea tot ce-i stătea în putere să mă găsească, să mă scoată de acolo! Așa am crezut timp de șapte ani.

-Și când ai descoperit marea deziluzie?

Mă uit urât spre el, surprins de întrebare. E prima la care așteaptă răspuns.

-Acum trei luni, în Egipt. Eram pe urmele caidului din Chicago, ultimului de pe lista celor care m-au vândut la Los Angeles în urmă cu zece ani. Ultimul înaintea lui Antonio. Chiar când îl încolțisem, cad peste un fost coleg de școală, același care mă ajutase la prima mea lovitură, în Japonia, când Antonio îl trimsese pe Machiavelli să mă dubleze.
El lucra acum pentru americani și pentru că îi eram dator, i l-am dat lui pe caid.
Iar el mi-a întors favoarea: ar fi trebuit să mă feresc, ce mi-a spus el a fost greu de ascultat. L-am întrebat despre Ana și mi-a spus că au păstrat legătura și că lucra în continuare pentru Antonio, devenise mâna lui dreaptă.
Ea știuse că la serata de la Los Angeles o echipă de SWAT avea misiunea să mă prindă sau să mă doboare. Chiar ea m-a convins să mă duc spunându-mi că o să vină și ea pentru că are să-mi dea o veste mare. Aveam încredere, n-am suspectat-o că era complice cu cei care m-au aruncat în închisoare. Apoi s-a căsătorit și a avut un copil cu bărbatul pentru care lucram amândoi. M-a uitat definitiv. Da, a devenit mâna dreaptă și nevasta lui Antonio.
Era mai mult decât puteam suporta. M-am dus în Sicilia și i-am dat întâlnire la o cafenea. M-am făcut că nu știu nimic. Am discutat, apoi am omorât-o, în fața tuturor.

-Urmarea o cunoaștem amândoi.

Comentariul lui mă aduce pe pământ. Povestea vieții mele mă făcuse aproape să uit de ce și cui povesteam. Și în ce scop. Degetele lui lungi și osoase îmi atrag încă o dată atenția pe contract.
Mă fac că privesc pe fereastră pierdut pe gânduri, cu un aer absent.

-E timpul, Dante, îmi aduce el aminte.

Acum nu mă afectează prezența lui. În cursul conversației și-a mai pierdut din aerul autoritar și detașat, morga de om de afaceri cu timpul măsurat. Mi se pare că am tot timpul din lume.

-Nu v-am spus toată povestea ca să întârzii momentul fatidic când voi semna contractul și-mi voi pecetlui destinul. Mai profit puțin de bunăvoința dumneavoastră de a mă asculta, ca să vă mai vorbesc de motivele pe care le am.
Vedeți, toată viața am fost necinstit, am omorât, am furat, am trișat, am violat toate legile moralei și justiției. N-am avut pic de considerație pentru nimeni, nici măcar pentru femeia de care m-am îndrăgostit. Toți de cei care mă apropii par a fi condamnați să piară de mâna mea sau să sufere de prezența mea în viața lor. Sunt o povară, o umbră proiectată pe viitorul lor.
Îmi place meseria mea, sunt făcut pentru ea. Îmi plac viciile. Sunt rău....
Dar o iubesc pe Ana. Cred că răul e egocentric, nu trăiește decât pentru propriile plăceri și îi parazitează pe ceilalți. Iubirea este contrariul, este opusul răului.
Oricine e capabil de iubire, să-și dea viața pentru persoana iubită, nu e rău. Nu poate fi decât bun.
Dragostea iartă, dragostea protejează, dragostea se sacrifică.
Asta fac și eu semnând. E o dovadă absolută de iubire, o dovadă că pot să mă schimb dacă mi se acordă o a doua șansă. Că pot să fiu bun!

V-am povestit viața mea pentru că am remușcări. Vreau să mă spăl de păcate, să încep o viață nouă. O a doua șansă cu Ana. O voi prețui, îi voi rămâne credincios, voi fi un om cinstit.

Rămâne un moment tăcut, cu mâinile încrucișate pe masă, cu ochii fixați pe mine, neclintit. Spune:

-Iadul e pavat cu intenții bune.

Mă face să înțeleg că nu te joci în permanență cu focul; că nu sunt decât un muritor.
Iau nepăsător stiloul în mână, mai privesc o dată pata roșie căzută pe locul semnăturii, apoi data înțelegerii, care-mi va rămâne gravată pentru totdeauna în memorie și semnez cu litere separate:

Dante Pacino, marți 6/06/2006

Neașteptat, îmi smulge foaia contactului pe care tocmai îl semnasem. Îmi lasă stiloul.
Se ridică grăbit, fără un cuvânt. Îmi întinde mâna.
Nu i-o strâng.
-La revedere, îi spun simplu.
-Până la întâlnirea viitoare.