E amuzant și înduioșător să constați cît de tare își doresc oamenii să fie unici. Prin ceva. Prin orice. O dovadă cît de măruntă a irepetabilității. O dramă inedită. O boală rară. O întîmplare „de roman” rememorată pînă la tocirea completă. O dragoste nemaivăzută. O apariție în Guiness Book. Orice. Numai să certifice o amprentă. Mîndria de-a avea trei sîni, o tumoră imensă, un cancer atipic ori de-a fi cea mai bătrînă mamă din lume.
O vînzoleală absolut inutilă. Nu e nimic irepetabil și nimic inedit. Dramele noastre sînt invariabil înseriate. Orice imperiu ai cuceri, el se va risipi ori va fi cucerit de alții. Se spune că amprentele digitale sînt unice. Fals. Statistic vorbind, în orice moment pot găsi, undeva în lume, pe cineva avînd amprente identice cu ale mele. Ar fi o întîlnire interesantă...
Așadar, am încetat demult să-mi bat capul cu a fi unic. M-am obișnuit să constat că, definindu-mă în datele mele esențiale și în așa-zisele mele particularități, fac parte dintr-o serie cu un număr nedeterminat de membri.
M-am adaptat la soarta mea de om obișnuit. Dacă cineva va fi vreodată interesat, va constata că, în perioada în care scriam aceaste rînduri, pe care le-au mai scris și alții, eram un funcționar model. Fără nici o abatere. Fără nici o absență nemotivată. Încercînd permanent să-mi îndeplinesc cu bună-credință și în limitele maxime ale competențelor mele obligațiile profesionale. Un contribuabil normal, un tată normal, un cetățean.

...

Ca orice om normal, am o atracție specifică cititorilor de tabloide pentru experiențele aparte. Am un amic care-a fost în trei războaie: în Yugoslavia, în Afganistan și în Angola. Cu Vulturii deșertului, Scorpionii roșii, Ismenele verzi și dracu’ mai știe cum le zice la toți ăștia că eu n-am făcut armata și nu deosebesc un plutonier de un sergent. Băiatul ăsta a fost în trei războaie ca să strîngă bani să-și cumpere un apartament la bloc și să-și întemeieze o familie. Cînd a terminat de dus războaiele și de adunat banii, femeia l-a părăsit pentru un om obișnuit, care nu făcuse războaie.
Orice om normal, atunci cînd stă de vorbă cu unul despre care știe sigur că a omorît oameni, e furnicat de curiozitate. Oricît de rezonabil ai fi, tot nu te poți abține. Mai cu seamă cînd omul ți-e amic și vorbești cu el românește, la o bere rece. Trebuie să fie ceva cu totul ieșit din comun, spui, tu care n-ai tăiat vreodată gîtul unui pui și te doboară mila cînd eviscerezi carașii mutanți pescuiți prin lacurile de pe lîngă București.
„Aiurea!”, îți răspunde amicul, verbalizînd cu o vervă în care tu recunoști corectitudinea și coerența alcoolului. „În esență, e doar un trosc, un bum sau un fîs. Asta dacă lucrurile se întîmplă repede, înainte ca trupul care va muri să aibă timp să mai fie penibil încă o dată. Trupului care știe că va muri i se face frică, se cacă pe el, îi curg mucii și-i înghite sughițînd rugăminți și promisiuni. Toată această scenă inutilă trebuie evitată; perfect înseamnă rapiditate, eficiență, discreție desăvîrșită. Să nu auzi rugăminți și să nu vezi sînge. Să nu privești pe nimeni în ochi, privirile sînt de prea multe feluri, te derutetază. Să apeși pe trăgaci. Trosc, bum, fîs. Nimic special.” Atît zice amicul și mai răstoarnă un pahar în sănătatea fostei viitoare neveste.

...

Am fost și eu însurat: dragoste, nuntă, sex (nu neapărat în ordinea asta), tot tacîmul. Am stat cu nevastă-mea vreun an de zile. Mi-e tare greu acum să înțeleg cine a fost sadicul care a inventat instrumentul de tortură căruia-i zice „pat conjugal”. E îngrozitor să dormi cu cineva în același pat. Trupurile asudă, put, sforăie și fac pîrțuri. Cel mai tare m-am chinuit cu pîrțurile. În fiecare noapte, din dragoste curată, mă abțineam de la pîrțuri, în fiecare dimineață explodam în baie, într-o simfonie incredibil de sonoră, parcă ieșind la lumină din coșmarul unei iminente încurcături de mațe. Ajunsesem să visez că fac pîrț, mă trezeam de zece ori pe noapte, disperat, balonat și mai trăgeam cîte unul discret, verificînd, dincolo de orice îndoială, că nevastă-mea doarme tun.
După vreun an de căsnicie, îmi dădusem peste cap digestia și îmi stricasem somnul definitiv. Ajunsesem să am cearcăne de intelectual și să mă suspecteze vecinii de ciroză pe fond alcoolic deși eu beau mai rar decît majoritatea predicatorilor neo-protestanți. Și-atunci am pus piciorul în prag și-am avut o discuție cu nevastă-mea. I-am spus clar că vreau să dormim separat. Au urmat vreo trei săptămîni de scandaluri pe motiv de „nu mă mai iubești”, „ai pe alta”, „toți sînteți niște porci”, pînă mi-am făcut bagajele și m-am mutat.
Dacă o fi să mă însor iarăși, o să găsesc o femeie care să nu aibă nimic împotriva dormitoarelor separate. Și, de cîte ori aud sintagma „pat conjugal”, mă balonez instantaneu, cred că deja e o problemă psihică.



...

Am iubit-o pe bunica. Eram student –am uitat să vă spun că am făcut studii superioare, da’ se vede, bănuiesc, după cum pun virgulele- și mă duceam la bunici cu voluptatea rădăcinilor care se tot smulg și nu se mai termină. Ajung la ei, într-o vară, în livada de la capătul traseului de autobuz linie județeană. Bătrînu’ stătea țanțoș în fața casei și hrănea o cloșcă cu o droaie de pui. Pupături, povești. Buna unde e? În spate, adună fînul. Pun mînă pe o greblă și mă grăbesc să o ajut. Alte pupături, alte povești. Mă gîndeam: oamenii ăștia au trăit împreună cincizeci de ani. Au crescut cinci copii și treisprezece nepoți și-au făcut două rînduri de case. Și totuși, bunica pare supărată. Bună, e vreun bai? Da, am un năcaz, ție-ți pot spune, că tu ai școală multă și pricepi. Se uită la mine cu o privire galbenă și-și ignoră suveran condiția de absolventă de două clase primare. Îmi oferă o replică în care am regăsit, ulterior, sintetizată, toată literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, a Angelei Marinescu și Ruxandrei Cesereanu la un loc. Ba chiar și-un pic de Marta Petreu. Zice: N-am somn, mă scol noaptea și nu mai pot durmi. Șed în pat, mă uit la bună-tu și-așe-mi pare că-i un străin!

...

Discuția despre doamnele scriitoare îmi aduce aminte de un amic din studenție, poet respectabil, cu plachetă scoasă la editură de relevanță națională și cu cronici prin revistele culturale. Cum nu trăiește din poezie, că nu dă nimeni (doi) bani pe marfa asta, omu’ e ziarist la singura gazetă dintr-un orășel de munte. Îl știe de ziarist și de poet toată lumea: notaru’, popa, acordeonistu’, junele sufletiste, notabilitățile, golanul Ilie care fumează chiștoacele aruncate de alții șamd. Mă văd cu el vara trecută, la un șpriț de vară (știu rețeta de la un securist de treabă). Povestim. Depănăm amintiri din studenție. Vorbim de Ruxandra Cesereanu și de Marta Petreu. (De Angela Marinescu nu, că n-o știm și nici de Hortensia Papadat-Bengescu, că de morți numai de bine). Și-mi povestește o istorie din orășelul lui. Ca în orice orășel de munte, cea mai frumoasă casă din centru este a biznismenului local, genul patron de hotdogărie care a făcut avere din monopolul asupra operațiunilor comerciale cu puf de pinguin pe teritoriul României. Domnul miliardar mai este, așa cum e obiceiul, posesor de nevastă grasă, coafată amplu, stilul țărancă emancipată, cu multe ghiuluri și patroană de farmacie cu vad. Primește amicul meu un telefon de la domnul cu pricina într-o dimineață. Bineînțeles că a fost siderat, el neavînd nimic de-a face cu domnul și nepricepîndu-se la puful de pinguin. Ajunge la vila centrală, pătrunde emoționat înăuntru, domnul miliardar îl invită să ia loc și-i debitează un set de delicatețuri provinciale, cu fursecuri și apă minerală. -Am auzit că matale ești scriitor și te pricepi la cărți, zice ăla. -Păi... –Lasă că mi-a zis nevastă-mea că scrii, că a citit la gazetă. –Da, da’... –Dom’le, te pricepi ori nu te pricepi la cărți??? Amicul renunță să mai relativizeze lucrurile, așa cum prost l-a învățat frecventarea marii literaturi și a unui șir întreg de filosofi și moraliști și se dă pe brazdă. –Da, mă pricep la cărți! –Bine? –Cel mai bine din oraș! –Dom’le, ești mare, a avut dreptate nevastă-mea! Fii atent aici, că e o afacere. Nevastă-mea mă tot bate la cap că să ne facem bibliotecă. Eu pierd vremea și nici nu știu ce să cumpăr. Vasile!!! Fii atent, Vasile e șoferul meu, îl ai la dispoziție cu tot cu mașină. Aici ai zece mii de Euro să-mi cumperi cărți de ei și aici ai o mie de Euro pentru efortul tău. Ai o săptămînă la dispoziție să-mi faci cea mai tare bibliotecă din oraș! –Mai tare decît aia municipală?, încearcă amicul fără succes un spirit de glumă. –Dacă-ți mai trebuie bani, vii și-mi spui. Da? –Da! – Spor la treabă.
Așa și-a plătit amicul meu ratele din literatură.

...

Balansoarul scîlciat din colțul încăperii. Perfect inutil. Ocupă mai mult de un metru pătrat din suprafața construită a locuinței. Asta înseamnă, la cotațiile imobiliare din București, vreo 2000 de Euro. Două mii de Euro mă costă privilegiul de-a ține în casă un obiect pe care-l privesc fără să-l văd de șapte ani, în fiecare zi și nu mi-a dat niciodată prin minte că aș putea să-l arunc. Lucruri. Multe lucruri. Cînd se rupe o cămașă ori un pantalon, le punem de-o parte. Sînt bune la livadă. Ori la pescuit. Ori de dat la săraci. Uităm de ele ani de zile prin dulapuri. Multe cutii de carton prin diverse locuri. Mă ridic. Iau una. O deschid. Înăuntru sînt șaptesprezece carcase goale de casete audio, trei cascase de CD-uri, două ceasuri de mînă defecte, două pixuri uzate, patru încărcătoare de telefoane mobile, o telecomandă spartă, un lănțișor cu medalion fără nici o valoare. Mi-e lene să mai deschid o altă cutie, mi-e frică să mă gîndesc ce e în cămară. De jur împrejurul meu – lucruri. Oricît aș încerca să fiu îngăduitor, constat că majoritatea nu-mi sînt de nici un folos. Brelocul de la Sîngeorz Băi. Premergătorul copilului. Pietricele colorate și scoici de pe plajă. Un căluț de lemn. Cărți pe care nu le citește nimeni niciodată.
Cred că dacă am decide toți, în aceeași zi, să aruncăm lucrurile inutile din viețile noastre, serviciile de salubritate ar fi complet depășite.
Oricum, cele mai mari depozite de amintiri sînt gropile de gunoi ale orașelor.

...

E cu neputință pentru un om obișnuit să lase vreo umbră, să cîștige măcar acea nemurire provizorie pe care o dă prezența statornică în memoria unui grup. De regulă, cei ca noi pot cîștiga un oarecare drept la prezență în memoria colectivă doar avînd șansa de a se afla, la momentul potrivit, în preajma celor care fac istoria.
Mă fascinează un pasaj absolut neimportant din Jurnalul lui Delacroix. „20 martie. Înmormîntarea bietei doamne Delaborde. O mulțime de oameni pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. (...) E un timp minunat: mugurii tineri înverzesc sub soarele de primăvară, în mijlocul morții și al bătrîneții”. Această din urmă frază, cu mugurii tineri în mijlocul bătrîneții și cum înverzesc ei, se află a fi de o banalitate înfiorătoare. Dar cea de dinainte mă fascinează. Știm că, în 20 martie 1823, Delacroix a fost la înmormîntarea doamnei Delaborde. Și nu ne putem împiedica să ne întrebăm cine a fost doamna. Toți cei care au cunoscut-o sînt oale și ulcele, vreun anonim se lăfăie deja în fostul ei mormînt, dar doamna Delaborde se încapațînează să fie prezentă. Vă propun să vă opriți o clipă din lectură și să-i aduceți omagiul dumneavoastră pentru reușită.
Așadar, e bine să fii întotdeauna prudent în relațiile cu ceilalți: nu știi niciodată în jurnalul cui și în ce ipostază te vei arăta posterității.
Cum șansele ca cineva din anturajul meu să mă scrie în vreo carte care să fie citită peste o mie de ani sînt destul de reduse, mă consolez cu ideea că, fără să particip, pot fi măcar contemporan cu evenimente de anvergură. Așteptînd să fiu martor la sfîrșitul lumii, deocamdată cea mai mare mîndrie e că în zilele mele a avut loc integrarea euroatlantică a României (s-ar putea să se scrie cu liniuță: euro-atlantică). Am un moment de iritare gîndindu-mă că voi fi suspectat de nesinceritate dar îmi asum riscul. E greu de găsit, de-a lungul vieții mele un moment istoric mai important (încă nu mă născusem cînd americanii punea piciorul pe lună) decît 1 ianuarie 2007. Să-mi aduceți aminte, mai încolo, să vă povestesc o întîmplare adevărată din ziua respectivă!
Așadar, după o zbuciumată istorie milenară, poporul la sînul căruia mă hrănesc pășește într-o epocă de pace, stabilitate și properitate. Mai mult, o face cu demnitate. Românul a intrat în Europa păstrîndu-și întru totul specificul și tradițiile.

...

Printre multe alte lucruri, românul e cunoscut ca fiind un mare iubitor de ieșiri „la iarbă verde”. Fenomenul ieșitului „la iarbă verde” e atît de specific românesc încît un sociolog ar găsi oricînd material de studiu pentru o lucrare de doctorat magna cum laudae.
În fiecare zi de odihnă, din toate orașele României, începînd cu ora șase dimineața, inexorabil ca deriva continentelor, inevitabil ca extincția speciilor, implacabil ca expansiunea universului, un șir nesfîrșit de vehicule se scurge în afară prin toate ieșiri, precum zerul prin toate găurile strecurătorii și colonizează efemer marginea fiecărui drum pe care se poate intra cu mașina și care trece printr-un codru, printr-o pădure, printr-o pădurice, printr-un crîng, printr-o poiană ori pe lîngă o baltă.
Prin locurile menționate se revarsă apoi o armată de români veseli, la fel de specilizați precum furnicile din mușuroi. În vreme ce domni în chiloți, șosete supraelastice și pantofi împletiți prind să bată mingea cu membrii cei mai tineri ai familiilor, gospodine coafate scot din portbagaje mai întîi gătarele. (Acestea sînt de foarte multe tipuri, de la cele improvizate din grătarele frigiderelor vechi, trecînd prin cele manufacturate din fier-beton de șase și discurile de tractor adaptate sfîrîitului slăninii autohtone și cartofilor de import, pînă la dispozitive sofisticate semănînd cu instrumentele medievale de tortură). Toți membrii familiilor care nu bat mingea sînt implicați apoi, după un ritual ancestral, în pornirea și întreținerea focului, prepararea diverselor sortimente de carne, tăiatul cepei, curățatul usturoiului, aranjatul mesei cîmpenești, desfăcutul PET-urilor cu bere, suc și apă, făcutul pozelor de piedică în calea uitării șamd.
Toată această activitate este dublată de creșterea progresivă a volumului muzicilor care se revarsă din fiecare mașină, după algoritmul unei concurențe generalizate la capătul căreia cîștigă invariabil posesorii auto cu stațiile audio cele mai performante, în admirația destul de resemnată a restului lumii. (Acest fenomen –iarăși specific românesc- a dat naștere și unei specii endemice: proprietarul de sistem audio mai scump decît mașina pe care e montat).
În fine, în timp ce nenumăratele brelocuri atîrnate de oglinzile retrovizoare ale milioanelor de mașini urlătoare se scutură în vibrația boxelor (se știe că aceste brelocuri poartă noroc – potrivit statisticilor Ministerului de Interne, nu se cunoaște nici un un caz de accident mortal în care brelocurile să fi fost vătămate) oamenii se așează la masă mulțumiți. Devorează merindea arsă și afumată la eșapament (întrucît românii vor să rămînă în contact cu civilizația și nu se depărtează prea tare de șoseaua de-a lungul căreia își întind arsenalul). Deseori, se-mbată. Uneori, se ceartă și se bat, dar fără ură. Apoi se duc acasă, odihniți și cu mintea limpezită de comuniunea cu natura.
Ulterior, sub lumina nesănătos de palidă a lunii, în acordurile nestereofonizate ale unor păsărele amețite, călătorul imprudent va găsi următoarele: un număr incalculabil de PET-uri goale, pungi de toate felurile foșnind în adierea vîntului, mormane de mucuri de țigări din studiul cărora se pot deduce, după urmele de ruj și muștar, sexul, starea socială și anduranța fumătorilor, ambalaje de toate soiurile și formele, hîrtii felurite, borcane goale, pempărși doldora de conținut, cutii de tablă pe care le ling niște cîini demni de pana lui Dante, jucării desperecheate, farfurii de plastic, tacîmuri, tampoane de uz feminin înroșite încercînd să se asorteze cu frunzele de rostopască, cioburi, coji diverse, caserole, baloane sparte, prezervative uzate, rahați proaspeți, publicații de mare sau mic tiraj, rîul, ramul.
Cer scuze cititorului pentru oprirea intempestivă a enumerării, lista e nesfîrșită, s-o mai completeze și dumnealui conform observațiilor personale, eu n-am destulă pastă-n pix.

...


Am constatat că e tare peste mînă să fii romantic în România. Aș putea relata o suită întreagă de experiențe care să-mi întărească afirmația dar voi avea decența de a ma limita la una singură, relativ nevinovată și, cred eu, îmi veți da dreptate.
Așadar: București, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Pentru neinițiați, Calea Magheru, între Universitate și Romană, este, de mai bine de două sute de ani, buricul Bucureștilor. Actualmente, artera e considerată una dintre cele mai scumpe și exclusiviste zone comerciale din Europa, magazinele de firmă și fițe -îmi cer scuze pentru problemele insurmontabile pe care le produc unui eventual traducător al acestor rînduri prin folosirea termenului de mai sus- se înghesuie unele în altele, bogăția se etalează cu nonșalanță, oamenii sînt frumoși, eleganți, ireali.
Așadar: București, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Într-o conjunctură asupra căreia, din discreție, nu voi insista, am întîlnire cu o jună fabuloasă al cărei interes față de neînsemnata mea persoană îmi rămîne inexplicabil. Mă prezint la locul stabilit cu un sfert de oră în avans, spălat, parfumat și îmbujorat. Fumez șapte țigări. Ea apare, naturală ca respirația și zice, la fel de natural: Hai să ne plimbăm! Iată-mă în însăși chintesența romantismului: plimbare, femeie frumoasă și cu intenții clare, primăvară clocotitoare, soare blînd și păsărele. Cititorul ar avea destule motive să mă bănuiască de o stare de spirit întru totul plăcută.
Facem zece pași purtați de entuziasm dinspre Universitate către Romană. Schimbăm niște vorbe. Pentru un observator atent, îmi trădez timiditatea bine stăpînită măcar prin privirea lăsată în jos. Privire care se agață, intempestiv și accidental, de o flegmă proaspătă, hidrodinamică, cu vagi urme de tutun. De la care zboară instantaneu înspre o altă flegmă, mult mai delicată, stingherită de etalarea publică a nudității. Șamd. De la Universitate la Romană, pe cine nu mă crede îl rog să verifice, trotuarul e un covor nesfîrșit de scuipați. Sînt de toate felurile: sănătoși, fragili, proaspeți, fosilizați, în culori felurite, de la verdele pal la rozul infinitezimal, în straturi succesive, palimpsestice. Dacă nu ești orb, n-ai cum să scapi de ei! Rog cititorul romantic, atunci cînd se plimbă prin zonă, să privească strict în ochii partenerei. Altminteri va păți ca mine și se-alege praful de tot romantismul! Dacă la Romană, după o conversație ușoară și-o cafea tare, distinsa va avea inițiativa nefericită de-a încerca să te sărute pe gură (cîh!), îți vei aduce aminte subit că ai o urgență teribilă, o problemă de a cărei rezolvare îți atîrnă destinul, o vei lăsa pe preopinentă nedumerită și frustrată și vei da bir cu fugiții!
N-ai avut parte de o întîlnire romantică dar măcar ai înțeles de ce dau faliment fabricile autohtone de batiste...

...

Dragă cititorule, îți mulțumesc pentru că mi-ai adus aminte de întîmplarea cu integrarea europeană a României. Pe 1 ianuarie 2007, mă plimbam prin Cișmigiu. La un moment dat, remarc un domn în vîrstă, ponosit dar simpatic la față, genul de bunicuț cumsecade. Purta sub braț un radio Gloria ponosit, știe multă lume cum arată obiectele alea, ele sînt un adevărat brand al unei epoci apuse și bunicuții cumsecade urmăresc meciurile la ele, prin parcuri. Mergea ascultînd concentrat la aparat. Nu sînt microbist, dar bătrinelul mi-a fost instantaneu simpatic și am grăbit pasul în ideea că intru în vorbă cu el, de obicei afli tot felul de lucruri de la oamenii ăștia. Dar, după ce m-am apropiat mai tare, am renunțat la conversație. Domnul în chestiune asculta, la radio, în direct, discursurile politicienilor de la Bruxelles, cu ocazia semnării tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Și mie nu-mi place să discut politică nici măcar cu bătrîneii cumsecade, prefer să-mi găsesc alte ocupații...

...


Mîța bunicilor lui Fănel fătase trei ghemotoace colorate, mieunătoare și doritoare de tandrețe infantilă. Încă nu intrasem la școală și vara era o vacanță nesfîrșită –deși cuvîntul vacanță nu-l știam. După ceva vreme și multă smotoceală, mămica lor nu i-a lăsat sa mai sugă. Umblau mieunînd după ea, după noi, după cine se nimerea prin curte. Pe cel mai prost dintre ei l-am surprins împleticindu-se în urma cocoșului, ca o ultimă șansă. Am rîs și i-am explicat: cocoșii nu dau lapte. Într-un final, am găsit și soluția la problemele pisoilor. Îi ascundeam în șură, dădeam fuga în grajd și mulgeam lapte într-o cutie de tablă pe care pisoii o lingeau sub privirile noastre încurajatoare și admirative. Vacile priveau și ele prin oblon scena și erau mulțumite că au contribuit, după puterile lor și ale noastre, de mulgători începători, la salvarea din ghearele inaniției a unor ființe așa de drăgălașe. Nenorocul face că toată scena asta a fost surprinsă într-o zi, fără știrea noastră, de bunicul lui Fănel. Nenorocirea e că bătrînu’ era cătrănit rău, din cine știe ce pricini, că noi nu eram inițiați în necazurile bunicilor. A intrat în șură tunînd că el nu-și rupe spatele să facă fîn în Șforțuri și în Valea Ruștii ca să îngrășăm noi mîțele. Tot bodogănind, a pus mîna pe o rangă rezemată de ușa șurii și ne-a spulberat protejații. Apoi a plecat, la fel de furios cum venise și ne-a lăsat pe noi pradă disperării.
N-am plîns. Am adunat leșurile hăcuite de prin șură și le-am îngropat sub cireșul negru, promițîndu-ne să creștem mari și să-i arătăm noi lu’ bunu’. În zilele următoare aveam sfat cu toți plozii de prin vecini, de cu dimineață. Adunați în umbra șurii, le povesteam cum s-au întîmplat lucrurile. Cu lux de amănunte. Parcă și fînul mirosea a oase frînte de mîță cînd povesteam. Iar sîngele închegat de pe rangă confirma fără putință de tăgadă că asistaserăm, Fănel și cu mine, la o tragedie din acelea despre care scriu cărți oamenii mari. Toți eram fascinați să privim pata roșie de pe rangă. Fănel nu ne lăsa să punem mîna pe ea, să nu se șteargă, stătea în mijlocul nostru și ne arăta, pentru a mia oară, cum a intrat bunu’ și cum a pus mîna pe rangă și unde erau pisoii și unde stăteam noi și ce-a zis și ce-am făcut și ridica ranga să vedem petecul roșu. Și noi am fi ascultat povestea de încă o mie de ori, e fascinant să ai șase ani și să asiști la o triplă moarte violentă.
Ritualul a durat vreo săptămînă. Într-o dimineață, mergeam către șură, în gîndurile mele de copil. N-am intrat. L-am văzut printre scîndurile porții, pe Fănel, singur și absorbit. Þinea în brațe ranga, avea o bucată de cărămidă la îndemînă și întărea cu praf de cărămidă pata roșie. N-am mai participat de-atunci la ritualul cu ranga. Am învățat să descopăr praful de cărămidă în orice culoare prea vie. De cîte ori se apropie cineva de mine, mă uit după praful de cărămidă. Orice mi se întîmplă, sînt atent la praful de cărămidă. Uneori, am greșit căutînd praful de cărămidă în locuri unde nu se afla. Alteori, praful de cărămidă e atît de gros încît mi-e jenă să spun că se vede.
Iar Fănel a ajuns ceva lider sindical prin America pe care o visau bunicii noștri. Deși, în visele lor, era mult praf de cărămidă peste America. Asta am aflat mult mai tîrziu...

...

Femeile sînt urîte cînd se fac frumoase. Să privești o femeie care se epilează, se pensează, își taie pielițele de la unghii, își scoate bătăturile ori efectuează vreuna din cele zece mii de operații curente necesare pentru înfăptuirea miracolului frumuseții feminine, mie unuia mi se pare deplasat. E motivul principal pentru care mi-e cu neputință să pricep ultima modă în materie din minunata noastră capitală. Mai nou, saloanele de frumusețe trendy musai să fie la șosea și să aibă ferestre mari, transformîndu-se, practic, într-un fel de acvarii. De cîte ori treci pe lîngă un asemenea salon, este imposibil să nu primești cîte o porție de moartea pasiunii. De dragul nostru, doamnele se lasă rase, scobite, jupuite, jumulite, stoarse, împachetate, flexate, totul cu o naturalețe perfectă, în văzul tuturor trecătorilor. Eu cred și acum că o femeie trebuie să se facă frumoasă în intimitate, nu sub ochii trecătorilor, dar, întotdeauna cînd nu înțeleg ceva, presupun că eu sînt cel defect.
Așadar, într-o zi, după multe scene de gen recepționate în plin în cursul drumurilor mele întîmplătoare prin oraș, am decis să trec la acțiune și să încerc să înțeleg. Din moment ce femeile se fac frumoase în vitrină, mi-am spus, înseamnă că trebuie să ne uităm, ăsta e chiar rostul vitrinelor. Mi-am pus cea mai serioasă mutră de care sînt capabil și m-am postat în fața unui salon de frumusețe. Înăuntru, ofertă diversă. Am pus ochii pe o jună bine îmbrăcată și drăguță căreia o domniță cosmeticiană tocmai îi făcea pedichiura. A durat vreo două minute pînă cînd distinsele au remarcat atenția mea dezinteresată. După aia, s-au mai uitat vreo două minute la mine ca și cînd ar fi văzut un reprezentant al speciei umane cu totul demn de dispreț și mai ciudat decît prevedea imaginația lor.
Degeaba m-am asigurat că hainele stau bine pe mine, că nu sînt descheiat la șliț, degeaba le-am zîmbit galeș și le-am salutat din priviri. Era limpede că nu se leagă nici un fel de simpatie între noi. Am continuat să privesc în acvariu dar, tînjind după comunicare, am translatat obiectivul înspre o doamnă elegantă, matură, căreia tocmai i se smulgeau, unul cîte unul, firele de prisos din gene. Am presupus greșit că voi avea parte de mai multă înțelegere. În momentul în care am fost remarcat, am beneficiat de o serie de priviri din aria semantică a celor descrise mai sus.
Am renunțat să-mi mai fac probleme legate de cum arăt și am continuat să mă uit ca boul, adică cu ochii mari și cu o privire galeșă, care spunea fără umbră de îndoială că nu am intenții ofensive. Am văzut că mai multe doamne din acvariu s-au adunat laolaltă și vorbeau ceva arătînd cu degetul spre mine. Eu am continuat să zîmbesc suav, privind ce era de privit. Într-un tîrziu, a ieșit o doamnă care emana autoritate, probabil patroana și m-a întrebat că eu ce fac acolo. I-am răspuns foarte amabil și delicat că privesc. Mi-a spus că îi deranjez clientele. I-am spus că nu înțeleg cum aș putea să fac așa ceva, sînt total inofensiv, stau pe stradă, într-un loc public și mă uit într-o vitrină în care doamnele respective s-au pus de bună voie ca să fie privite. Atunci doamna m-a jignit și mi-a spus că sînt un pervers și că să o întind de acolo pînă nu cheamă Poliția. Așa că eu, nedorind să paț vreun conflict cu doamnele de la salon, pe fond de bună creștere, am făcut pași, constatînd cu tristețe că orice posibilitate de comunicare e compromisă. În acest punct, stimate cititoriule, te invit pe matale să te implici și să fii judecătorul acestei scene. Poate fi mai mare nedreptate în lumea asta decît să fii alungat din fața unei vitrine și să ți se interzică să privești în ea? Am încălcat eu din ignoranță vreo regulă nescrisă a privitului în vitrină? De ce se bagă doamnele de bună voie în vitrine pe care trecătorii nu le pot ignora dar nici n-au voie să se uite în ele? Pînă vei reuși dumneata să răspunzi la toate aceste întrebări și, eventual, să repeți experiența, eu voi rămîne la părerea mea.
E bine să te bucuri de miracol fără a fi silit să asiști la procedeul tehnologic de producere a acestuia.

...

Deși, cîteodată, există niște conjurații de neînțeles împotriva miracolelor. Am remarcat cu toții că ultima modă, destul de longevivă deja, la blugii domnișoarelor, prevede că talia trebuie să fie foarte joasă, adică doar puțin pînă deasupra, pardon, păsăricii. Problema cu blugii ăștia e că, oricît ar fi de suplă domnișorica, tot scoate la iveală niște colăcei semnificativi. Dacă duduia mai e și plinuță, atunci peisajul îmi aduce aminte, prin nu știu ce asociere mentală, de procesul facerii cîrnaților, la care asistam cu mult entuziasm în copilărie.
Lîngă cel mai vechi mall din București s-a deschis de curînd o sală de gimnastică luxoasă, tot cu vitrină la stradă. Abonamentul la sală, m-am interesat, e mai scump decît întreținerea pe timp de iarnă la un apartament cu trei camere. Și e plin de domnișoare radioase care plătesc mulți bani ca să beneficieze de sfaturile și asistența specialiștilor în nutriție și tonus muscular. Au abonamente la reviste de slăbit, citesc toată ziua noua biblie a traiului sănătos, cartea Trăiesc, deci mă abțin, cu o prefață de Mihaela Rădulescu. Schimbă rețete de slăbit la evenimente mondene, își împărtășesc cure secrete și miraculoase. Fac tiraje la revistele de gen. Își calculează caloriile cu calculatorul, după niște scheme așa de complicate de parcă dumnealor ar fi cu toatele doctorițe în matematici superioare. Își înnebunesc partenerii de viață și suferință cu listele de piață pe care figurează produse după care trebuie să alergi prin tot orașul.
Pe toate aceste reprezentante ale sexului frumos ori slab, atît de dedicate siluetelor proprii și personale, le vezi din stradă cum transpiră la sală, cum respiră științific și cum li se bulbucă ochișorii albaștri din pricina efortului prea mare pentru trupușoarele lor firave, făcute să fie îmbrățișate. Dacă te uiți mai mult de zece minute, ți se face o milă îngrozitoare, te simți mizerabil că ești bărbat și că, din pricina unora ca tine, dumnealor se chinuie îngrozitor să-și amelioreze silueta.
Iar după ce trag de fiare în văzul lumii ca să fie slabe, se îmbracă cu blugii ăia care le fac să pară grase și se plimbă prin mall-ul învecinat care, încet dar sigur, se transformă într-o expoziție de șunci. Dracu’ să mai priceapă ceva! Eu unul, de cîte ori văd o domnișoară din asta mă întreb oare cîți bani o fi cheltuind ca să pară grasă în vreme ce se chinuie cu disperare să fie slabă. Oare dumneai o fi cunoscînd sensul cuvîntului „paradox”?