Stătea în fotoliu cu privirea pierdută în amintiri ce încă îl mai preocupau... .Gândurile îi alergau de la o amintire la alta. Încă mai trăia furia bărbatului înșelat... Îi ținea în mână fotografia și o tristețe amestecată cu furie îi învăluia gândurile. Nu putea uita ochii ei albaștri și zâmbetul ce l-a crezut și l-a dorit atât de mult.” De ce a trebuit să ascult mesajele robotului?” „ Știa să-mi facă clipe frumoase...parfumul ei...șoaptele ei...” „ Offf, Doinița!... De ce a trebuit să fie așa?...”De ce Peter? De ce Mihai? De ce Radu? De ce ...” erau gânduri ce reveneau și iar reveneau. O lacrimă îi alunecă pe obraz. Se uită în jur, era singur el și gândurile sale. Se rușină de slăbiciunea ce puse stăpânire pe el, acum la bătrânețe. Își scoase un șervețel din buzunar, își șterse ochii să nu-l vadă careva...
Privirea îi alunecă pe mobilă, pe obiectele din cameră. Totul era ordonat de când Maria s-a oferit să-l ajute. Îi simțea prezența ei vioaie și grija maternă cu care îl învăluia de când a avut accidentul și nu se putea descurca singur. Șase luni a avut piciorul și mâna dreaptă în ghips. A plecat agitat de la cearta cu Doinița. Vorbele ei încă îl mai dureau. În drum spre casă din neatenție la o curbă nu a putut evita accidentul. Bine că a fost singurul implicat în accident...
Se hotărâse să termine cu acest coșmar ce nu trebuia să pună stăpânire pe viața lui...
Privi fotografia și începu să o rupă, vrând parcă să șteargă și amintirile legate de ea. Cu un oftat de final, pune resturile în scrumiera de pe masă...
Ridică privirea spre fereastra luminată de razele soarelui, doi ochi mari, căprui îl priveau blând, erau ochii Mariei vecina lui.
Erau vecini de când s-a mutat în acest apartament, să fi fost vre-o douazeci de ani. S-au respectat ca vecini. Deși era și ea văduvă de mulți ani nu s-a gândit o clipă la...
..........................................................................................................................................
Zbârnâitul soneriei îl trezi din gândurile sale... Luă bastonul, sprijinindu-se de el, încet, încet ajunge la ușă. În prag Maria ținând în mînă un platou cu plăcinte, îi zâmbi larg...
- Bună ziua, Ștefan! Am făcut ceva bun ca să sărbătorim evenimentul. Cum te simți fără ghips, ...altă viață? Nuuu?!
Mirosul plăcintelor îi învălui plăcut simțurile olfactive.
- Bună, Maria! Poftim de intră ! De ce n-ai deschis tu, aveai cheia de la apartament?
- Eiii și tu! Trebuie să faci mișcare, acum nu te mai protejez...
- La asemenea bunătăți merge și-un pahar de vin, replică Ștefan îndreptându-se spre locușorul cu bunătăți alcoolice și nu numai...
Maria pune platoul pe măsuța din sufragerie și merge să aducă două pahare și șervețele. Ștefan toarnă în paharele pregătite, un vin de culoarea lămâii și limpede precum cristalul.
- Maria, să închinăm pentru ceva frumos!
- Ștefan, eu zic să închinăm pentru sănătatea ta!
- Maria, dragă!... Să închinăm pentru clipa în care Domnul prin acel accident, ne-a oferit posibilitatea să ne cunoaștem mai bine.
Gustară un pic din vin apoi, fiecare își ocupă locul preferat.
-Sunt foarte bune plăcințelele! Făcu remarca Ștefan ca un fel de „mulțumesc” pentru tot ce făcea pentru el. Gândul însă îi zbură la altceva, nu a mai făcut gestul acesta de patruzeci de ani. Avea aceleași emoții ca atunci...cum să-i spună? Într-un târziu, se ridică din fotoliu, se apropie de bibliotecă și luă dintr-un saltar o cutiuță. Se întoarce, o privi pe Maria în ochi, încercând să dea importanța cuvenită momentului ce urma să se deruleze.Deschide cutiuța, luă din ea un frumos inel. Pune cutiuța pe masă.
- Maria,... vrei să fii soția mea?
Ochii lor se întălniră plini de sentimente nedeclarate încă...
- Ștefan...tu ești pregătit pentru un astfel de pas?
- Maria, fiecare lucrușor din acest apartament, iclusiv eu, te cheamă, avem nevoie de tine...cu toții te iubim...
-Da, Ștefane,...și mie îmi face plăcere să fiu cu tine!
Îi luă mâna, îi pune inelul pe deget apoi, sărută apăsat mâna micuță din palmele sale.
Se apropie mai mult de Maria, îi mângâie tandru părul scurt ușor ondulat. Îi privi lacrima ce se rostogolea, fără voia ei, pe obrazul fin. Îi luă fața între palmele sale mari, se apropie încet de obraz și îi sărută lacrima. Cu fiecare nou sărut se apropia de buzele ce-l aștepta cu-n tremur ușor...