cu mult timp înainte de venirea noastră se aflau deja acolo.

o mână le împrăștiase pe asfaltul complice. vreascuri imponderabile de linii albe și aurii. păreau căzute din carele cu roți închegate din stele și apă. cvadratură thalesiană la o imposibilă ecuație a triunghiului.

noi aruncam piatra din capul unghiului în căsuțele strâmbe și treceam bucuroși de pe piciorul mic pe cel mare de parcă am fi desenat icoane cu tălpile goale pe ferestrele pământului.
săream de colo colo și înaintam fără să știm spre care capăt de sus.

cineva stătea și ne număra pașii. când a terminat o ploaie deasă a început să măture jocul nostru. și toți ne-am risipit pe la casele noastre. piatra căzută parcă dintr-o mână uriașă a rămas abandonată în drum mustind de apa care i-a pătruns reumatic până la carnea pentru care și în care fusese arucată.

plângeam la geam că nu era nimeni dornic să o ridice de acolo. picioarele trecătorilor izgoniți de mirosul bucătăriilor înmulțite peste noapte călcau indiferent peste ea afundând-o veac după veac tot mai mult în ciment.

numărătorile au reînceput lăsând apele să înainteze prin vene spre labirintul cu pereții perfect îndreptați. mâna nu mai știe să deseneze contururi pietrelor roase
și seamănă tot mai mult cu o limbă amorțită în beția cuvintelor sacre.

nopțile senine eu și prietenii mei stăm în mijlocul drumului cu privirile ațintite la carele de sus și ne întrebăm unii pe alții dacă nu a venit vremea să le înhame cineva caii...