poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2900 .



Stolul de cuci
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lirgiv ]

2008-01-28  |     | 



„Simt enorm și văd monstruos”
Dramaturgie

Stolul de cuci

(Doi îndrăgostiți, povestesc, ca și cum ar fi singuri și și-ar povesti, fiecare lui însuși. Sceneta este compusă din monologuri și poate fi jucată într-un singur act. Deși par singure, personajele sunt toate pe scenă. Cel de-al treilea personaj M, intervine parcă dintr-o altă lume, blocând monologurile celor doi și fiind, aproape de fiecare dată, sarcastic. Cei doi îndrăgostiți sunt aproape în permanență pe scenă iar la apariția lui M nu se mai pot mișca și nici vorbi.)
Ea:
... I-am spus de-atâtea ori, să nu-mi mai vorbească despre ploaie... N-a vrut să m-asculte. Pentru că nu crede... El nu știe ce-nseamnă, să simți picurii mari și grei, reci și impasibili, cum se rostogolesc peste tâmple, brăzdându-ți obrazul adânc...până la os...și scrijelindu-ți apoi în cădere inima... Pentru ca în final, să străpungă cu un ecou surd și dureros, liniștea sufletului tău, iscând valuri în acel hău atât de adânc... încât nici lumina nu-l cunoaște...
... Atunci, simți că plouă cu-adevărat. Și că ploaia nu te udă, ci...trece prin tine....cunoscând și pământul de sub propriile tale tălpi. Atunci vrei să plângi, ca să fii în ton cu ploaia, dar nu poți... din cauza propriei tale zădărnicii. Și vrei, și simți că ești ploaia... dar ești de fapt și pământul... Nu te aflii între lucruri ci ești acele lucruri. Și când înțelegi asta, poți muri. Sau învia cu-adevărat.
El:
... O priveam și nu mă puteam opri din privit. Mi-era teamă să clipesc...pentru-că momentul în care-aș fi clipit...ar fi fost pentru totdeauna pierdut... Ochii ei dădeau senzația dureroasă a unei revelații...senzația aceea de desprindere de tot ceea ce înseamnă contingent. Nu mai exista decât timp subiectiv...și spațiul...oh! tot spațiul...era cuprins în ochii ei.
M: Câtă infatuare! Hm: Universul, spațiul etern, timpul... o stropilor de ploaie, vinovați vă faceți de biata tristețe... de parcă ar avea cineva un drum de făcut către entități pe care le denumim mereu cât mai pompos...Te uiți și te minunezi, cum cadavrul trist și gol, își acoperă mereu goliciunea cu floricele de carton. Singurul adevăr este moartea...fără de care viața nu ar exista. Pentru că nu ar avea cui să se opună.
Ah! Și individul acela! Ce orgoliu (specific doar mie), să creadă în propriile revelații. Băiete! ...Ești o bucată de carne înțepenită în proiect.
Ea:
E un visător... Caută comori ce nu sunt îngăduite muritorilor. De fapt suntem toți așa. Visăm. Așa începe totul. Ca un vis!
Însă treptat te pierzi în nemărginire. Și setea nu ți-e potolită niciodată... și umblii cu ochii umezi și buzele uscate...simțind cum renaști din fiecare frunză, din fiecare floare, sau fir de iarbă...
Acum nu-mi mai vorbește despre ploaie.. dar îmi spune mereu că trăiește într-o revelație...
El:
Era sfârșitul uneia dintre acele zile, catalogate drept zi proastă... și mă întorceam acasă cu troleul. Liniștea mea și oboseala estompau lucrurile și percepeam totul ca-n vis. Atunci am observat că între șofer și o fată de pe prima banchetă, exista, sau se consumase o idilă. Am trăit un moment sublim! Pentru că am înțeles abia atunci, lucruri ce înainte îmi scăpau: ...se certaseră... Ea... o femeie frumoasă de altfel, dar una dintre acelea a căror ochi nu strălucesc niciodată, acum licăreau...de urmele unor foste lacrimi... Dar se ținea dârză, și-și oglindea micile steluțe scânteietoare în geamul mașinii...El... Ooo el! Cred că nicicând n-am văzut un șofer de troleu, mai mândru de meseria sa de șofer...Câteva priviri pe furiș...erau amândoi ca și cum ar fi predat o lecție deschisă despre orgoliu rănit. El a văzut un copil ce se zbenguia lângă volan și l-a mângâiat. Ea a zâmbit. Și atunci întreg universul a zâmbit. Chiar dacă era doar un șofer... chiar dacă eram doar în troleu.
Ea:
Am privit într-o seră niște bieți fluturi albi, ce dansau frenetic în jurul unui bec. Câte cugetări adânci au tot stârnit acești fluturi! Efemeritate, zădărnicie, ideal, suflete rătăcite...uneori până și viermii au aripi!
Dar ce înseamnă tot seninul, dacă niciodată nu-l poți cuprinde?!
M:
Măcar dac-ați fi demni de ură! Penru că iubirea vă este aproape la fel de străină ca și mie! Iluzia vă poartă pe aripile ei obosite de-atâta zbor, în cerc. Și voi vă credeți raționali! ... O simplă bătaie de aripi!... O singură baghetă magică și sisteme de gândire se năruie. Mă mir cum nu vă plesnește țeasta de-atâta profunzime.
El:
I-am vorbit ore-n șir. Și parcă nu vorbeam eu ci ceva sau cineva vorbea prin mine! Era suficient să articulez; pentru că vorbeam despre stele și despre raza lor, care înseamnă speranță... despre soare și răsăritul lui în fiecare dimineață care înseamnă renaștere... Dar ea tot privea în gol și cred... mi s-a părut că plângea.
Ea:
A început să semene cu fluturii din seara aceea, care se izbeau de bec cu atâta putere încât pur și simplu își zdrobeau propriul trup... Într-o zi se va zdrobi și el amarnic, de o mare lumină spre care va zbura, fără să bănuiască nimic. Și va urma o cădere brutală... Mi-e teamă să-i spun asta...penru că... pentru că mă fascinează aripile lui uriașe...și atât de frumoase... cum aș putea să le distrug?!
M:
Aripile de fluturaș, care, dacă le-atingi nu mai sunt în stare să zboare, sunt mult mai viguroase decât aripile voastre de fum... despre care nici voi înșivă nu știți cu siguranță dacă le-aveți sau nu. Sau, dacă vi le-ați aflat, nu aveți habar cât sunt de mari sau cât sunt de fragile. Până unde veți putea zbura și când veți cădea loviți...de o adiere?!
El:
Știu că pot atinge nemurirea!!!... Dar am mereu senzația că-mi scapă ceva! Un amănunt fără de care ecuația nu funcționează. Sunt totuși aproape! Dar trebuie să mai aflu ceva...

Ea:
În timpurile vechi oamenii știau să trăiască... diferit față de noi. Înțelegeau lucruri pe care noi le-am uitat. Uităm amănunte esențiale. Singurele ce ne-ar fi putut face invulnerabili la lumina prea puternică ce ne pârjolește aripile.
El:
Acesta era amănuntul! Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd oare nu e un strop din lumina din ziua dintâi? Din lumina aceea însetată adânc de viață?...
Ea:
E amuzant uneori... Aripile i-au crescut atât de mari... încât îl incomodează la mers! Și el nu știe cât sunt de mari! De fapt el nici nu știe că le are!... Și merge-așa pierdut, lovind trecătorii cu aripile și pătându-le hainele... și uneori conștiințele...
Poate că ar fi bine să încerce să și le foflosească. Pentru că aici jos, nu-i aduc decât necazuri!... Ha ha! Cum te urci în tramvai în așa hal?! Ar trebui să ți se construiască porți speciale... uși speciale...
M:
Devine jenant și de-a dreptul plicticos! Aripi pe vremea asta! Ha-ha-ha, ha! (și ăsta n-a fost râsul meu satanic preferat. A fost un râs înlăcrimat)... Aripi pe stradă, în tramvai, la serviciu, când lanțul nevăzut ne leagă pe toți de pământ...lanț gros mai greu decât plumbul, ce-și are rădăcina sub rădăcinile arborilor lumii...
El:
Nu mi s-a mai întâmplat până acum... să am sentația că trăiesc într-un vis. Și nu orice vis... un vis în care înțeleg totul, un vis în care pot să văd și să știu că ceea ce văd se întâmplă aievea în jurul meu, și totuși în vis...
Timpul se mișcă parcă mult mai lent și fragmente de secundă îmi tulbură liniștea, pulsând încet, în copaci... în asfalt... și în mine...
Ea:
E prea distrat... sau poate prea exaltat. Îmi spune că trăiește mai profund ca oricând! Dar mie mi se pare că moare... mai profund ca oricând!...
Aproape că nici nu ne mai vorbim. E inutil. El știe de la bun început ce vreau să spun... și se bucură atunci când eu abia ghicesc că mă voi bucura... și se întristează atunci când știe, cu câteva clipe înainte, că mă voi întrista.
M:
Oamenii iubesc să trăiască din vise. Și, dacă se poate, în vise. Ceea ce nu vor să înțeleagă este că visele nu sunt făcute decât pentru a colora în nuanțe pastelate și pentru a înmiresma lanțul gros care-i leagă de pământ. E oare chiar atât de greu să pricepi că un vis împlinit își pierde prin natura definiției sale calitatea de vis?!...
Dacă toate visele s-ar împlini, oamenii ar vedea aievea lanțul trist și greu...și atunci ar plânge.
El:
Ieri am învățat să iubesc... Și unii spun că-ți trebuie o viață de om... sau că e posibil ca niciodată să nu reușești. Însă eu ieri am învățat asta!... Brusc, aproape fără să-mi dau seama.
Am început prin a mă iubi pe mine. Dar nu ca un narcisist... sau mai bine zis... dacă Narcis privea în lac și își admira frumusețea, eu, privind în lac, vedeam nu doar chipul meu, ci și tot ce mă înconjura. Vedeam oglindită în lac...Lumea, vedeam totul, întreg spațiul... și-l iubeam. Nu mă iubeam pe mine decât pentru că tot ce vedeam în oglindirea lacului mă cuprindea și era cuprins de mine simultan, astfel încât până și lacul își oglindea în fața mea necunoscutele adâncuri...
Ea:
Clipa cea mai crâncenă din viața unui om este, în mod absolut paradoxal, aceea ...a celei mai nobile revelații. Foarte puțini oameni au de-a face cu așa ceva. Iar atunci când au, plătesc pentru ea prețul tuturor bucuriilor iluzorii, ce le-ar fi făcut viața mai frumoasă, și mai ușoară, dacă acel adevăr... simplu... nu și-ar fi dezvăluit din plin seva brută
M:
Domnișoara asta în sfârșit începe să raționeze! Dar îi scapă un amănunt. Revelația supremă, se arată, cu o scânteie din nemărginita ei ei lumină ─ și asta în cazurile cele mai fericite ─ la sfârșit. Pentru că bietul vierme, deși se poate transforma în fluture, (sau într-o dezagreabilă și hidoasă muscă), are un sfârșit. Sfârșit care, atâta timp cât viermii există,( conștienți sau nu de faptul în sine)... nu se arată. Iar atunci când se arată, deja viermii nu mai există.

El:
Mi s-a întâmplat un fenomen ciudat și destul de înspăimântător. Mă plimbam într-o noapte frumoasă și cu lună plină, pe stradă... când deodată am văzut un om ce se apropia de mine din partea opusă.
Ceea ce m-a înspăimântat n-a fost simpla sa prezență, la ora aceea târzie din noapte, ci felul în care se comporta!...
Parcă încerca să-mi copieze mersul. De fapt mergea și arăta de la distanță exact ca mine!... Ca și cum eu ... m-aș fi apropiat de o oglindă nevăzută și al cărei singur obiect reflectat era... persoana mea.
S-a apropiat de mine din ce în ce mai mult, și a început să mi se facă frică... și când un ușor tremurat mi-a străbătut întreg trupul, exact același ușor tremurat a părut să aibă și el... Când a ajuns la câțiva pași în fața mea, i-am putut desluși chipul... era propriul meu chip!... Dar parcă schimbat puțin. Trăsăturile erau mai adânci și fața părea să fie străbătută de o veșnică grimasă. Sprâncenele mă privea fix, extrem de încruntate și... ochii ... reci... și răi; gura se strâmba cu o scârbă ce-i pietrificase buzele... și întreg acel chip de lut, făcut parcă în batjocură de cineva, care vrând să modeleze o statuetă s-a plictisit pe parcurs și a creat cel mai hidos clown... se apropie de mine... cu aceleași mișcări, în aceeași direcție, ca și cum eu nu m-aș fi aflat la doi pași în fața lui. Și în clipa în care am închis ochii, crezînd că acela e momentul impactului... a dispărut din fața mea. M-am oprit năucit... ce puteam să mai cred!!!... Și când m-am uitat în urma mea l-am văzut... cum se îndepărta, cu același mers liniștit... mersul meu.
Ea:
Aripile îi sunt enorme!... Atât de mari încât nu le mai poți zări marginile... Și mă privește așa... pierdut, și parcă cu mintea-n altă parte... Nu l-am mai auzit vreodată rostind un cuvânt... despre ploaie... despre răsăritul de soare... dar fața îi este mereu luminată de un zâmbet împăcat. Ca și cum ar ști ceva... înainte ca noi să aflăm!
M:
V-ați rătăcit amândoi aiurea. Tu, pe pământ... el... în locuri pe care dacă le-aș cunoaște... aș stăpâni lumea. Spune acum copil netrebnic, dacă erai mai singură înainte să-i vezi aripile... sau acum.

El:
Ei îi datorez totul. Fără să știe, m-a făcut să văd, să aud, să simt. Când am privit-o-n ochi, am înțeles că suntem cu toții picături din același ocean. Acum înțeleg că putem fi în același timp și picătura dar și oceanul... ce oglindește bolta înstelată.
Ea:
...L-am pierdut... (pauză lungă) ...m-am întâlnit astăzi cu el... și nu mai avea aripi!... Și nici chipul... nu-i mai era luminat... Ochii erau stinși și sticleau sinistru... Dacă nu te-ai fi uitat atent... ai fi spus că e altcineva. Același mers... aceleași haine... acelși chip!... și totuși... nu era el. Parcă un un chip de lut făcut în batjocură... îl înlocuia.
M:
Fericirea, fie ea doar iluzorie, sau una întemeiată, nu te scapă de singurătate. Vietatea asta numită om este cea mai paradoxală din câte există pe lume. E ca și cum păsările solitare ar încerca zadarnic, și doar pentru aparențe, să trăiască-n stoluri.

(Replicile vor fi rostite una în continuarea celeilalte, fără pauză, pentru a lăsa impresia unui singur monolog. Ritmul rostirii va fi din ce în ce mai alert)
El:
Eu exist pentru că tu te-ai născut...
Ea:
M-am născut într-o zi frumoasă de toamnă...
El:
...ca să mă faci să cresc...
Ea:
...să cunosc lucruri și ființe...
El:
...să ajung la stele...
Ea:
...să văd lumea...
El:
...să mă confund cu ele...

Ea:
...și să simt cum palpită în ea...
El+EA:
...negura eternă și lumina eternă...
El:
...le cunoaștem...
Ea:
...cunoscînd...
El:
...odată cu...
El+Ea:
...clipele...
El:
...cele mai adânci...
Ea:
...și lăsînd...
El+Ea:
...aripile...
Ea:
...să crească spre infinit...
El:
...tăindu-ne în două conștiința...
Ea: (singură pe scenă)
Am plâns odată cu ploaia!... Și am plâns... la fel ca ea... tumultuos și naiv!... Ploua și ea... plouam și eu, picăturile noastre cunoscându-se, iubindu-se, și devenind una.
Am plâns pentru că odată cu ploaia i-am auzit șoaptele tremurate... am simțit trupul său aproape... plouînd mine, fără să mă ude... și picurii mari... și grei... fierbinți și plini de dragoste, căzînd până în adâncurile sufletului meu... plin de de lumină.

- sfârșit -


Notă: Povestea poate fi luată ca o poveste de dragoste dar personajele pot fi considerate simple ipostaze ale unui aceluiași Eu. M poate fi Mefisto.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!