Când am intrat în hol eram deja mânată de câteva ore bune de curiozitatea de a-i vedea chipul. Mă întrebam cât de bolnăvicioasă îi este figura, dacă e deja palidă, cu ce au îmbrăcat-o, cine stă lângă ea și cum miroase, și ce expresie voi găsi pe figura lui Dani sau a lu nașu. Era atât de frig încât simțeam că nici nu mai am pe mine nimic înafară de propria-mi piele biciută în voie de ger. Pulovărul gros pe care îl purtam m-a sufocat întotdeauna: mă zgâria pe gât, îmi chinuia beregata și făcea respirarea să pară o adevărată provocare. Acum nu mai era pur și simplu pe mine. Nici haina de blană, care de obicei mă strângea la umeri din cauza bluzelor nenumărate, nu se mai făcea simțită. Primul pas făcut peste prag a fost un pas în abis: am simțit mirosul morții și mi s-a părut că pășesc în gol. Piciorul meu nu mai găsea podeaua, sau doar i se părea că nu mai ajunge la podea. Următorul pas a fost și el derutat, dar gândul mi s-a mutat de la pași când am făcut contact vizual cu sicriul. Un sicriu normal, închis la culoare. Nu era palidă deloc! De ce nu e palidă? O întreb pe mama: de ce are obrajii roșii? Ea zice că de la frig. Bunătatea i-a rămas scrisă pe față, un fel de zâmbet sinistru dar liniștit îi conturează buzele, măinile sunt cuminți, exact în locul unde ar trebui să fie: pe piept. În sfârșit mâinile ei îmbătrânite de atâta muncă dar neobosite și-au găsit liniștea. Mă așez pe scaun și mă întreb: dacă îmi vine să plâng? Îmi era teamă să nu intru în acel gen de criză în care nu îmi mai pot controla emoțiile și revolta. A fost prima dată în viață când am simțit că îmi pierd controlul și că aș fi în stare să îmi zdrobesc craniul de pereți. Mama începe să plângă în felul ei, cu plânsul ei de copil, cu scâncete și ochii roșii. Asta e mai mult decât pot să îndur. Lacrimi multe și necalculate îmi spintecă obrazul rece: m-am oprit din plâns abia peste câteva ore, când ne-am întors de la cimitir și a trebuit să mă resemnez cu îngropăciunea definitivă.
Drumul care duce spre biserică urcă tot mai abrupt. Ce ciudat că drumul spre moarte este ascendent. Ultimul lucru pe care vroiam să-l fac era să o las pe nașa mea acolo! Eram de acord să o însoțim până la biserică; dar nu să o lăsăm acolo, de unde cineva avea să o ducă în cel mai izolat colț al satului, unde să o înghită o groapă. Să o las străinilor? Dani tot spunea că vroia să rămână cu ea. Zicea: „Mămică, nu pleca fără mine! Ce să fac eu fără tine?”. Dani a plâns și a jelit continuu câteva zile și nopți (căci nu cred să fi putut dormi), până i s-au învinețit orbitele ochilor și și-a pierdut vocea. Nu mai avea nimic de spus, si gâtul nu îi mai permitea să grăiască. Buzele i se încleștaseră cu expresia nedreptății de a-și fi pierdut mama, și când se uita în jur nu ezita să se arate nedumerit că mai trăiește cineva. Cum se poate să fi murit tocmai mama lui, și restul oamenilor să trăiască după ce o bocesc fugitiv jumătate de oră la cimitir, numai datorită unei datini, și nu unei pierderi personale? Mașina care transportă sicriul scoate sunete stridente, evident ceva nu este în regulă cu ea. Poate doar încearcă să fie la unison cu atmosfera. În jur, o mulțime de oameni, fiecare străduindu-se să respecte doliul, dar în sinea lui, fiecare preocupat cu ce are de făcut mai pe seară sau ce pune pe masă a doua zi. Există momente în viața unor oameni în care efectiv nici un gând nu se mai leagă, înafară de acela care creează atunci o criză existențială. Nici o socoteală până atunci cunoscută nu mai rezolvă durerea și unicitatea momentului, nici o altă grijă nu mai are valoare. Muțenia și persecutarea de către propriile gânduri devin singura alternativă. Nu oricine este capabil de o așa detașare, o așa lipsă de egoism și prefăcătorie. Buzele mi-au înghețat de tot, și vântul iute nu iartă nimic. Pietrele de pe drum sunt și ele învăluite într-o pojghiță lucioasă. Cel puțin patru persoane au căzut pe gheață în drum spre biserică, și mă gândeam că pământul cheamă pe altcineva, și pe nașa mea nu o să o ia. Mă întrebam dacă ei nu îi este frig, apoi într-un moment de luciditate mi-am zis că frigul îi face bine pentru că îi menține obrajii roz ca un trandafir abia înflorit. Părea vie! Cum poate cineva să asiste la îngroparea unui om viu?! De ce toată lumea era atât de conformată? Singurul om din jur în care văd revoltă este Dani: mă întreb când o să se oprească din plâns. Îi îngheață lacrimile pe față și sunetele pe care la scoate cu greu mai pot fi considerate omenești. În biserică, lumina și căldura îmi dau un sentiment de delăsare, și parcă lumea nu se mai agită așa cum o făcea afară, dând impresia de renunțare. Mirosul bolând al lumânărilor mă dă afară, dar pentru prima dată îmi impun să nu ies din biserică. Dani parcă se potolește un pic, și scâncește modest și sugrumat, dar la ieșire... A urlat ca din gură de șarpe până la cimitir.
Drumul care duce spre cimitir urcă tot mai abrupt, la fel ca drumul spre biserică. Ce ciudat că drumul spre moarte este ascendent. Serpentine alunecoase și înguste ne duc spre dealul decorat cu o mare de cruci, și flori uscate ce zac printre ele; totul acolo este condamnat la putrezire și apoi la veșnicie: totul se usucă, devine negru și crapă, și nimic nu poate schimba asta. Potecile periculoase amenință pe oricine se încumetă pe acel ultim drum, și iar îmi zic în gând că pământul cheamă pe altcineva și că nu o să îmi ia nașa. Aproape de poarta cimitirului am un alt moment scurt de luciditate: tata îmi zice ceva despre gropi și pământul înghețat, cred că mă atenționează să nu cumva să cad. Mă uit în cimitir și nu îmi dau seama unde e groapa, nu văd nici o groapă așteptând să fie hrănită cu sânge din obrăjiori încă vii. Simt disperarea pierderii irevocabile când, ghidată de sensul de mers al celorlalți, văd o groapă ca oricare alta, făcută fără vreo strădanie. Bănuiesc că și așa patetică și îngustă cum e, a fost greu de săpat din cauza pământului înghețat, care parcă a refuzat să se deschidă spre a primi pe ființa pe care încă o iubesc nemărginit. Starea de transă care mă învăluie, acel vis al refuzului, un vis de mult scis din sfera somnului, îmi dă spasme musculare și refuz să îmi găsesc un loc fix lângă groapă. Acum trebuie să stau cuminte și să mă uit cum un om nemuritor se duce în jos, și lumea abia așteaptă să îl vadă astupat cu pământ, spre a termina odată cu toate astea. Plâng. Ce altceva să fac? Îl aud iar pe Dani urlând distorsionat că vrea și el în groapă, și un senin grotesc mă cuprinde. Îmi amintesc de plăcinta cu dovleac a nașei, de vinul de casă acru și tare, de semințele de dovleac și de noaptea când am încercat să dorm pe lijancă, dar îmi era frică pentru că mi se părea că aud tropăituri în pod. Se auzeau precum niște ieduți fără somn, și mi-i imaginam a fi zglobii și urecheați, așa cum sunt ei în realitate. Dar nefiind posibil să existe iezi în pod, începeam să îmi imaginez un fel de demoni: jumate om, jumate capră, cu copite gălăgioase, și care vor să mă sperie. De groază nu am putut nici măcar să zic un cuvânt părinților mei care dormeau în patul de lângă mine. Nu mai țin minte cum a trecut acea noapte, știu că m-am trezit cu o durere de cap nemaiîntâlnită. Mi-am dat pijamalele jos și am ieșit din cameră cu frica de a nu mă împiedica de ceva, sau să nu mă prindă ceva de picior și să mă țină acolo. Plăcinta cu dovleac a rămas pentru mine un mit inegalabil, așa cum, de câte ori mergeam la nașa mâncam plăcintă cu dovleac. Asta întrebam imediat cum intram în casă. Dacă nu avea făcută, pregătea imediat să facă, și mâinile ei harnice alunecau eficient peste tot prin bucătărie. De câte ori nu m-am opărit pentru că nu aveam răbdare să se răcească atunci când era tocmai scoasă din cuptor! Cu câtă nerăbdare păzeam semințele de dovleac puse la prăjit pe plita de afară, în dreapta casei! Băgam multe lemne în foc, îmi plăceau flăcările, și toată lumea care era prin preajmă sau trecea pe acolo îmi repeta inutil să nu pun multe lemne pe foc pentru că se ard semințele. Mai furam una, două de acolo, si vedeam că sunt fierbinți dar crude pentru că se desfăceau greu, și îmi mai făceam un pic de răbdare. Nașa venea din când în când să vadă ce mai fac, și Dani mă necăjea în treacăt că ar trebui să le mănânc așa, că astfel cresc mai înaltă. Nașu mă punea să scot apă de la fântână când ma vedea energică și neastâmpărată, și mă învăța cum să mănânc faguri de miere cu totul fără să mi se facă rău. Lui îi plăceau foarte mult, mai ales că avea câțiva stupi de care se îngrijea, și pentru care gâdila câțiva salcâmi ai căror flori să facă mierea dulce. Rău tot mi s-a făcut de la faguri, deși am mâncat puțin și cu precauție. Simțeam că mor, până am vomitat, câteva ore mai târziu, gândindu-mă de ce m-a păcălit nașu să mănânc ceva atât de grețos. De atunci nu mai suport mierea, nici măcar mirosul ei, nici crema de corp cu miros de miere. Îmi aduc aminte perfect ziua când am scos cu Dani vin din beci, pe gemulețul mic din spate, pe furiș. Dând plasa din geam și împingând afară câteva sticle înfășurate într-o hârtie albă mototlită, zicea: „Să nu-i zici lu nașa, că mă taie de la porție de tot”, pe vremea când era tânăr și plin de viață, îi plăcea buna dispoziție și friptura de oaie. Un argint viu, la fel ca mama lui. Nu i-am zis niciodată lu nașa, dar i-am zis mamei după ceva vreme, mai mult sub formă de amuzament decăt ca acuzare. Căpșunile uriașe din grădină mă așteptau tocmai pe mine. În anul în care le-am descoperit nici nu bănuiam de existența lor, și nașa savura în liniște bucuria de pe chipul meu de copil. Nu erau coapte, dar mă bucuram măcar să le privesc grase și pufoase. Numai în ultimul an nu am mai avut noroc de ele, și mă uitam la parcela unde au rămas frunzele uscate și cârceii care odată fuseseră verzi, și de atunci s-a rupt ceva în sufletul meu de copil. La scurt timp a murit nașa. În fața unei gropi care aștepta lacomă să fie populată, aceste amintiri atât de vii și detaliate au durat parcă mai puțin de o secundă. Ce mai înseamnă frumusețea, viața, timpul, ziua de mâine, frigul sau lacrimile, atunci când privești neputincios și laș un mort pe care nu mai ai cum să îl aduci înapoi, și care a luat cu el o bucată din zâmbetul și liniștea ta? Ce mai contează ce faci tu peste o oră sau mâine, dacă nu mai poți fi întreg și natural niciodată, și șansele la seninătate ți-au fost mutilate pe vecie? Þipetele lui Dani m-au adus la realitate, vocea lui gâjâită de durere și ger începea să își piardă din volum, și de atunci conceptul de viață a scăzut iremediabil în ochii mei. Nașu, cel mai complex și plăcut om pe care l-am întălnit vreodată... Dârzenia și bunătatea niciodată nu s-au împletit mai bine decât în caracterul lui, atât cât a trăit nașa. Dar în fața cadavrului ei, nu mai era decât un individ plâns până la saturație, gârbovit de singurătatea ce urma să vie. Toată această agonie s-a prelungit până când au coborât sicriul în groapă, și Dani s-a transformat în ne-om. De atunci așa a rămas.