PRIMA NINSOARE

Când ploile reci ale lunii noiembrie conteneau, lăsând copacii din livada noastră îmbrăcați într-o pojghiță de gheață, cerul rămânea plumburiu, încremenit așa, de parcă înghețase și el.
Era vremea când în sat începeau să se adune fel de fel de păsărele, din câmp sau din pădure.Dar, înainte de toate, veneau ciorile și țărcile(1) .
Copii fiind, și neobișnuiți cu stolurile mari de ciori, prin apropierea satului, apariția lor a făcut, o dată, pe sora mea să exclame:
„ - Mamă ! Mamă ! Au venit ciorile !...”
Era firesc, pentru că, în fiecare primăvară, în același fel, erau anunțate berzele, graurii, rândunelele și alte păsări migratoare.
Croncăneala ciorilor era semnul că iarna e aproape. Dar, nu numai ele vesteau iarna... Prin curțile sătenilor, pe drum și prin tot satul te-ntâlneai cu ciocârlanul(2). Moțat cum este, alerga de colo-colo, ciugulind ce se mai putea găsi de mâncare. Trilurile lui ne înghețau și mai tare sufletul, parcă ne spunea mereu:
„ - Vine iarnă grea ! Adăpostiți-vă !”
Și nu peste mult timp, din cerul acela cenușiu-înnegurat, începeau să cadă fulgii de zăpadă. Întâi mai încet, ca o părere, de parcă se-nvăța să ningă, apoi ninsoarea devenea deasă ca făina ce se cerne din sită.
Noi, copiii, alergam care-ncotro: și bucuroși și neliniștiți; dar, mai mult, bucuroși.
Lemnele se tăiau de zor și se-aduceau în casă, tot mai des. Mama ne-nfofolea cu de toate și noi făceam otrocoale(3) prin ogradă, să vedem cât de mare s-a așezat zăpada.
Așa se scurgea prima zi de iarnă, cu zăpadă.
A doua zi, printre florile de gheață de la geamuri, priveam cu nesaț afară, să vedem ce mai este:
„ - Uite, cât a crescut zăpada ! Uite, copacii ce încărcați de zăpadă sunt !”, ne minunam noi.
Dacă se făcuse pârtia până la grajduri, atunci primul drum, în dimineața aceea, era spre încercarea pârtiei. De multe ori, zăpada era mai înaltă decât noi. Noi, însă fugeam de la ușa casei la ușile grajdului și înapoi, așa cum aleargă câinele scăpat din legătoare.
Ninse erau și stogurile(4) cu fân și acoperișul casei și popul cu lemne(5) și șopronul(6) oilor și toate câte se vedeau. Dar ce se mai vedea ?... Zăpada acoperise totul. Păsărelele, zgribulite, țârâind fiecare în legea ei, zburau de pe gard pe prispa(7) casei și înapoi mânate de foame - mama le presăra pe prispă boabe și firimituri - și de frica oamenilor - pe care, chiar dacă le ofereau de-ale mâncării, nu era bine să îi lase să se apropie prea mult - , păsărelele erau într-un continuu zbucium.
Și când nasurile ne înghețau zdravăn și obrajii se făceau ca sfecla roșie, fugeam iar în casă, unde focul duduia în soba cu plită iar pe plită fierbea mâncarea, ce lăsa mirosuri ademenitoare. Dacă se-ntâmpla ca porcul să fi fost tăiat, apoi sigur, acolo, pe plită, fierbea niște costiță și, neapărat, cârnați.
Bunica ne certa că am zăbovit atât pe-afară și-o să răcim, și-o să ne-nbolnăvim. Dar, tot ea, ne descălța și ne urca după sobă(8) . Acolo ne aștepta acea blândă căldură moleșitoare. Pe noi, însă, căldura nu reuțea decât să ne dezmorțească, pentru că, imediat ce ne încălzeam, dorul de zăpadă revenea.
Și iar afară. De data asta, ziua era spre amiază. Pârtiile erau făcute și spre poartă și în drum, așa că, ne luam săniuța de sfoară și făceam primele încercări de săniuș.
Nu dura mult și pe ulița noastră - ce avea o vale mare, de la fântâna cea cu cumpănă spre șes - se încingea un convoi de săniuțe care bătătorea zăpada făcând un ghețuș ca sticla.
Dinspre uliță răzbătea o larmă voioasă cu chiote și fel de fel de strigăte de bucurie:
„ - La o parte ! Þin-te bineee ! Urcă sania mai repede ! Măi dar tu nu știi să conduci, lasă-mă pe mine la cârmă ! Oi băiete, ce vânt ne-am făcut(9) ! Fereaaa !...” și alte astfel de îndemnuri, reproșuri și chiar scâncete, pentru că, nu de puține ori, celor mici li se mai rostogolea săniuța. Se-ntâmpla ca săniile mari, în depășire, să agațe, din greșeală sau chiar dinadins, săniuțele mici. Și atunci, să vezi gâlceavă:
„ - Ce ! Măi ! Ce ! Lasă că te spun eu lui tata !...”. Sau lui bădia, sau cuiva, care era mai mare și deci, de temut pentru țâncii de noi, ce-abia eram în clasele primare.
Din când în când, dinspre casele vecine, se-auzea chemările îngrijorate ale părinților:
„ - Costică ! Ileanăăă ! Mânca-v-ar vina ! Veniți acasă, că v-ajunge !”
„ - Acuși, mămică, acuși !” venea răspunsul liniștitor al copiilor, dar care nu se gândeau, încă, să lase săniușul.
Și de la casa noastră s-auzea uneori;
„ - Mircea ! Adrianăăă ! Haide-ți acasă !”
Dar cum să mergem noi când toți copiii din vecini erau pe uliță ?... Se putea ?... Și stăteam așa, într-un continuu urcuș și coborâș, pe acea viroagă a uliții, până ce foamea ne răzbea. Ciorapii, pantalonii, hainele și mănușile - toate împletite sau țesute din lână - aveau țurțuri de gheață pe ele.
De-acum venea și seara, așa că, iar ni se făcea dor de sobă. Parcă și păsărelele se retrăgeau, odată cu noi, cu un țârâit anume, adăpostindu-se prin cuibare făcute de ele prin stogurile cu fân sau sub streașina casei. Ba, încă, unele se ascundeau și sub oalele de lut ars, pe care bunica le așeza, cu gura în jos, în vârful parilor de la gărduțul din fața casei.
Și erau fel de fel de păsărele: vrăbiuțe, ciocârlani, gușă-roșie, sticleți, pițigoi, scatii și câte altele. Pisicile urmăreau și ele păsărelele cu mare atenție dar, din cu totul alte motive: în unele dimineți, în fața ușii, găseam penișoare multicolore care arătau că acolo, peste noapte, se petrecuseră lucruri îngrozitoare. Dar pe care pisică să o pedepsești ?... Așa că, treceam repede peste acest fapt, mai ales că frumoasele păsărele erau prezente din nou, în stoluri, în prejma casei.
Așadar, odată cu păsărelele, ne aciuam(10) și noi în casă. Se aprindea lampa cu petrol(11) și o lumină caldă, gălbuie, umplea odăița, luminând fețele la toți. Mâncam cu poftă mămăliguța aburindă, răsturnată pe masă de bunica mea. La cină, bineînțeles, nu lipseau laptele proaspăt, fiert și brânza de oi. Dar cu mâncatul laptelui apărea o problemă: cine să mănânce din ceaun(12) ? adică din ceaunul unde se făcuse mămăliga, după care se fiersese și laptele.Coaja groasă și rumenă, de mămăligă, rămasă pe fundul ceaunului, era o delicatesă mult râvnită de noi, copiii. Nu de puține ori, în gâlceava noastră, terbuia să intervină mama, hotărând:
„ - În seara asta, la ceaun, mănânci tu !’ sau
„ - Lasă să mănânce din ceaun, sora ta !”.
Noi ne supuneam hotărârii părintești, chiar dacă, din lăcomie, încă mai râvneam la coaja ceaunului cu lapte. După masă, bunica ne mai povestea de unele și altele, uneori ne spunea și povești.
Mi-amintesc cum, într-o noapte, ținând lampa în geam în așteptarea saniei cu lemne, care întârziase de la pădure, cu bunicul meu, bunica, ca să ne mai liniștească scâncetele, ne-a spus o minunată „poveste” care începea astfel:
„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin pe cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
................................”
Era preafrumoasa noastră baladă „Miorița” pe care eu am avut fericirea s-o ascult transmisă, prin viu grai, de bunica mea, așa cum, probabil, toți copiii acestui neam, până în zilele noastre, au ascultat-o de la bunicii și moșii lor. Cine știe ce miraculoase asocieri erau în sufletul bunicii, văzând întârzierea bunicului, ce rătăcea în puterea nopții pe drum de codru.
Așa sfârșeau zilele de iarnă în satul meu, în vremea când eram copil.
Moșul Ene(13) ne închidea genele când nici nu gândeam. Larma de peste zi amuțise, de parcă n-ar fi fost. Rând pe rând, ochii ferestrelor luminate se închideau și ei. În noaptea geroasă, doar câinii satului mai lătrau, din când în când.


(1)Þarcă - coțofană, pasăre cu penaj alb-negru, rudă cu
cioara.
(2)Ciocârlan - pasăre de talie mică, de culoare cenușie-
gălbuie, cu moț de pene în vârful capului.
(3)Otrocol - alergare îi cerc, sau ocolind curtea dus-întors.
(4)Stog - fân clădit într-o formă cilindrică cu vârf arcuit (ogival) a cărei înălțime o atingi cu scara.
(5)Pop cu lemne - trunchiuri de copac lungi de 5-10 m
depozitate vertical, sprjinindu-se între ele la vârf,
într-un mănunchi conic.
(6)Șopron - adăpost pentru animale sau unelte și atelaje făcut din leațuri sau nuiele, cu acoperiș și deschis pe una
din laturile lungi.
(7)Prispă - ziditură, de pământ sau piatră, sub formă de
terasă, ce înconjură pereții caselor țărănești.
(8)După sobă - un loc special, lângă sobă și deasupra
cuptorului, continuu încălzit de focul din sobă; în
acest loc, la casele țărănești dorm copiii și bătrânii,
fiind râvnit pentru căldura plăcută ce o menține.
(9)A-și face vânt – a lua viteză.
(10)A se aciua - a se adăposti undeva.
(11)Lampa cu petrol - sursă de lumină obținută în casele
țărănești cu o lampă de petrol lampant - sau “gaz” cum i
se mai spunea; lampa avea un rezervor din sticlă și un
fitil de bumbac, tras printr-un capac special ce-i
permitea o ardere constantă și reglabilă, într-un glob de
sticlă de formă specială; lumina era reflectată de o
oglindă în zona dorită.
(12)Ceaun - vas din fontă, cilindric, cu fund bombat,
semisferic, ce se așează pe plită, scufundat printr-o
specială în focar și în care se fierbe mâncarea.
(13)Moș Ene - personaj de poveste căruia i se atribuie darul de a aduce somnul la oameni; de aici, zicala “Moș Ene
vine pe la gene”.