poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-15 | |
AMINTITRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE
IAR A SCÃPAT 1957 Vai de copilul care are pretenția că a crescut mare și-și poate băga nasul în orice. Acum, poate că în alte sisteme sociale așa ceva era considerat o calitate. Dar la pedagogia lui Makarenko așa ceva devenea o primejdie. N-avea el omul matur-matur voie să gândească prea mult, dar-mi-te un țânc. Se vede treaba că n-am învățat nimic din șutul în cur didactic administrat cu gingășie de ostașul sovietic eliberator de la poarta Portului Constanța. Și eram tot la mare, de data asta în concediu/ vacanță, de bună seamă cu mama și tata. Întâi am avut un episod cu Miliția noastră populară, întâmplare pe care n-am înțeles-o niciodată: Stăteam exact în camera în care locuisem cu câțiva ani mai înainte. Când s-a pus problema închiderii Canalului, tata a avut de ales între a accepta o slujbă pe undeva prin Administrația portuară sau întoarcerea la Cluj. El n-a putut decide, așa că am decis… eu, pur și simplu m-au întrebat pe mine și așa au făcut cum am zis eu. Poate că mai bun ar fi fost sistemul de dat cu banul, poate ar fi ieșit Constanța, pentru că mult am mai regretat mai apoi că n-am rămas „la marginea mării”, n-am mai fi avut probleme cu cazarea la mare în vacanțe. Dar te pomenești că ar fi fost cum e cu toți constănțenii, ne-am fi dus la… munte. Când am părăsit adresa de pe Nicolae Titulescu 17, am făcut fericită o familie numeroasă, care a considerat că l-a prins pe Dumnezeu de picior când au avut fericirea să se înghesuie vreo șase persoane într-o singură cameră și cu WC-ul pe coridor, așa că ai mei au rămas în relații bune cu noii locatari. Și, în anul acela, 1957, pentru că ei tot mergeau în vacanță la… munte, ne-au lăsat nouă cheile de la fosta noastră cameră. Oricum ne-am simțit ca… acasă. Din familia lor rămăsese totuși în Constanța, bunica, o persoană desigur în vârstă și cam fudulă de urechi și cu memoria deteriorată (se va vedea de ce). S-a dus să stea în perioada de zece zile a sejurului nostru la o soră a ei din Tataia. Numai că într-o dimineață devreme, destul cât că noi nu ieșisem încă la plajă, bunica a venit și a început să cotrobăie printre cearceafurile lor din dulapuri, de parcă ar fi căutat ceva. Fără să spună un cuvânt a plecat bombănind, iar seara ne-am trezit cu ea, însoțită de doi milițieni. Ne-a acuzat scurt de furt, spunea că pusese în dulap printre cearceafuri o sumă importantă, șaisprezece mii de lei, o avere pe atunci, învelită într-un ziar – și arăta locul în care zicea că îi pusese cu mâna ei. Milițienii au luat imediat conducerea acțiunii și ne-au făcut o percheziție în toată legea, fără ordin, firește. Noroc cu sărăcia noastră, tata, după ce a pierdut averile a rămas pe un biet salariu de inginer care dacă ajungea pe atunci la cam o mie de lei. N-au găsit prin buzunarele noastre mai mult de câteva sute prăpădite și eram abia la începutul sejurului. Banii ne ajungeau, pentru că de mâncat mâncam în casă, ca mai demult, iar transportul cu trenul de la Cluj și retur era pe gratis, tata fiind angajat la CFR. Milițienii s-au îmblânzit și dădeau nedumiriți din umeri. Baba însă a căzut pe gânduri și dintr-odată s-a repezit la soba de teracotă din cameră, a deschis ușița și a răscolit prin hârtiile ce stăteau mototolite acolo. Destul de repede a dat peste banii înveliți în ziar, îi pusese ea acolo, dracu’ știe de ce, și uitase. Ca noroc că nu am dat foc la sobă ca să facem vreun grătar sau ceva, pentru că hoți rămâneam. Toată cinstea pentru Miliția care a venit cu promptitudine la solicitarea babei surde și sclerozate, pentru că azi nu-ți vine nimeni până nu se constată că ai decedat la agresiunea cine-știe-cui. Acum, în Constanța se afla o familie cu care ne înrudeam cumva, ceva fini etc., soțul se numea Domokos și era comisar politic al Marinei Militare, dar cu sediul în București. În capitală stăteau pe vestita stradă Roma, cu nomenclatura, instalată de regulă în vilele confiscate de la burghezo-moșierime. I-am vizitat de câteva ori acasă, casă pricopsită desigur, dar mai ales am făcut la ei Revelionul 1956 – 1957 și am avut ocazia să fiu martor ocular la prima emisiune a Televiziunii Române. Evident, bossul avea un televizor sovietic Temp, cum puțini aveau, dar mai avea și un obiect pentru care l-am invidiat grozav, anume un stilet pe care i-l făcuse cadou însuși Stalin la Academia Militară de la Frunze (celebră în URSS). Se înțelege că omul era un stalinist convins și un sovietofil pe cinste, de aceea și ajunsese abia la cei 26 de ani ai lui ditamai colonelul pe funcție de general. Pentru televizor nu l-am invidiat, pentru că din cauza lui am petrecut cel mai stupid Revelion din viața mea: toată lumea îmbuca și bea cu gâtul întors în permanență spre stânga sau dreapta, funcție de latura mesei pe care o ocupa, o singură masă lungă, ca la cantină. Acum, desigur că i-am căutat pe cei doi fini: erau cazați într-o vilă de protocol cu tot confortul. Într-o zi ne-au invitat pe un vas al Marinei, un cuter cu pânze, să mergem la pescuit la guvizi. A fost foarte frumos, mai ales că am prins o groază de pești și am luat masa pe puntea vasului cu pește gătit de marinarii ambarcațiunii. În altă zi ne-au invitat la vila lor de vacanță la un lichior, din care am primit și eu un păhăruț. Vila se afla pe undeva foarte aproape de fosta Școală Greacă, în curtea căreia fusesem făcut pionier și evident, iar am simțit un fel de gonflare patriotică „în pieptu-mi de aramă”. Și cum spuneam, am simțit și că eram om în toată firea, deși nu-mi mijise încă nici un fir de mustață. Mai erau de față alte două familii de ofițeri de marină cu nevestele lor tipic împopoțonate (era la vreme o categorie de neveste de ofițeri care toate semănau între ele, blonde platinate, bine coafate, strident rujate și îmbrăcate cu lucruri aduse de prin porturile lumii). Era de la sine înțeles că toată lumea se subordona aceleiași ideologii pe care o patrona bossul. Mama, ca de obicei era neutră, s-ar fi pus pe cântat, dar n-a mai apucat, o să vedeți de ce. Tata, pe care-l știam dușmănos, să fie mulțumit că nu l-am turnat la vreme, mustăcea și scotea vorbe cu prudență inginerească, oricum el era singurul cu școli adevărate din adunare. Eu eram numai ochi și urechi și creșteam în ochii mei minută după minută. Se discuta ceva ușor de vacanță, ușor politic, cu glume puține și ieftine de care tata se străduia să râdă, el obișnuit cu miniștri și deputați, e drept, burghezi, dar totuși… Pe undeva era normal să apară în discuție prietenia româno-sovietică. Eu n-am înregistrat termenii discuției, pentru că eram preocupat de fraza cu care trebuia să dovedesc că eram un ins matur. Și într-adevăr pe un culoar de trenaj al discuției, m-am trezit și eu rostind răspicat, și reproduc cuvânt cu cuvânt, pentru că nu aveam cum să le uit grozavele cuvinte: „Numai un război ne mai poate scăpa de rușii ăștia!” Ce-o fi fost în capul meu nu știu, dar fraza, căzută trosc ca din cer, a sunat întreg și coerent, dar, vai, în ce context. Într-o fracțiune de secundă s-au schimbat câteva priviri, toată lumea cu toată lumea inclusiv tata. Eu, fericit de intrarea mea în lumea politică am urmărit culorile: comisarul se făcuse roșu, unul dintre ofițeri verde, tata albastru. Și după un moment de reală mormântală tăcere s-a auzit vocea gravă a lui Domokos: „Dacă nu am fi rude, v-ași fi arestat pe loc pe toți trei!” Adică pe mama, tata și eu. Nezmintit, vizita s-a încheiat, am scăpat ca prin minune de pușcărie, dar nici că ne-am mai văzut vreodată cu familia cu care ne înrudeam. Nici nu știu cum a evoluat, mai ales că destul de curând a venit destalinizarea. Să le fie de bine, bine că nu ne-au arestat atunci! Iar a scăpat tata așadar, dar și eu. Mama era nevinovată, dar mă mir că nu s-a pus pe plâns. Probabil s-a dumirit că am făcut-o atât de lată, încât nici o lacrimă din lume nu m-ar fi salvat. Acasă mă mir că n-am primit o bătaie ca lumea, pe care o și meritam. Mă bătuse tata degeaba și încă rău, pentru că am refuzat să-mi scot un dinte de lapte, dar acum cred că și-a dat seama că intervenția mea era urmarea firească a educației antistaliniste pe care mi-o făcuse de și mai mic copil. VALENTIN TAȘCU |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate