Când stăteam pe acoperiș, un înger cu aripi gri mi-a șoptit că la noapte voi muri fericită. I-am mulțumit de veste și el și-a luat zborul lăsându-mă pe mine în urmă cu toate temerile, toate gândurile și emoțiile ce trebuia să mi le țin în frâu. Am început să merg pe creasta casei, am ajuns la coș. M-am uitat în el și am zărit întuneric.

O să văd lumină? Pot să mor acum ca să nu mă mai zbat precum o muscă dată cu insecticid...

Am pus un picior în aer, îl țineam supendat. Și mă uitam în jos. Am închis ochii și m-am lăsat pe aer. Pluteam. Chiar pluteam. Cu aripile smulse, sângerând, îngerul mă prinsese.

„Mai rezistă câteva ore, e ultima ta zi....nu mai e mult de îndurat” mi-a spus cu o voce blândă și mi-a mângâiat obrazul stâng. Inima mi-a tresărit speriată, iar îngerul mi-a zâmbit.

„Sunteți ființe fragile și frumoase, dar sufletul tău pâlpâie precum o lumânare obosită, o lume ca aceasta nu îți poate face față. Nu are răbdare cu tine, te va strivi cu un singur sunet...”

N-am plâns, pentru că avea dreptate. Atația ani m-am târât sub pământul maroniu și rece încât acum... îngerul meu... avea dreptate.

Am rămas pe pământ, avea să fie ultima zi de chin și tortură. Asociez pământul cu un iad... după cum presupun că e acolo, dar eh... voi afla în curând.

Aveam să îmi las trupul în urmă pe creasta acestei case, aici voiam să se întâmple. Cu această idee am plecat să mă plimb. Luminile orașului îmi scobeau retina precum un copil caută jucaria în oul de ciocolată.

Cuțitele de frig mi-au trimis spasme prin tot corpul, iar din depărtare se auzea un tren de plumb ce-și plimba vagoanele pe râmele ruginite. Văzusem o lume fadă, inodoră și uscată. Nimanui nu îi păsa de nimeni, nici păsările nu mai cântau la vioară. Ah, ca pe vremuri... când se auzeau până și corzile de chitară pe care le-atingeau inocent ramurile copacilor.

Totul era mort în jur, cândva pe acest peron pășea un copil ce privea cerșetorii ca pe oameni săraci nu ca oameni ce își fac o carieră din asta. Cândva acest copil le-a dat un banuț din puținul cu care plecase în lume. Plecase în lume pentru ca voia alt destin și independență era un cuvânt prea măret ca să nu aspire măcar la atingerea lui. Bineînțeles, iluziile mi-au călăuzit mereu alegerile, iar apa și uleiul aveau o relație mai strânsă decât o aveam eu cu părinții mei. Acum, la 26 de ani când îmi e șoptită moartea, îmi dau seama că tot ce am vrut vreodată a fost să trăiesc cum vreau eu. Impedimentele îmi erau sculptate pe palmă și degete la fiecare sfârșit de amprentă.

Acum ce era de făcut??? De fapt, știam prea bine. Știam prea bine ce aveam de făcut. M-am dus la barul din gară și m-am așezat la o masă șubredă, cu două scaune. Stăteam cu mâinile încrucișate, ca un om ce avea să ia parte la o întâlnire importantă de afaceri.Am comandat o cafea cu un aer superior, neobișnuit și care, firește, nu mă caracteriza sub nici o formă. Arcuiam sprâncenele primejdios și îngustam ochii la o masă din față unde stăteau două persoane. Dada... cu siguranță.. mi-am adus aminte spontan de momentul celebru în care mafioții sunt auziți de temiricine că pun nu-știu-ce crimă la cale și se va întâmpla nu-știu-ce cuiva care nici nu merită. Suspectări și nimic altceva, de unde era să răsară pericol când toată viața nu mi-o petrecusem decât sub umbrelă. Cu toate astea ceva nu era în regulă.

Mi-am schimbat poziția la masă apropiindu-mă de cei doi pentru a fi sigură că vorbesc despre lucruri cât se poate de firești. Am scos o țigară din poșetă și am aprins-o cu o brichetă kitschoasă, roșie, având forma unei femei dezbrăcate. Haidade! Ce comedie, eu nu fumam! Nu fumam, dar aveam să fumez acum. Știți cum merg personajele la cazino și aruncă toți banii pe masă? Așa și eu. Ãsta era momentul să zic „What the hell!”
- Și unde ai zis că aruncăm cadavrele?
- Cadavrele... zise bărbatul disprețuitor. În cabana de la Sighet.
- Departe...
- Simt eu frică? Sau mi se pare...?
- Nu, ziceam doar că e departe.
- Departe-nedeparte, trebuie să fie în loc sigur.

M-am ridicat brusc la auzul acestor cuvinte și m-am dus la tejghea să îmi iau cafeaua la pachet. Eram speriată, parcă eu făcusem să aud asta. De fapt, mă întrebam dacă nu era totul în mintea mea. M-am ciupit de mână și am închis ochii murmurând „visez...visez...”
- Sunteți bine, domnișoară?

Am țipat din greșeală, mă luase prin surprindere. Unul dintre cei de mai devreme venise chiar pe scaunul de vizavi. Simțeam cum se zbat cete de copii în mine, cum jucau coarda în stomacul meu și la fiecare tropăială inima-mi sărea în sus și în jos ca pe trambulină. Am încercat să fac liniște pe locul de joacă, am țipat „șșșșșșșșșșșșșș” apoi am reușit să mă stăpânesc.
- Nu am nimic, mulțumesc... îmi.. îmi.. rămăsese ceva în gât.
- E bine atunci... adică e bine că sunteți bine... Se uită la mine și îmi zâmbi amuzat.

De ce dracu’ m-oi fi temând? Ce mi-era că mor diseară, ce mi-era că mor acum? Trebuia să îmi pese cât i-ar fi păsat unui perete. Trebuia să stau la masă, să îmi aștept cafeaua, să o beau. Trebuia să mă intorc la masă, mi se răcise spătarul. Dar ce pot să zic? I-am spus „Mulțumesc” și i-am dat banii vânzătorului de acolo. M-am calmat, mi-am topit îndoielile și sentimentele în plus așa cum se topește ceara sub flacără. Băncuțele din sala de așteptare erau ocupate așa că m-am așezat pe jos, turcește. Ce dacă aveam să răcesc? Muream. Ce putea oare fi mai frumos decât moartea?

- Mami... de ce zboară păsările?
- Pentru că au aripi, mami.
- Și dacă o să am și eu aripi o să pot zbura?
- Probabil că da.
- Ce miștoooooooo... mami, mami... da’ tanti cu mielu’ vinde și aripi? Sau, sau... de unde pot să iau și eu? Mi le dă Doamne-Doamne?

Mama râse, dar la auzul ultimei întrebări zâmbetul i se pierdu trist. Chipul ei părea secat de culori, iar ochii i se adâncira într-un nor gri. Copilul se așeză cu capul pe genunchii ei și închise pleoapele. Era momentul oportun ca mama să plângă în voie. Însă ce se întâmplă? Își șterse lacrimile care n-apucară deloc să se scurgă pe obrazul ei pătat de viață, apoi se uită la puiul ei, mângâindu-l lin pe capușor.

Puiu’ mamii... puiu’ mamii... o să ai și tu aripi dacă vrei, aripi care să te înațte unde îți dorește inimioara, copil mic...

Ură. Asta simțeam. Mă uram din tot sufletul. Iată-mă pe mine, plângându-mi apele nemișcate și umbrelele nelipsite pe când alții înfruntau viscolul de lacrimi înghețate... pe când alții... Și da, după ce-am urcat în tren m-am simțit bine. M-am simțit bucuroasă pentru că mi-am dat seama. Moartea era ce meritam, mi-a fost dat un dar de care nu am știut să mă bucur. Merit.. dar oare... merit și atâta lucru?

Coridorul era de-a dreptul obosit de atâția pași pe care îi purtase pe umeri de-a lungul vremii. Mi-era și milă să pășesc pe sărmanul covor roșu, subțire și jerpelit. Fumam o altă țigară albă și stăteam sprijinită de peretele vagonului, lângă geam. Treceam pe lângă casele pieptanate ce aveau cărarea dreaptă pe mijloc.O voce pe care o auzisem mai devreme îmi vorbi:
- Nu e bine să fumezi, poate o să te îneci din nou.
Incredibil de calmă, indiferentă pot afirma, i-am răspuns:
- Și ce? O gură mai puțin de hrănit.
- Foarte neadavărat.
- Sunt om, deci mănânc.
- Ești om? Așa deci... avem ceva în comun.
Am zâmbit...
- Și dacă mai și mănânci...
- Ar fi două lucruri în comun...
- Exact.
- Și ce se întâmplă acum? Spuse el nerăbdător.
- Mă duc să dorm.
- Nuuuu... cum să dormi, poți să dormi după țigară?
- Da’ ce-are?
- Păi.. uite și tu ce priveliști... le pierzi dacă dormi. N-ar trebui să ne dormim viața.
Îmi spuse asta de parcă ar fi știut... parcă ar fi știut...
- Ai tu dreptate.
- Câți sunt în compartiment?
- Doar eu.
- Cum așa? Ai dat șpagă să rămâi singură?
- Crede-mă că nu, azi n-aș vrea să fiu singură, dar așa s-a nimerit.
- Aaaaaaaaaaaaaaa... perfect, lasă că o să vin să stau cu tine.
- Și prietenul tău?
- Ce prieten?

Îmi trânti un rânjet nostim, după care dispăru. Am deschis ușa, am închis-o la loc. M-am uitat într-un ciob de oglindă atârnată după o perdea CFR și m-am așezat pe scaunul de lângă fereastră. Eram doar eu. Nimic înspăimântător.
- Ah, ai luat repede locul cel mai bun.
- Dacă vrei putem face schimb.
- Nunu... lasă, pot să stau față în față cu tine deși o să am impresia că merg cu spatele...
Se lăsă liniște pentru câteva secunde.
- Ia spune...
- Citesc, i-am tăiat-o scurt.
- Și? Mai lasă cartea aia jos că ai avut destul timp să citești.
- Dar de unde știi tu cât timp am avut eu ?
- Nu.. sunt așa importante cărțile.
- Pentru tine.
- Pentru mine. Vreau să vorbim, se poate?
- Vorbește, cine te oprește? Am spus ca un struț cufundat în nisip.
- Bine atunci, ia spune-mi ce-ai auzit în restaurant?
L-am privit pe deasupra cărții și am început să respir greu ca un dihor ce își trădează existența. Autocontrol... autocontrol...
- N-am auzit nimic. Voiam să beau o cafea.
- Voiai să bei o cafea și de ce ai plecat de la masă?
- M-ai urmărit.
- Mi-ai atras atenția.
- Te mira pălăria mea de clovn și fața mea de vrăjitoare?
- Mai taci ! țipă furios.
Am tresărit și am lăsat cartea deoparte așezându-mă picior peste picior încercând să par indiferentă. Nu eram. Nu eram deloc ! Mi-era cu adevărat frică.
- Þi-e frică de mine?
- Nu.
- Minți?
- Da.
- Ascultă-mă cu atenție. Am omorât.
- Și de ce m-ar privi pe mine?
- Pentru că o să te omor și pe tine.
- Și ce-aștepți?
- Momentul oportun.
- Ah, la miezul nopții când caleașca se va transforma înapoi în dovleac? Am spus batjocoritor.
- Taci. Doar taci !!!! Proastă ființă!

Și am tăcut pentru că ce-i drept frica nu mă mai lăsa nici să respir. Ieși din compartiment, era pe coridor. Ce aveam să fac acum? Nu eram pregatită să mor pentru că mai aveam ore ce trebuiau trăite... mai aveam ore. Și până la urmă...
- Ești furios?
- Extrem, pleacă!
- De ce să plec?
- Nu înțelegi?
- Nu.
Scuipă pe geam și roti țigara între degete ca pe o bucată de aluat fraged. Sorbi din ea și închise ochii satisfăcut. Simțeam plăcerea pe care o simțea și el. Fiecare mușchi mi se înmuia în trăirile lui și trenul se opri. Acum eram doar într-o cameră verde.
- Tu chiar vrei să mori?
- Unde suntem?
- Spune.
- Unde suntem, spune-mi, mi-e frică.
- Nu e întuneric, de ce ți-e frica?
- Taci și zi-mi.
- Nu-ți zic nimic, răspunde-mi. Vrei să mori?
Am revenit pe coridorul trenului în mișcare.
- Ce s-a întâmplat?
- Po’ să trag și eu un fum?
- Poftim.
Þinea țigara cu trei degete acum, iar spre surprinderea mea nu m-a lăsat să trag fumul decât din mâna lui. Buzele mele i-au atins buricele degetelor și m-a sărutat pe obraz.
- Ești o fată cuminte.
- Ce spui acolo??
- Nimic.

Nu mai e nimic de povestit decât ce urmează. El a stat cu mine toată ziua, mi-a ținut cald ca unui câine veștejit de pe trotuarul bucureștean murdar. Mi-a spus ca atunci când vreau să fie cu mine să îl chem. Era nebun, cine ar fi stat cu o străină toată ziua? Eu n-aș fi stat. În orice caz, se modelase plastilina neagră pe cer, iar eu mă aflam unde promisesem. Pe creasta casei. Nu simțeam nimic deosebit. Aerul rece îmi cresta plămânii în fâșii subțiri ce scoteau zgomote metalice când îmi întorceam capul în căutarea unor aripi, dar nici un sentiment în plus.
Începuse să ningă. Totul se liniști, tăcerea vie se lăsă peste orașul ce-și trosnea coastele la picioarele mele. Atunci nu și-a făcut apariția decât bărbatul de care mă temusem, pe care îl îndrăgisem, pe care îl urâsem, de care nu mă bucurasem în ziua aceea.. Credeam că îmi va ține morală, cum că până la urmă știu să trăiesc și nu trebuie să mor. Că am de ales. Dar nu. Cu o voce frumoasă, blândă ce mă făcu să mă înjosesc plângând mi-a spus:
- Iată-mă, femeie...
Și-a smuls atunci o pană din aripa stângă și mi-a dăruit-o. Este albă, lungă și fină precum a fost grija lui pentru mine. Cu ea v-am scris această poveste pentru că vreau să nu se întâmple nimănui ce mi s-a întâmplat mie. Deschideți-vă jaluzelele inimii. Pe toți ne iubește câte-un înger ce-și frânge speranța asupra noastră cu dorința aprigă, pură și simplă de a-l vedea.

Salutări din Rai.